29 ianuarie 2022

Ce am învățat de la motanul Felix

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Avertisment: urmează o poveste care vă poate afecta emoțional. O spun totuși doar pentru că ea poate salva vieți pisicești.

Așa mă aștepta el seara, să mergem la culcare: moțăind întins pe dulăpiorul de bucătărie, cu capul sprijinit pe grătarul aragazului – nu încăpea tot motanul pe dulăpior. Băiat bine crescut și la propriu (de talie mult peste medie), și la figurat. Cea mai frumoasă pisică din vecini – cum decretaseră admiratorii lui din bloc și de pe lângă. Cum să mă fi gândit că ar putea fi ceva în neregulă cu el? Bipezii posesori de patrupede canine și feline  știu: de cele mai multe ori ele suferă fără să transmită semnale evidente. Discreție, demnitate? Offf! Așa a făcut și Felix al meu. Și nu am înțeles, deși aveam o experiență destul de lungă și diversificată cu animalele de companie. Pierdusem destule, dar nici unul atât de tânăr! Să îți spun cât este de dureros? Dacă ești iubitor de animale (și ești, de vreme ce continui să citești această mărturie), chiar nu e cazul.

Cum ne-am cunoscut

L-am găsit într-o zi de august. La drept vorbind, el ”m-a găsit” pe mine – atât a țipat, încât nu am rezistat să nu merg pe urma undelor sonore. Cu prețul încălcării angajamentului ferm ”Nu vreau pisică!!!”. Aveam doi câini în casă, dar nu asta era problema. ”Nu vreau pisică” însemna că nu vreau ferestre închise în toiul verii, la etajul l0 cu orientare spre apusul soarelui; nu vreau și mai mult păr de adunat din casă; nu vreau încă un ”țânc” care roade cabluri, încălțăminte etc.; nu vreau tapițerii și perdele gheruite; nu mai știu ce altceva nu voiam, și oricum nu contează, pentru că Dumnezeu a spus: ”Nu vrei pisică? Ia de aici pisică!”.

Nu te pui cu Cel de Sus: în vârful unui maldăr de moloz înalt de un metru, îngrămădit lângă un gard de doi metri, l-am găsit pe țipăul cât palma. Cum, Doamne iartă-mă!, ajunsese acolo? Prin forțe proprii exclus. Era vai steaua lui, ochișori încețoșați, năsuc sufocat de secreții – rinotraheită felină la apogeu. Primul gând: cineva l-a aruncat peste gard. Al doilea: mama lui l-a ascuns aici, ca să îl salveze de motanii din zonă. Sau l-a abandonat aici, simțind că este neviabil? Se știe că este una din metodele prin care femelele aplică selecția naturală.

În fine, l-am luat acasă, l-am dus la doctor, am zis că-l ”repar” și îl dau în adopție, nimeni nu l-a vrut (nici o surprinză, nu-i așa?) și am rămas cu el. Și am reînvățat (avusesem destule feline mieunătoare cu ani în urmă) ce minune este să ai în viață, în casă o pisică. Mai exact un motan. Felix – așa l-a botezat o doamnă ”pisicăreasă” consacrată când am intrat cu el în cabinetul veterinar – și-a calmat dentiția de lapte rozând cabluri (m-a stimulat să fac ce trebuia de mult: să le încasetez). A gheruit tapițeria, nu și perdelele, deci a fost absolvit de vină. S-a înfruptat impertinent din mâncarea cățelușei bătrâne, chiar sub nasul ei. S-a luat la trântă tupeist cu cățelul tânăr – s-au jucat pe rupte, până pe la vârsta de un an a motanului. Când el a început să decline invitațiile la joacă… Este băiat mare, mi-am zis, nu mai agreează stilul agresiv, deși cu bune intenții, al câinelui.

