Publicat: 20 Octombrie, 2015 - 19:46

“Mai întâi a fost Ion Iliescu. Un “mare voevod” pământean ajuns în această demnitate prin voința divină a poporului care, văzând în el omul providențial capabil să împace revoluția cu restaurația și să îi garanteze astfel “liniștea”, i-a pus pe cap coroana țării. (De fapt românii nu au vrut nici comunism nici capitalism, nici democrație nici dictatură. Ei au vrut liniște. Adică să fie lăsați în pace.) Când primul sfetnic, Petre Roman, împins de o echipă de reformatori romantici până la limita utopiei, a încercat să îl detroneze, Iliescu a adunat pe dealul Cotrocenilor popor, boieri, soldați și curteni care l-au aclamat ca suveran al FDSN. Un partid nu doar inventat de el dar pe care în mod miraculos, la numai câteva luni de la înființare, l-a adus la putere ca “partid-stat”. Să nu zici atunci că este “unsul Domnului”?

A venit apoi Adrian Năstase. (Distinsul profesor Oliviu Gherman, după cum singur a recunoscut-o, a fost doar un lider-surogat, un “regent” acceptat de toți doar întrucât nu amenința pe nimeni și, bineînțeles, pentru că avea binecuvântarea “fondatorului dinastiei”.) Năstase era moștenitorul testamentar al lui Ion Iliescu. Bazat pe legitimitatea dată de principiul succesoral, el a dorit să conducă partidul cu pumn de fier, impunând baronilor o disciplină care a mers până la anularea oricărei autonomii locale. Și Năstase a visat să împace contrariile. Mai exact a ambiționat să țină într-o singură mână doi pepeni: centralismul birocratic preluat din tradiția despotismului oriental și libertinismul consumerist inspirat din experiența capitalismului occidental. (Ceea ce a ieșit a fost, după expresia domnului Iliescu, “capitalismul de cumetrie”.) În acest scop s-a sprijinit  pe o conducere formată din oșteni guvernamentali înnobilați și iobagi ai economiei de tranziție eliberați, pe care, împroprietăriți și îmboieriți, i-a adus la curtea de la București. În “sfatul partidului”, sub supravegherea vigilentă a lui Năstase, „boierii de țară” și „boierii de curte” își conciliau agendele astfel încât nici unul să nu intre pe domeniul celuilalt. În schimb cu toții erau ținuți să achite renta necesară campaniilor concepute de principe.

A urmat Mircea Geoană. Un “prinț fără țară” – adica fără un fief, fără o feudă, fără o moșie politică proprie – care a preluat coroana prin regicid. Trădați de baroni, atât “bătrânul rege Lear” (Ion Iliescu) cât și urmașul său (Adrian Năstase) au fost obligați să abandoneze pretențiile la domnie. Primul a căzut pradă unei crize de nervi consumată sub reflectoarele sălii vechilor congrese comuniste (Sala Palatului în care PSD și-a desfășurat duminica trecută și ultimul Congres). Cel de al doilea a căzut victimă într-o “noapte a cuțitelor lungi” consumată într-un hotel de la periferia capitalei. Lipsit de bază locală proprie – respectiv de un electorat care să îi fie fidel numai lui, de o rețea administrativă locală gata să îl susțină în orice condiții și de un sistem de resurse economico-financiare dependent de el – Geoană a transferat întreaga putere baronilor. În schimbul tolerării uzurpatorului, acestora li s-a oferit o adevărată Magna Charta Libertatum, respectiv aptitudinea de a conduce partidul (devenit între timp PSD) potrivit intereselor lor. De la un partid unitar s-a trecut la o confederație de baronate. A fost vremea dezordinii neo-feudale din PSD, vreme în care întreaga putere a ajuns în mâna boierilor de țară iar la curte nu s-a mai putut croi, “din cuțite și pahare”, nici un plan național; necum să se mai urmeze vreo ideologie.

