21 mai 2022

Cotitura mediatică și democrația

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Mijloacele informării în comunități s-au schimbat de câteva ori în istorie. Inventarea scrisului, apoi a cărții, a presei, a radioului, a televiziunii, trecerea la internet au fost tot atâtea cotituri. Cea mai recentă este trecerea la mediile de socializare.

Nu este în aceste schimbări o simplă succesiune, căci trecerile sunt cumulative. În societatea modernă, exercitarea conducerii și, mai concret, democrația s-au resimțit de pe urma schimbărilor din informare.

Avem deja o literatură abundentă despre impacul informării asupra democrației. După juriști, informaticieni și filosofi, la care ne-am mai referit, opinia unui jurnalist de prim plan aduce însă o percepție mai riguroasă.

Cartea Annei Applebaum, Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Authoritarianism ([Amurgul democrației. Atracția seducătoare a autoritarismului] Doubleday, New York, 2020), include noile media într-o reflecție cultivată asupra evoluției democrației din Europa și SUA. Mai cu seamă, asupra evoluției din ultimii ani, în care este tot mai clar că s-a ajuns la o cotitură a istoriei. S-a ajuns nu pentru că, aidoma altor timpuri, confruntarea democraților și a opozanților lor ar fi atins un nou nivel, ci, mai curând, pentru că democrația însăși se transformă tacit în opusul ei, cu asistența dinspre mediile informării.

Prezență publicistică de pondere, mai ales în istoriografia comunismului din Răsăritul european și Europa Centrală, Anne Applebaum are avantajul că știe de la fața locului ceea ce s-a petrecut. Fiind legată de Polonia, în care și trăiește acum, urmare a căsătoriei cu Radek Sikorski, ea își împarte timpul între Washington, Londra și Varșovia. Față de cei mai mulți cercetători ai evoluției regiunii, ea cunoaște literatura chestiunii, dar nu vorbește doar din cărți.

L-am cunoscut pe strălucitul și intempestivul fost ministru de externe al Poloniei – o personalitate formată în exilul  postbelic, coleg la Oxford cu Boris Johnson și cu alți lideri de mai târziu, membru al exclusivistului Bullingdon Club, cu vederi ce îl situau printre conservatorii americani. El a inițiat în 2012 prelucrarea aspirațiilor proeuropene din Ucraina în politica externă și intrarea Uniunii Europene pe terenul acestei țări. Mai târziu, s-a și încurcat în tema împărțirii Ucrainei între Polonia și Rusia.

I-am prețuit formatul, dar nu am aderat la vederile lui Radek Sikorski, eu fiind atașat la ceea ce Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft, 2006),  cu incomparabila sa cunoaștere a culturii și a geopoliticii,  recomanda insistent. Anume, ca Uniunea Europeană să nu interfereze cu relația veche de secole dintre ruși și ucrainieni, uniți, de altfel, de o cultură comună și o relație care-i privește. În plus, consider că înțelegerile de la Beijing (1972), Geneva (1985), Reykyavik (1986), Washington DC (1986), Moscova (1988), Malta (1989) și Stavropol (1990) au pus capăt „războiului rece” și au deschis șansele unei lumi noi. Dacă vrem ca după 1990 să fie, cum s-a promis, o lume nouă, atunci trebuie ascultate argumentele fiecăruia. Democrația este viitorul numai dacă toate părțile învață din istorie. Iar democrații de orice culoare sunt datori, ca oricare alții, să-și confirme valoarea în ameliorarea vieții oamenilor.

La rândul ei, Anne Applebaum provine din conservatismul american, acela credincios lui Thomas Jefferson și, apoi, lui John Stuart Mill. Apropiată de John McCain, ea a luat distanță când acesta a intrat în competiția pentru Casa Albă secondat de candidata sa la vicepreședinție și când s-a dezvăluit folosirea torturii în Irak (p.162). A rămas însă o voce importantă a promovării democrației liberale.