Întrebări cu răspuns întârziat

Totuși devenise ciudat de liniștit așa, dintr-o dată. Motiv să amân sterilizarea pentru a-i face un set de analize medicale: are vreo problemă? Rezultatele analizelor au spus nu, nu are. Azi intepretez liniștirea aceea drept un semnal: se proteja. Evita efortul fizic prelungit. Chiar și când mă provoca el pe mine la joacă dădea câteva ture prin casă, apoi se tolănea și aștepta să îi legăn jucăriile, ca să le gheruiască. Este comod băiatul – am zis la un ison cu medicul lui de familie. În cel mai autentic stil pisicesc, era mai vioi noaptea, când făcea curse de viteză prin casă ori alerga după mingiuțe, pene de porumbel, ghomotoace din folie de aluminiu. Treptat însă și programul acesta nocturn s-a scurtat…

Activitatea fizică se reducea, greutatea corporală creștea. ”Să nu ajungă la 6 kg!” – m-a atenționat medicul. Și a ajuns… la 6,800. Cu hrană specială pentru pisici sterilizate. Și fără să mănânce excesiv, după părerea mea. Iar în ultimele luni cu rația zilnică redusă drastic, după părerea lui. Avea burtică de gravid, da. Dar în rest mi se părea ok pentru talia lui. Deci nimic nu prevestea șocul: a doua zi după o intervenție de rutină – sondarea vezicii urinare pentru a elimina nisipul care îl împiedica să urineze normal, problemă frecventă la pisicile sterilizate -, Felix a murit în brațele mele.

Diagnostic șoc: cardiomiopatie hipertrofică

Am acceptat necropsia, ca să înțeleg: ce a fost?! Unde am greșit?!!! Rezultatul: cardiomiopatie hipertrofică. Cea mai frecventă afecțiune congenitală a pisicilor. De regulă provoacă moarte subită. Are incidență maximă la rasele de talia cea mai mare: Norvegiana de pădure și Maine Coon. Poate fi detectată doar prin ecocardiografie, o investigație spre care conduc semne clinice grave: îți vezi pisica gâfâind după efort, respirând greu, cu botul deschis, cu limba albăstrită. Felix nu a dat aceste semne… Dar, pe la vârsta de un an, cel mai probabil, inima lui a început să sufere modificări dramatice. Dacă ar fi avut greutatea ideală – 4,5-5 kg -, ar fi trăit până pe la șase ani. Asta este speranța de viață a felinelor cu cardiomiopatie hipertrofică. Și da, pozele făcute în timpul necropsiei au arătat clar: multă grăsime în jurul organelor interne. Intervenția pentru litiază a fost doar un stres suplimentar, pe care inima lui nu l-a mai suportat. Și fără ea, moartea subită se putea produce oricând.

Ce îmi reproșez eu

Că am făcut din el o pisică obeză la doar doi ani. Și nici măcar nu am înțeles cum. Că mi-am spus inițial, la fel ca atâția alții: ”Dar știu pisici de 9 kg, care trăiesc bine mersi și la 9-10 ani!”. Trăiesc pentru că nu au avut predispoziții genetice dramatice; dar în nici un caz nu trăiesc bine. Că nu am știut să interpretez semnalele pe care le-a dat: ”comoditatea”, autoprotejarea de efort fizic, poziția nefirească pe care o lua uneori – stând pe burtă, ghemuit, cu picioarele strânse sub el, gâtul tensionat, atitudinea pisicii care nu se simte în siguranță.

Ce se întâmpla dacă insistam mai mult asupra acestor semnale? Poate medicul lua în calcul riscul cardiac. Și făceam ecocardiografia. Și aflam la timp cu ce avem de a face. Prognosticul ar fi fost același: șase ani de viață. Doar cu greutatea corporală corectă! Glumind amar (și, Doamne!, numai de glume nu-mi arde), ne învârteam în jurul cozii…

Ce își reproșează medicul

Că s-a lăsat păcălit de ”caracterul liniștit” al motanului. Și nu s-a gândit că  talia lui neobișnuit de mare poate fi consecința unor gene de Norvegiană sau Maine Coon, rătăcite în bagajul lui genetic, la pachet cu riscul de cardiomiopatie hipertrofică.

Ce nu îmi reproșez

Că am zădărnicit planurile Naturii, anulând un episod de selecție naturală. Că am dăruit unei făpturi splendide doi ani de viață plină de alint și iubire. Și am reînvățat ce minune este să ai o pisică în casa ta, în viața ta!

 Iubiți animalele și copiii!

Sfântul Isac Sirul:

  • ”Inima care iubește și pe oameni, și pe dobitoace, se roagă întotdeauna cu lacrimi pentru ca toată zidirea Sa să se curățească”.
  • ”Vinovați suntem de necazurile lumii și de suferințele ființelor necuvântătoare și de suferințele nevinovaților copii, fiindcă prin căderea omului s-a distrus fericirea și frumusețea făpturii”.

 

Articol de Gabriela Boceanu