Victor Ponta a urcat și el pe tronul PSD prin lichidarea antecesorului. Geoană, “prostănacul” cu mâinile pătate de “sângele” lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, a  fost pur și simplu asasinat politic, printr-o judecată fulgerătoare urmată de o execuție  sumară. După aceea, învățând din istoria partidului, tânărul Ponta nu a mai dorit să împartă puterea cu baronii. Totodată, temându-se de trădările lor, nu a mai încercat nici vreo înțelegere cu ei. În consecință a decis să conducă sigur, înconjurat de un mic grup de prieteni, fideli pentru că depindeau exclusiv de favorurile lui, garantate doar atâta timp cât el rămânea titularul puterii – adică de o “camarilă”. În paralel baronii au fost lăsați la dispoziția DNA, în speranța că astfel se va scăpa de ei. Ceea ce în cea mai mare măsură s-a și întâmplat. (Această strategie a fost teoretizată de domnul Vasile Dâncu care a afirmat limpede că “debaronizarea politicii românești se va face doar prin DNA.”) Necazul a fost că, așa cum avertizase Evanghelia, cel ce a scos sabia de sabie a pierit. Sub ghilotina DNA – mereu însetată de noi victime spre a-și jusitifica existența – a căzut și capul lui Victor Ponta.

În afara lichidării celui mai mare număr de baroni și lideri tradiționali, printre performanțele lui Victor Ponta la conducerea PSD, se înscrie și transformarea acestui partid din partid de stânga în partid de dreapta, din partid social-democrat în partid neo-liberal. De fapt alunecarea partidului de la stânga la dreapta a fost un proces de mult mai lungă durată, desfășurat în etape. FDSN-ul domului Iliescu a fost un partid socialist. PDSR-ul domnilor Gherman și Năstase un partid social-democrat. PSD-ul domnilor Năstase și Geoană un partid social-liberal. Victor Ponta, care inclusiv la “Congresul de rămas bun” de duminică, a declarat că nu împărtășește opțiunea dlui Iliescu pentru un PSD de stânga ci mai degrabă pe cea a dlui Năstase, favorabilă unui partid de “centru” (căci la centru ar fi cei mai mulți votanți, chiar dacă, adăugăm noi, și cele mai puține convingeri și cele mai puține valori), a dus la culme această metamorfoză. (Despre performanța guvernării nu discutăm lăsând timpul să o judece, probabil în termen foarte scurt.)

De aici pornește Liviu Dragnea. Cu un partid de dreapta acuzat de cripto-comunism (sic!). Cu un partid lipsit de o democrație internă și totodată bântuit de stafiile unei mulțimi de baroni morți și muribunzi. Cu un partid căruia acceptarea abuzurilor DNA i-a creat aparența de unic “azil al corupților”. Acestor probleme trebuia să li se adreseze Congresul PSD, cu atât mai vârtos cu cât avea loc într-un context marcat de criza democrației naționale și europene, precum și de cea a capitalismului neoliberal la nivel global, de neîncrederea integrală a românilor față de elitele politice ale țării, de procesul de dispariție a națiunii române și de cel de disoluție a ordinii mondiale fasonată în ultimile decenii de neoconservatorismul american. Nu a făcut-o!

În loc să reafirme valorile stângii și să refacă încrederea electoratului de stânga oferindu-i garanția conformității dintre ideologia social-democrată și acțiunea guvernării social-democrate, Congresul s-a limitat la a relua retorica prăfuită a punerii “oamenilor înainte de orice”, fără a spune nimic despre ce înseamnă concret asta. Există oare vreun partid care nu spune același lucru? Fasciștii puneau și ei omul deasupra tuturor lucrurilor. La fel clamează azi și PDL. Cine să o mai creadă?

În loc să se delimiteze de discursul dreptei, Congresul s-a delimitat simbolic de președintele său de onoare, Ion Iliescu, vărsând, în stilul ipocrit al dreptei, lacrimi de crocodil pe amintirea victimelor comunismului. Participanții ar fi trebuit să știe că FSN – străbunicul PSD și PDL (din care și Liviu Dragnea provine) – nu este continuatorul PCR ci al acelor forțe care au negat puterea PCR. Istoria stângii europene a consemnat că întrucât comunismul real românesc nu a cunoscut disidențe, România nu a avut nici un partid comunist reformat. (Eventual, PSM a fost un asemenea partid dar nu FSN.) În consecință FDSN/PDSR/PSD a fost un partid al stângii democrate post-comuniste care are, desigur, păcatele lui dar nu pe acelea ale comunismului. Cerând fără noimă scuze pentru ce nu a făcut, PSD nu va modifica deloc convingerile celor care îl acuză de neo-comunism sau cripto-comunism; și chiar dacă le-ar modifica, ei tot vor prefera dreapta presupus originală, copiei oferite de o “stângă pocăită”. În schimb îi va deruta, frustra și aliena pe adepții valorilor social-democrate care i-au dat până acum votul cu atâta generozitate și consecvență. Aceștia așteptau desigur scuze pentru derapajul neo-liberal al Guvernului PSD.