Cartea Amurgul democrației este mai mult decât memorialistică a unui jurnalist. Cel puțin două idei au relief: una privind cotitura democrației și alta privind cotitura din media care a și contribuit la fragilizarea democrației .

Spre deosebire însă de cei mai mulți comentatori ai evoluției democrației, Anne Applebaum are încă un atuu esențial. Ea nu plutește deasupra realităților dizolvând națiunile în mișcarea forțelor internaționale actuale, cum fac cei mai mulți astăzi, ci consideră națiunile ca o realitate în sine și un reper ferm. Observând scena dezbaterilor din diferite țări europene, ea și remarcă faptul că „toate aceste dezbateri, fie cele din 1890, în Franța, fie din 1990, în Polonia, au în miez chestiunile ce stau în centrul acestei cărți. Cum este definită o națiune? Cine ajunge să o definească? Cine suntem noi? Pentru o lungă vreme, noi ne-am imaginat că asemenea întrebări au fost rezolvate – dar de ce ar fi astfel pentru totdeauna?” (p.178). Este de salutat aici, cu siguranță, asumarea orizontului unei națiuni în accepțiune civică, democratizată, pe care, la rândul meu, îl socotesc cel mai fecund.

Autoarea cărții Amurgul democrației mai observă că una dintre lacunele democrației liberale de astăzi – care o și fac vulnerabilă – este absența unui răspuns la chestiunea unității naționale. Îmi amintesc aici ceea ce și Radek Sikorski reproșa polonezilor – că nu-și asumă destul de elaborat propria realitate și au „o mândrie națională plată și prea puțină apreciere de sine […] ca africanii”. În orice caz, observația importantă a Annei Applebaum este aceea că „principiile competiției, chiar atunci când ele încurajează talentul și creează mobilitate în sus, nu răspund la chestiunile mai profunde ale identității naționale și personale. Ele nu satisfac dorința de unitate și armonie. Peste toate, ele nu satisfac dorința cuiva de a aparține unei comunități aparte, unei unice comunități, o comunitate superioară. Aceasta nu este doar o problemă pentru Polonia, sau Ungaria sau Venezuela sau Grecia. Ea se petrece în unele dintre cele mai vechi și mai sigure democrații din lume” (p.59). Or, chestiunea unității se cere rezolvată, din rațiuni de viață, chiar dacă o rezolvare pentru totdeauna nu este posibilă.

Altfel, lăsate doar în seama competiției, în înțelesul actual, înstrăinat de valori, al liberalismului de azi, națiunile trăiesc o destrămare lăuntrică ce antrenează în criză chiar democrația. În orice caz, dincolo de toate experiențele, se impune o concluzie generală: „Nicio victorie politică nu este pentru totdeauna, nicio definiție a <națiunii> nu este garantată, și nicio elită, fie ea și <populistă>, <liberală> sau <aristocratică>, nu guvernează pentru totdeauna”(p.186). Un „sfârșit al istoriei” în dreptul vreuneia este exclus.

După ce observă cu sagacitate cum, în unele țări, democrația liberală trece în „autoritarism”, Anne Applebaum vede democrația liberală de azi în fața unei cotituri. „Este posibil să trăim deja un crepuscul al democrației; ca civilizația noastră să se îndrepte deja spre anarhie sau tiranie, așa cum filosofii antici și fondatorii Americii se temeau odinioară; ca noi generații de clerici laici (clercs), avocați ai ideilor iliberale sau autoritariste, să vină la putere în secolul al douăzecișiunulea,  așa cum au făcut în secolul al douăzecilea; ca viziunile lor despre lume, născute din resentiment, angoasă sau adânci visuri mesianice să poată triumfa. Probabil că noua tehnologie a informației va continua să submineze consensul, să divizeze mai departe popoarele și să crească polarizarea până acolo încât doar violența va stabili cine guvernează. Probabil că teama de boală va crea teama de libertate” (p.185-186). Alternativa ar fi acum eventualitatea ca, în urma pandemiei, să apară un nou „simț global al solidarității”, care să inducă schimbări. Deocamdată, doar o eventualitate!

