30 septembrie 2022

Cartea săptămânii: „Originile celui de-Al Doilea Război Mondial” de A.J.P. Taylor

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

„Foarte originală și profundă… Nimeni dintre cei care au parcurs această fascinantă lucrare nu va mai putea vreodată să vadă perioada respectivă cu aceiași ochi.” (Sunday Telegraph) 

Alan John Percivale Taylor (1906 – 1990) a fost un istoric britanic specializat în diplomația europeană din secolele XIX și XX. Atât jurnalist, cât și radiodifuzor, a devenit foarte cunoscut prin prelegerile sale de televiziune. A publicat câteva cărți importante, dar cea de față probabil a fost cea mai valoroasă, din mai multe motive. În 2011, un sondaj al revistei ”History Today” îl descoperea drept al patrulea cel mai important istoric al precedenților 60 de ani.

Scriu editorii„Originile… lui Taylor au șocat și au declanșat controverse. Contextul publicării poate fi luat în considerare la aprecierea magnitudinii șocului. Volumul apărea în plin Război Rece (în 1961) și mai ales într-o fază de intensitate maximă a acestuia, cu trimitere la perioada 13 august 1961 (data ridicării Zidului Berlinului – <<zidul rușinii>>, s-a spus) – octombrie 1962 (criza declanșată de prezența rachetelor sovietice în Cuba). Putem remarca un semn indubitabil al calității volumului semnat A.J.P. Taylor: a provocat rejudecarea probelor luate în considerare la explicarea alunecării Europei și a lumii în marea conflagrație a secolului XX; a zdruncinat din prejudecățile aferente realității că puternicii lumii – la rigoare: Marile Puteri componente ale Coaliției Națiunilor Unite – au tendința să scrie istoria pentru a se justifica politic și a arăta adversarul într-o lumină cât mai nefavorabilă; a resuscitat discuțiile privitoare la libertatea autorului și la responsabilitățile sale, la onestitatea sa în fața probelor.” (I. Ciupercă)

„Îmi pare rău –scrie Taylor într-un cuvânt înainte al ediției din 1963 intitlulat Criticilor mei – dacă îi dezamăgesc pe germanii care s-au autosugestionat şi şi-au imaginat că această carte a mea l-a <<justificat>> cumva pe Hitler. În orice caz, n-am nici un pic de simpatie pentru germanii care s-au plâns că lucrarea mea a fost bine primită, în mod greşit sau nu, de foştii simpatizanţi ai lui Hitler. Mi se pare un argument prea lipsit de eleganţă pentru a fi folosit împotriva unei opere de istorie. Un istoric nu trebuie să aibă ezitări. Nu-i vina mea dacă, potrivit evidenţelor, criza austriacă a fost lansată de Schuschnigg, şi nu de Hitler, nu-i vina mea că guvernul britanic, potrivit documentelor, a luat iniţiativa în privinţa dezmembrării Cehoslovaciei; nu-i vina mea că, în 1939, guvernul britanic i-a dat lui Hitler impresia că era mai interesat să impună concesii polonezilor decât să reziste Germaniei. Dacă aceste lucruri vorbesc în favoarea lui Hitler. vina aparţine legendelor anterioare, care au fost repetate fără niciun fel de examinare de către istorici. Asemenea legende au o viaţă lungă. Bănuiesc că eu însumi am repetat unele dintre ele. Distrugerea legendelor nu înseamnă justificarea lui Hitler. Este un serviciu adus ade­vărului istoric, iar cartea mea trebuie să fie provocatoare numai pe aceste baze, şi nu pe cele ale moralei politice de la care unii oameni se revendică. Lucrarea de faţă nu este o contribuţie la <<revizionism>>, cu excepţia acelei nuanţe care sugerează că Hitler a folosit metode diferite de cele care i se atribuie în mod obişnuit. Eu n-am sesizat niciodată sensul chestiunii vinovăţiei sau a inocenţei în privinţa declanşării războiului. Într-o lume a statelor suverane, fiecare îşi are în vedere propriile interese şi poate fi criticat în cel mai rău caz pentru greşeli, nu pentru crime. Cartea mea are puţin de-a face, în realitate, cu Hitler. Problema esenţială, mi se pare mie, vizează Marea Britanie şi Franţa. Ele erau ţările învingătoare în primul război mondial. Ele aveau decizia în propriile mâini. Era de domeniul evidenţei că Germania va căuta să devină din nou o Mare Putere; de asemenea, că, după 1933, dominaţia ei va fi, într-un anume fel, barbară. De ce învingătorii nu i-au rezistat? Există diferite răspunsuri; timiditate, orbire, îndoieli morale, poate dorinţa de a îndrepta puterea germană împotriva Rusiei sovietice. Dar oricare ar fi răspunsul, aceasta este ches­tiunea cu adevărat importantă, iar cartea mea o abordează, după cum abordează şi cealalta problemă: de ce până la urmă ele au rezistat?

Totuşi, unii critici au fost foarte vindicativi la adresa Iui Hitler, atribuindu-i întreaga responsabilitate – sau aproape – pentru declanşarea războiului. Din acest motiv, voi discuta partea lui Hitler ceva mai mult, deşi nu într-un spirit polemic. Nu doresc să înving, ci numai să stabilesc lucrurile în mod corect. Versiunile curente despre Hitler sunt, cred eu, două. Intr-una din perspective, el a dorit un mare război de dragul războiului. Indubitabil, el s-a gândit vag şi la rezultate: Germania – cea mai Mare Putere din lume, iar el însuşi — un cuceritor mondial de felul lui Alexandru cel Mare sau Napoleon. Dar, în principal, el a dorit un război pentru distrugerea generală a oamenilor şi a societăţilor implicate. El a fost un maniac, un nihilist, un al doilea Attila. Cea de-a doua perspectivă îl face pe Hitler mai raţional şi, într-un anume sens, mai constructiv, punct de vedere potrivit căruia Hitler a avut un plan coerent, pe termen lung, într-o manieră originală, pe care l-a urmat cu o consecvenţă nezdruncinată. De dragul planului său, el a dorit puterea, iar acest plan a determinat întreaga politică externă a celui de-al Treilea Reich. Hitler a intenţionat să ofere Germaniei un mare imperiu colonial în Europa răsăriteană, prin înfrângerea Rusiei sovietice, exterminarea tuturor locuitorilor ei şi înlocuirea lor, apoi, cu germani. Acest imperiu de o sută sau două sute de milioane de germani urma să dureze 1000 de ani.”

A.J.P.Taylor – Originile celui de-Al Doilea Război Mondial. Ediția a doua. Traducere din limba engleză și note de Lucian Leuștean. Editura Polirom. 251 pag.