29 septembrie 2021

Cartea săptămânii: Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Schimbăm pentru astăzi „canonul” acestor semnalări/prezentări zilnice și începem cu două fragmente din carte, care fără doar și poate vă vor stimula interesul:

„Pentru a înțelege în general, dar și mai specific sexualitatea victoriană, să ne întoarcem în camera soților Ruskin de la Blair Atholl și la acel moment de maximă ambiguitate, cel dintre dezbrăcarea lui Effie și îmbrățișarea castă. Ce a simțit Ruskin atunci? Ce‑i trecea prin cap? Incredibil, s‑ar putea chiar să știm. Neprotejat de jena postfreudiană, Ruskin a recunoscut față de avocatul său, după mulți ani, că nu i‑a plăcut ce‑a văzut după ce i‑a dat jos cămașa de noapte lui Effie. Își imaginase femeile altfel decât ceea ce i s‑a arătat a fi. Credea că este ceva greșit la corpul ei: nu era la fel de adorabil ca fața ei; nu era <<format să stârnească pasiune>> – îi tăia complet pofta. Trupul lui Effie îl dezgusta. Nimeni dintre cei care s‑au gândit la această surprinzătoare conjunctură nu a luat serios în considerare posibilitatea ca trupul lui Effie să fi fost deformat sau să fi avut vreun cusur. Nici doctorii care au examinat‑o în timpul procesului de divorț și nici al doilea soț al ei nu par să-i fi găsit ceva ieșit din comun la corp; avea să fie mama a opt copii. După spusele lui Mary Lutyens, care și‑a petrecut ani la rând studiind căsnicia soților Ruskin, ceea ce l‑a dezgustat pe John la trupul lui Effie a fost probabil părul ei pubian. Ea deduce că John nu văzuse în viața lui o femeie dezbrăcată și că până și reprezentările artistice ale nudului feminin pe care le văzuse erau fie cenzurate, fie mult idealizate, precum statuile clasice. Prin urmare, se așteptase la un corp neted, fără păr, cu sâni mici, în esență, un trup de preadolescentă, iar semnele maturității sexuale ale trupului lui Effie (poate că de vină au fost doar sânii ei – cămașa de noapte poate nici nu i‑a alunecat mai jos de umeri) l‑au derutat și l‑au descurajat.”

Și: „Cum femeilor din clasa de mijloc li se cerea castitate absolută înaintea căsătoriei (sugerată, dar nu obligatorie pentru bărbați), noaptea nunții victoriană, o tranziție excesiv de tensionată de la inocență la experiență, nu avea cum să fie ușoară și e posibil să fi fost o încercare barbară cel puțin pentru unul dintre însurăței (uneori pentru amândoi). Lipsa oricăror cunoștințe despre sex, prea des considerată o garanție a inocenței, creștea teroarea femeii; după ce fusese învățată să fie pură, dintr‑odată i se cerea să facă ceva dubios despre care nu știa nimic clar. Edith Jones, de exemplu, când era pe punctul să devină Edith Wharton, și‑a înfruntat mama și a implorat‑o să‑i spună <<cum e căsnicia cu adevărat>>. <<Mi‑e teamă, mamă, vreau să știu ce o să mi se întâmple.>> Doamna Jones i‑a răspuns că în mod sigur văzuse tablouri și statui – nu observase că bărbații sunt diferiți de femei? Conform biografului ei, Edith tot nu înțelegea, însă mama ei și‑a pierdut răbdarea. <<Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, nu‑mi mai pune întrebări stupide. Nu poți fi chiar atât de proastă pe cât pari.>>”

Această carte deja celebră a criticului literar și eseistei americane Phyllis Rose, apărută în 1983, „a deschis noi perspective, nu doar în ceea ce privește modurile în care am putea concepe căsnicia, ci și modurile în care citim și scriem.” (New Statesman) Rose a vrut să modifice imaginea de basm a căsniciei din mințile noastre. Își structurează cartea ca o cronologie a căsniciei, și nu conform datelor istorice – așa se face că mai multe căsnicii sunt văzute în paralel, în aceeași perioadă, după care se revine asupra primelor, în altă perioadă. Rose pune în prim plan rolul jucat de imaginație în fiecare cuplu. O carte deschisă interpretprilor multiple.

Scriu editorii: „În fiecare relație există două povești, iar adesea ele nu prea converg. Iată ideea de la care pornește cartea clasică a lui Phyllis Rose, Vieți paralele, ce încearcă să descopere cum apare fericirea sau nefericirea în căsnicie și ce arată acest lucru despre „proiectul narativ” sau „ficțiunea subiectivă” pe care o creează cuplurile. Într-o perioadă în care divorțul era scandalos, iar formula „pînă cînd moartea ne va despărți” era luată ad litteram, cinci scriitori și scriitoare – Charles Dickens, John Ruskin, Thomas Carlyle, John Stuart Mill și George Eliot – au fost nevoiți să găsească soluții inventive și surprinzătoare pentru a rămîne împreună cu partenerii lor. Povestind cu farmec, multă anecdotică și detalii savuroase, Phyllis Rose se bazează pe mărturiile lor și pe relatările epocii, arătînd ce imagine afișau aceste cupluri și care erau în realitate viața lor domestică și atmosfera familială în epoca victoriană. Și, mai ales, ce rol joacă dorința, fantezia și controlul în relațiile noastre cele mai intime.”

„Singura carte pe care va trebui s-o citiți vreodată despre căsnicie.” (The Telegraph)

Phillis Rose – Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene. Introducere de Sheila Heti.  Traducere de Dan Sociu. Editura Polirom. 349 pag