Am pus între ghilimele autoritarismul nu pentru că termenul nu ar fi de folosit. Îl folosesc, de asemenea, adesea. Dar, ca să fiu explicit, preluarea termenului la destule voci de astăzi este simplificatoare. Mulți cred că autoritarismul vine doar din aceea că liberalismul este slăbit. Afirm că vine de acolo, dar și din eronata înțelegere a universalității unor valori. Diletanți nimeriți la decizii, de pildă, apără demagogic „statul de drept”, după ce-l desfigurează și și-l subordonează, și cer unor puteri străine să-i susțină, fie și în pofida libertăților și drepturilor cetățenilor. În plus, mai și pretind că cetățenii țării respective nu ar pricepe democrația!

Acest fel de autoritarism nu este „populist”, ci, într-un sens,  „fals internaționalist”. Este de fapt un autoritarism ce instrumentează alianțe externe contra cetățenilor.El trebuie luat în considerare, așa cum au arătat concludent analize americane (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Thereatens Global Security, 2015) și germane (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung, 2017), împreună cu două fenomene nefaste: „cleptocrația” și „folosirea democratizării pentru dominație”. Și acestea macină democrațiile de azi, nu doar „populismul”!

În politica actuală, prin „autoritarism” se înțelege, urmându-l pe Karl Popper (din 1945), acel regim politic în care liderii își manipulează cetățenii potrivit scopurilor proprii. Anne Applebaum preia această conotație și insistă în descrieri pe opticile celor pe care îi socotește „autoritarieni” – liderii polonezi actuali, Victor Orban, Donald Trump, în primă linie.

Replicile pe care le putem formula la accepțiunea lui Karl Popper sunt însă la îndemână. Nu doar unii stigmatizați ca „autoritarieni” își manipulează cetățenii, ci și cei socotiți astăzi „democrați”. Iar o altă replică este și mai profundă. Sunt de părere că, înainte de orice, ar trebui luat în seamă întregul spectru al autoritarismelor de azi. Și cele „populiste”, dar și autoritarismele ce se legitimează prin pretexte de genul „așa ne cere Europa!” sau „așa ne cer partenerii!” sau „așa ne cer interesele cutare!”. Observăm cu ochiul liber că sunt azi regimuri autoritare care se pun în umbra unor astfel de „legitimări” ce subminează în fapt democrația. Regimuri, de altfel, sărace în realizări pentru populație, ce nici nu mai depind de voința cetățenilor, ci de coterii! Acestea vând orice și oriunde și cumpără oricum, adesea ceea ce abandonează alții.

Prin urmare, vreau să privim realitatea cu ochii deschiși, în întregul ei! În definitiv, declinul democrațiilor – ce are loc în multe țări, cum bine semnalează – nu poate fi doar o treabă de personalități, cum înclină să creadă Anne Appelbaum. În  opinia mea, autoritarismul ține de personalități, dar și de lacune instituționale, încât abia schimbări în stat îi împiedică emergența!

Principial, afirm că „statul de drept”, în accepțiunea uzuală de astăzi, nu mai este suficient, fiind demult clar că acesta poate deveni și stat autoritar, chiar totalitar. Mai este nevoie de „stat de drept democratic”. Iar acesta trebuie prevăzut cu o legislație de împiedicare a alunecării în autoritarism. Trebuie, de pildă, întărită sancționarea celui care încalcă Constituția. Limitarea mandatelor la un singur mandat, cum se propune în Franța actuală, este și ea rațională. Firește, se pot propune și alte măsuri instituționale. Ar trebui, în orice caz, ca democratizarea, și nu crearea de privilegii „democratice”, să fie scop urmărit explicit de democrații.

Democrația permite și ea creativitate, nu doar opusele ei. Dacă principiile competiției nu rezolvă chestiunea unității – ceea ce este bine evidențiat de Anne Appelbaum – atunci nici democrația nu trebuie redusă la competiție. Așadar, ar fi cazul conceperii mai complexe și mai reflexive a democrației înseși.

Autoare cu viziune, Anne Applebaum face multe analogii pe scara istoriei. Este pertinentă observația că „tocmai în țări care nu au fost niciodată ocupate de Armata Roșie și guvernate de populiștii Americii latine, democrația și piețele libere pot produce rezultate nesatisfăcătoare, mai ales când sunt rău reglementate sau când nimeni nu are încredere în cei care reglementează sau când oamenii intră în competiție din foarte diferite puncte de plecare” (p.59). La fel și remarca după care unele partide din democrații clasice sunt gata să sacrifice ideile democratice dacă țara lor ar putea pierde poziții în lume. „Mai recent, eu am ajuns să suspectez, scrie Anne Appelbaum, cel puțin ca o cauză internațională, că democrația a devenit mult mai puțin importantă pentru un fel de nostalgie conservatoare decât menținerea unei lumi în care Anglia continuă să joace un rol privilegiat: o lume în care Anglia nu este, desigur, o putere mijlocie precum Franța sau Germania, o lume în care Anglia este specială – și probabil chiar superioară” (p.64-65). Iar, în acest context, se preferă nu democrați, ci interpreți de succes conjuctural ai rolurilor, fie ei și un fel de jockeri.

Media a jucat un rol cheie în noua situație a democrației. Trecerea la Internet, argumentează Anne Appelbaum, a adus încă o „revoluție”, în care ne și aflăm de ceva ani. În vreme ce presa scrisă de altădată, apoi radioul, chiar și televiziunea, au realizat o „dezbatere națională unică” și au putut promova o anumită obiectivitate a conținuturilor, „acum, în multe democrații avansate, nu mai este o dezbatere comună tuturor, fără să mai vorbim de un narativ comun. Oamenii au avut totdeauna opinii diferite. Acum, ei au fapte diferite. În același timp, într-o sferă a informării fără autorități – politice, culturale, morale, și fără surse de încredere, nu mai este ușor să distingi între teorii ale conspirației și relatări adevărate. Narațiuni false, partizane și care adesea induc deliberat în eroare răspândesc acum în vâlvătaia (wildfires) digitală cascade de falsuri care se mișcă prea repede pentru ca cei care verifică faptele să poată ține pasul. Și chiar dacă ei o pot face, nu mai contează: o parte a publicului nu va mai citi vreodată sau vedea websiteurile cu verificarea faptelor și nici nu va vrea să le creadă” (112-113). Se poate astfel minți; se și minte și se merge înainte cu minciuna.

Înșiși „algoritmii” mediilor de socializare încurajează „false percepții ale lumii” și favorizează emoții, mai ales angoasă și frică. Siteurile transformă angoasa în obișnuință. Pe acest teren intervine diviziunea opțiunilor politice, care este percepută ca naturală și se creează „hiperpartizanatul politic” (p.114), iar „polarizarea politică” devine durabilă.

Ceea ce este și mai insidios este faptul că „mediul dezbaterii a schimbat și natura dezbaterii” (p.114-115). Bunăoară, se nivelează știrile – amestecând reclame, chestiuni mondene, fapte punctuale cu dezbaterea legilor. Ironia, parodia, ludismele ocupă terenul, iar ceea ce este serios, grav, esențial pentru societate, este nivelat cu orice altceva. Alegerile sunt luate ca un fel de jocuri, chiar de glume.

Pe de altă parte, oamenii sunt plictisiți de seriozitate și nu mai vor să audă și să vadă disonanțe și dispute. Complexitatea obosește și i se preferă voci care apelează la retorica simplistă a ideologiilor. Iar pe fondul creat apar acei „clerici” laici care cheamă la strângerea rândurilor în jurul unei noi autorități.

Rareori s-a dat un tablou al dependenței exercitării actuale a democrației de cotitura din media în termeni atât de simpli și lămuritori. Rareori s-a pus așa de direct degetul pe situație. (Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)