Pluralismul baronial nu poate ține loc de democrație internă. Pe de altă parte, concentrarea puterii la vârf se izbește de opoziția bazei. În mod foarte inteligent, Liviu Dragnea și-a propus debaronizarea PSD prin transformarea boierilor de țară în boieri de curte, interzicând cumulul funcțiilor centrale cu cele locale. Este vorba despre recentralizarea partidului prin provincializarea centrului. (Cam așa cum la nivel de stat, primarii au devenit președinți; și desigur cu aceleași rezultate.) S-ar putea să fie însă prea târziu și prea puțin.

În PSD puterea centrului a ajuns mult prea dependentă de bază pentru ca să se dispenseze de aportul baronilor, înlocuiți peste noapte cu niște „prefecți de paie” obedineți față de „liderul suprem”. Totodată PSD are nevoie de mai mult decât de o conducere centrală eficientă sub aspect organizatoric. Este nevoie ca el se redevină un partid adevărat în care liderii – de la centru și de la bază – sunt uniți prin credința în aceleași valori și prin dorința promovării unui proiect comun inspirat de ele. După cum este nevoie de deschiderea partidului către cetățeni, în așa fel încât rezervorul de noi lideri să se găsească în societatea civilă cu simpatii de stânga și nu în alcovurile politrucilor, iar politica lui să fie inspirată, controlată și garantată democratic de această societate.

Deși legătura nu este evidentă, nediscutând despre identitatea ideologică Congresul nu a abordat problema corupției. Ce înseamnă statul de drept pentru un partid social-democrat în centrul doctrinei căruia se află drepturile omului și dreptatea socială? Fără un răspuns la această întrebare PSD nu poate combate abuzurile DNA și justiția selectivă ci doar confirma teza dreptei potrivit căreia numai stânga este coruptă. De aceea a rămas să se  mizeze totul pe tranzacțiile individuale pe care „baronii partidului” le pot face cu „baronii noii poliții politice”. Despre asta însă nu se poate vorbi la o adunare populară cu steaguri și cântări, străbătută de o “legitimă mândrie partinică” de tip nord-corean, în amestec cu o doză serioasă de optimism hollywoodian.

Congresul PSD se anunța ca unul al schimbării la față. Promisiunea a fost ținută. Numai fața s-a schimbat. Fondul a rămas același.

Congresul PSD se anunța ca unul al despărțirii de trecut. O altă promisiune ținută. Despărțirea nu a vizat însă păcatele trecutului ci numai convingerile social-democrate trecute și electoratul stângii.

Congresul PSD se anunța ca unul al întineririi partidului. A treia promisiune ținută. Întinerirea s-a făcut însă doar prin injecții de botox cu care s-a încercat îndepărtarea ridurilor săpate de vicii sau reconstituirea trăsăturilor frumoase din tinerețea apusă. În spatele acestei operații mai mult sau mai puțin reușite, continuă să doară țesuturi îmbătrânite, artere sclerozate și viscere cancerizate.

Acest Congres al botoxului politic ne trimite un mesaj clar. Îngrămădite într-un centru cu identitate incertă vechile partide au expirat ireversibil. De la ele nu mai este nimic de sperat. Să le lăsăm să își consume sfârșitul în liniște. De acum spațiul stângii a rămas complet liber. Acolo trebuie ajutat să răsară un adevărat partid social-democrat. Un partid al dreptății sociale autentice, nu doar post-comunist ci și-de ce nu?-post-capitalist”.

SURSA: Informatiadesud.ro

Topic: 

Format: