Publicat: 25 Iulie, 2020 - 14:00
Share

„Banii dați României de UE” zilele acestea, la Consiliul European de la Bruxelles, fac obiectul unor nesurprinzătoare dispute. Președintele Iohannis flutură servieta cu care s-a dus la lăudatul pom european și ne spune că, întrucât nu mai avem probleme cu statul de drept, s-a întors cu ea plină de bani. Aliații dlui Iohannis de la USR&CO. protestează zicând că nu merităm banii întrucât statul de drept nu va fi sănătos până când jandarmii care au „gazat” pe demonstranții pașnici ce le băteau colega și asaltau sediul guvernului nu vor ajunge la pușcărie, la fel cu cei câțiva lideri politici și oameni de afaceri români aflați încă în libertate. Cei care țin locul opoziției subliniază că, dimpotrivă, România merita mult mai mult, dar că purtătorul de servietă nu i-a apărat cum se cuvine interesele; așa cum, fără îndoială, le-ar fi apărat ei dacă nu ar fi dat votul de încredere actualului guvern. Guvern al dreptei corporatist-globaliste care, în replică, își exprimă îndoiala că stânga-caviar ar putea primi mai mult de la …ruși (sic!).

CE ESTE CONSILIUL EUROPEAN ȘI CE VREA EL?

Spre deosebire de Consiliul Europei, care este o organizație interguvernamentală, Consiliul European este o instituție a uniunii de state și cetățeni numite Uniunea Europeană. Misiunea acestei instituții este aceea de a defini obiectivele strategice comune ale statelor membre, care în acest sens sunt și obiectivele strategice ale uniunii. În lumina acestora, celelalte instituții urmează să își stabilească politicile, inițiind, adoptând și aplicând legislație opozabilă tuturor membrilor (inclusiv legea bugetului – anual și pe termen lung). Consiliul European nu inițiază și nu adoptă legislație.

Pentru că strategia nu se discută des, regula este că reuniunile Consiliului sunt bianuale, la acestea participând și șefii celorlalte instituții politice „unionale” (mai exact, federale) – președintele Parlamentului, Președintele Comisiei europene și Înaltul Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru Politica externă și de securitate, precum și Președintele Consiliului UE (acesta fiind un fel de a doua cameră a legislativului european, similară Bundesratului). Tocmai spre a i se consolida caracterul transnațional, din 2009 Consiliul are și un președinte permanent care nu cumulează această funcție cu nici o alta.

Faptul că în componența Consiliului European intră șefii de state (cei care, singuri sau împreună cu primii miniștri, sunt șefi ai executivului național,) și șefii de guverne (adică șefii executivelor naționale) nu îl transformă într-un for interguvernamental. Membrii săi nu vin acolo cu agende naționale, ci cu puncte de vedere naționale asupra organizării comune spre binele comun. Acolo nu se negociază contracte în logica jocului de sumă nulă (cea potrivit căreia ceea ce unul câștigă, celălalt pierde), ci se concep strategii care să permită atât dezvoltarea fiecărui membru cât și reducerea decalajelor dintre membri prin metode excluzând concursul dintre națiuni și astfel garantând pacea. Cel puțin așa este în teorie. O teorie în considerarea căreia România a aderat la UE.

CAPTURAREA CONSILIULUI EUROPEAN

Ceea ce se întâmplă astăzi este cu totul altceva. Într-o UE care, în fapt și în afara consensului membrilor, funcționează deja cu mai multe „viteze”, protagoniștii autoproclamați ai acesteia au capturat Consiliul European, l-au naționalizat, l-au transformat din factor de orientare în factor de decizie și din parte a sistemului de echilibru inter-instituțional, în for suprem de conducere a celorlalte instituții, practic naționalizându-le și pe acestea. În spatele omagiului public adus solidarității se manifestă, astfel, tot mai agresiv, egoismul național și hegemonismul de mare putere.

În mod normal trebuia să vedem Comisia inițiind legislație, iar Parlamentul și Consiliul UE adoptându-o, pentru a da substanță orientării Consiliului European către obiectivul coeziunii economice, sociale și teritoriale a membrilor, cel al sindicalizării efectelor crizei economice amorsate de pandemia SARS-CoV-2 și cel al stimulării economiilor afectate de criza post pandemică prin efort solidar. Ceea ce am văzut a fost cum Consiliul European a trecut peste deciziile celorlalte instituții, modificându-le în conformitate cu concepția impusă de presiunea unui nucleu dur și spre folosul acestuia. Astfel, decizia Parlamentului european, ales direct prin votul tuturor cetățenilor europeni, a fost amendată prin voința reprezentanților desemnați de parlamentele cetățenilor germani și francezi, precum și de cei ai țărilor cel mai puțin afectate de criză, România fiind unul dintre statele membre dezavantajate. Cine poate crede că UE mai poate merge multă vreme așa?

Contrar a ceea ce mulți români cred, UE, în speță Consiliul European, nu „a dat” nimic, ci și-a îndeplinit obligația de a finanța politicile de coeziune ale comunității statelor membre. România se află într-un dublu raport juridic: cu UE, ca persoană juridică distinctă al cărei cofondator este, și cu statele membre ale UE. În cadrul acestor raporturi România are drepturi și obligații.

Solidaritatea cu România nu este un „dar”, ci o îndatorire. Iar îndatorirea nu a fost asumată din generozitate, ci din egoism; un egoism inteligent, într-adevăr, care înțelege că pentru ca economia unuia să prospere, trebuie ca și economiile altora să prospere, că pentru a vinde ceea ce produci, trebuie să fie unii care să cumpere, și că aceștia nu au bani pentru așa ceva dacă, la rândul lor, nu produc ca să vândă etc. Din momentul în care contribuabilul român varsă bănuțul său în bugetul UE, el are dreptul la solidaritatea UE, atât pentru a se dezvolta, cât și pentru a acoperi pagubele create de tot felul de fenomene adverse neprevăzute.

Pentru cele optzeci de miliarde de euro repartizate României, românii nu au a fi recunoscători și a mulțumi UE. La urma urmei o parte a acestor bani sunt chiar banii lor (și ani buni România a fost contributor net – adică a plătit mai mult UE decât a primit). Românii trebuie să verifice dacă această sumă este corect calculată potrivit cu acele nevoi românești a căror satisfacere permite consolidarea UE în ansamblul său, iar nu doar propășirea unora dintre membrii săi.

FALSA SOLIDARITATE SPOREȘTE DECALAJELE

Pandemia SARS-CoV-2 a pus în lumină distanța dintre sistemul medical românesc și cel german. Ea este aceeași și între școlile românești cu WC în fundul curții sau cu copiii mergând kilometrii pe jos ca să ajungă la locul de învățare, și școlile germane ale căror elevi se nasc cu tableta electronică sub pernă, fiind oricând gata să practice învățământul on line. Astfel un absolvent de douăsprezece clase din România are, în medie, un nivel de instruire egal cu cel al unui absolvent de nouă-zece clase din Germania, Franța sau Marea Britanie. Și ei vor trebui apoi să concureze pe piața mondială a muncii.

În aceste condiții, Consiliul European crede că fondurile europene trebuie dirijate prioritar către sectoarele care asigură digitalizarea, realizează valoare adăugată mai mare și sunt creatoare de progres tehnologic. Locomotiva va trage trenul european, iar nu ultimul vagon – nu-i așa? Teoretic fondurile merg spre toate cele douăzeci și șapte de „locomotive” europene. Numai că entitățile capabile să cheltuiască respectivele fonduri (institute de cercetare, incubatoare de inovare etc) nu se găsesc decât în „Germania, Franța și asociații”, iar nu în România, Bulgaria, Ungaria și altele asemenea. România are nevoie în primul rând de bani pentru dezvoltare rurală și sănătate. Pe aceia, în principiu, știe a-i cheltui și poate să îi cheltuiască. Dar tocmai de acolo s-a tăiat, pentru a fi sprijinite sectoarele de vârf. Când vârful nu se solidarizează cu coada, ci coada trebuie să se solidarizeze cu vârful, vârful va fi tot mai sus, iar coada tot mai jos. În loc de coeziune, polarizare. Și asta în numele „solidarității”!

Ignorând, cu bună știință, nevoia ca împărțirea fondurilor pentru stimularea economiilor afectate de pandemie să asigure și convergența curbelor de dezvoltare a statelor membre, Consiliul European nu numai că nu reduce valoarea pagubelor suferite de România, ci contribuie la mărirea decalajului între nivelurile de dezvoltare ale statelor membre. România nu numai că nu va putea repara astfel ceea ce virusul a stricat, ci va rămâne și mai mult în urma „fruntașilor” Europei vestice și nordice.

CÂND NUMELE SOLIDARITĂȚII ESTE LUAT ÎN DEȘERT

Tema oficială a discuțiilor din Consiliul european s-a referit la mobilizarea resurselor financiare care să fie puse la dispoziția tuturor statelor membre pentru ca acestea să stimuleze agenții economici de pe teritoriul lor în reluarea activității întrerupte de pandemia SARS-CoV-2. UE este cu atât mai obligată se o facă cu cât întreruperea activității economice a fost și rezultatul punerii în aplicare a măsurilor recomandate de aceasta pentru lupta cu pandemia.

UE nu are de unde lua banii pentru a asigura o atare finanțare (care nu este ajutor, ci obligație) decât din bugetul său, total insuficient, format prin contribuția membrilor, sau împrumutându-se. Acest împrumut, odată obținut, va trebui rambursat, evident, de cel care l-a contractat. Adică de către UE. Care, însă, tot de la statele membre trebuie să obțină sumele necesare, în condițiile în care nici acestea nu au decât banii cetățenilor lor plătitori de taxe și impozite.

Fiscalitatea va trebui, deci, mărită, în perioada următoare, erodând și cele optzeci de miliarde euro ale românilor. Consiliul european a decis, deja, în acest sens. Nu avea de ales. Și totuși, una este să iei de la cel care are și căruia încă îi dai consistent, și alta să iei celui care nu are și căruia îi dai mai ales praf în ochi.

Unii fac distincția între fondurile alocate statelor membre din bugetul UE și fondul pentru amortizarea efectelor pandemiei, care ar fi separat. Teoretic se poate discuta mult pe această temă. Practic, chiar dacă se constituie un fond special, în afara proiecției bugetare, el tot ca un capitol bugetar se gestionează.

Problema fierbinte este cum să ajungă banii la statele membre. Mai exact cât să primească fiecare, cu ce titlu și în ce condiții?

Banii pot fi dați ca fonduri nerambursabile sau ca împrumuturi care vor trebui restituite de statul beneficiar. Evident, România era interesată să primească mai multe fonduri nerambursabile, decât împrumuturi, în timp ce Olanda, de pildă, dorea ca România să primească mai degrabă împrumuturi căci, trebuind să caute bani pentru a le restitui, poate va fi dispusă să îi vândă ei pe nimic, să zicem, portul Constanța. Nu s-a cerut și Greciei să își vândă insulele ca să își achite datoriile? Și cum a voit Olanda, așa s-a făcut!

STATUL DE DREPT: OBIECTIV COMUN SAU MIJLOC AL EXCLUDERII?

Oricum ar fi, banii sunt prea puțini pentru a satisface toate nevoile, dar mai ales toate poftele. De aceea, unii spun că nu pot fi dați decât cu garanția că vor fi bine cheltuiți; căci, până la urmă, sunt luați din buzunarul cetățenilor europeni și, sub o formă sau alta, vor trebui să se întoarcă acolo (de ex. prin crearea de locuri de muncă bine plătite, prin punerea pe piață de bunuri la prețuri accesibile, prin plata de impozite și taxe care să alimenteze bugetele pentru educație, sănătate, mediu etc.).

România nu are doar dreptul la fonduri europene, ci și obligația de a le cheltui, și mai ales de a le cheltui cu folos. În măsura în care interesele românești sunt definite în congruență cu cele europene, satisfacerea lor, cu implicarea banilor comuni ai UE, va satisface și interesele comune ale tuturor membrilor. Aceasta este logica solidarității.

Pare o gândire sănătoasă. Întrebarea este cine va stabili dacă România este capabilă să gestioneze banii corect / eficient, evitându-se astfel ca ei să meargă pe apa sâmbetei. Răspunsul este: birocrații bruxellezi care răspund la comenzile Berlinului, Parisului etc. Altfel și-ar pierde posturile. Iar la Haga, Viena sau Stockholm se știe că dacă la București sau la Sofia se vor duce mai puțini bani, la ele vor ajunge mai mulți.

Această problemă se poate „rezolva” însă ușor. Nu are cum gestiona corect fondurile primite (inclusiv cele nerambursabile nu sunt date spre a fi irosite, ci pentru reluarea dinamismului economic al uniunii în ansamblul său) o țară care are probleme cu statul de drept. Nu poți da banii europeni pe mâna unor state al căror sistem judiciar lasă hoții să zburde liber. Or, România și Bulgaria, fiind sub regimul MCV, au în mod oficial asemenea probleme, așa cum o persoană care a ieșit pozitiv la testul Covid19 este oficial bolnavă, chiar dacă se simte bine.

Chipurile nici unul dintre aceia la care statul de drept nu funcționează perfect nu va primi bani. În acest sens Consiliul european a instituit un „mecanism pentru blocarea rapidă” a finanțării din fondurile europene, care va fi pus în funcțiune prin vot cu majoritate calificată (excluzându-se astfel posibilitatea ca un singur stat să împiedice decizia prin opoziția sa).

Dar numai două state au „certificat oficial de boală”. Și referendumul prin care s-a optat neconstituțional împotriva grațierii sau a adoptării de OUG în domeniul justiției nu a anulat acest „certificat”, oricât ar vrea dl. Iohannis să credem contrariul. (Apropo, după acel referendum , actualul guvern PNL a adoptat, în neștire, prin OUG, ba chiar și prin HG, reglementări care vizează justiția.)

Care sunt criteriile de calitate ale statului de drept? Nimeni nu știe. Nu există acquis comunitar (adică legi ale UE) în acest sens.

Deci, cum aflăm dacă statul de drept funcționează bine sau nu? Tot birocrații europeni ne-o spun. Și după cum știm din experiența noastră cu intrarea în Schenghen, chiar dacă instituțiile federale (precum Comisia europeană) cred că ne calificăm din punct de vedere tehnic pentru a ne exercita drepturile, apar state membre care, ghidate doar de egoismul național, ne blochează exercițiul drepturilor prin vetoul de facto de care dispun în cazul hotărârilor ce se iau cu unanimitate în forurile constituite pe baza reprezentării naționale.

În concluzie, a lega accesul la fonduri europene (rambursabile și nerambursabile) de „funcționarea statului de drept” este garanția că România nu va ajunge la ele sau va ajunge plătind un preț politic și economic uriaș. Și, totuși, Președintele României a acceptat condiția „statului de drept”, subminând astfel opoziția Poloniei, Ungariei și Bulgariei.

CAPUL CE SE PLEACĂ… NU PRIMEȘTE POMANĂ

Întrucât plenul Consiliului european nu a putut ajunge la consens, s-a trecut la discuțiile pe grupuri mici în care statele „recalcitrante” erau luate separat la prelucrare de către mahării uniunii, oferindu-li-se o combinație de complimente formale și amenințări implicite.

La câteva dintre aceste mini reuniuni s-au făcut fotografii. În nici una nu poate fi văzut Președintele României, iar motivele sunt mai multe

Unul ține de statutul constituțional al dlui Iohannis. Spre deosebire de ceilalți membri ai Consiliului european, domnia sa nu este șeful executivului național și, prin urmare, nici nu cunoaște detaliile dosarelor la nivelul celorlalți, nici nu poate angaja guvernul român. În plus, chiar dacă guvernul este „al său”, acesta nu dispune de o majoritate parlamentară care să îl susțină. Cu o abilitate cinică, pe care le-o cunosc, șefii executivelor naționale din Consiliul European, știu să îl facă pe cel într-o asemenea situație a simți că este doar tolerat în conclav și nu are a se băga acolo unde nu are ce căuta.

I-au oferit deci o întrevedere cu „micii tigri” ai frugalității (Austria, Danemarca și Suedia), la pachet cu premierul bulgar Boiko Borisov, nu doar ca să îi umple onorabil timpul, cât mai ales ca să domolească rezistența liderului bulgar, făcut a înțelege că nici tovarășa de suferință, România, nu îi mai este alături.

Protagoniștii UE preferă, când se poate, să lucreze prin cei mici, tocmai pentru a înșela mai bine victimele și a-și păstra o imagine de onorabilitate. Astfel încât acolo unde găsiți Austria, trebuie să știți că, în 90% din cazuri, este de fapt Germania. Și Austria este maestră în a mobiliza alte state mai mici și mai euro-sceptice precum Danemarca sau Suedia, astfel încât urmele marilor profitori să se șteargă. Deci, să nu ne uităm la câinele care ne mușcă, ci la cine îl ține de lanț!

Mai important este, însă, motivul care privește tactica negocierii. Din câte știu, Klaus Iohannis a plecat de la ideea că dacă nu va crea probleme Germaniei, aceasta îl va recompensa făcându-i parte cu o sumă vandabilă unui electorat care nu înțelege cum se fac jocurile la Bruxelles. Ceea ce nu s-a întâmplat, decât, cel mult, în parte.

Ce reprezintă optzeci de miliarde de euro în raport cu nevoile României este imposibil de spus, întrucât acestea nu au fost calculate. Că această sumă ne menține departe de statele fruntașe ale UE, este limpede.

Dincolo de faptul că banii respectivi sunt transferabili în tranșe, că o mare parte din ei vor trebui restituiți cu dobândă și că, fără îndoială, mulți se vor întoarce acolo de unde vin – adică în Occident – prin contractarea lucrărilor de investiții cu firme occidentale (economia românească fiind oricum una de sucursale ale corporațiilor străine), ceea ce s-a obținut este doar o vocație, iar nu un drept cert cu scadențe precise. Prin urmare nu numai în dimensiunea sumei se găsește pierderea consecutivă unei negocieri cu capul plecat și mâna întinsă fără argumente, ci în condițiile accesului la ea.

Iar în acest context trebuie să recunoaștem că o problemă aparte rezidă în incapacitatea administrativă a României de a prezenta proiecte apte a justifica finanțarea din fondurile rezervate ei. Când ne exprimăm nemulțumirea față de banii repartizați nouă, nu trebuie să uităm că și acest aspect a fost avut în vedere, iar el ne este în totalitate imputabil. Și reproșul nu ar merge spre Președinte, dacă Guvernul nu ar fi „al său”. Scuza că și alții ar fi fost la fel de incapabili nu se susține. Tocmai cu argumentul că sunt mai capabili decât ceilalți, cei de acum au luat puterea. Dacă moștenirea este prea grea și Constituția prea strâmtă, pot oricând să plece, lăsând locul altora mai pricepuți.

BILANȚ NEGATIV ȘI ÎN PLAN POLITIC

Așadar, bilanțul acestui Consiliu European este mai degrabă negativ. Da, aparent s-a ieșit din criză! UE se dovedește dinnou a fi maestra crizelor depășite. Dar cu ce preț și cu ce perspective?

Ungaria, Polonia sau Cehia, dar și Italia, care a amenințat cu retragerea din UE, au obținut mai mult pentru că au luptat, fără a concura la premiul de bună purtare. Dacă și România ar fi fost de partea lor, cu toții ar fi realizat un scor mai bun. Neîndoielnic, va veni ziua în care aceste state vor plăti polița românilor pentru colaboraționismul și conciliatorismul lor.

Grupul susținătorilor „frugalității” – Olanda, Austria, Suedia, Danemarca și Finlanda – pare a fi câștigat. El a adâncit însă falia între Nordul și Sudul UE, iar pe termen mediu și lung, nordicii, tot mai aroganți și narcisiști, nu au capacitatea de a rezista în fața unei contraofensive sudiste. Aceasta, evident, cu condiția ca Germania să decidă că UE trebuie salvată, aruncând din nacela balonului european în cădere, balastul scandinav. Dacă nu o va face, UE se va dezintegra sau se va scinda într-o uniune nord-vestică și una sud-estică având ca perspectivă conflictul.

Președinția germană a Consiliului UE se poate mândri cu realizarea compromisului în Consiliul european, tot așa cum Președintele Iohannis se poate mândri cu cele optzeci de miliarde obținute de la „protectorul” german. Este însă tot mai greu să te îndoiești că Germania constituie principalul obstacol în calea funcționarii UE ca o veritabilă democrație transnațională europeană.

Ipocrizia egoismului nu poate ține la infinit loc de solidaritate. Catapeteasma templului nu a căzut, dar s-a frânt. Și dacă politica europeană a Germaniei nu se va schimba rapid, totul se va prăbuși. Mă întreb ce va face în acel moment România?!

Format: