13 mai 2021

Criminalizarea libertății de exprimare

Distribuie pe rețelele tale sociale:

„Tot ce nu este libertate este tiranie.“
Cezar Bolliac (1813 – 1881)

Liu Xiabo este scriitor și activist chinez pentru drepturile omului, este autorul „Cartei 0”, un document în care se cere separarea puterilor în stat și democratizarea Chinei.

În 2009 a fost condamnat, după un proces ce a durat doar trei zile (23-25 decembrie 2009) la 11 ani de închisoare pentru „ incitare la subminarea puterii de stat[1].

Istoricul Wang Hui, reprezentant al mișcării „Noua Stîngă” din China, aflat pînă nu demult în opoziție cu susținătorii liberalizării și adept al etatismului, s-a declarat și el împotriva criminalizării libertății de exprimare. Iar social – democratul Qin Hui, profesor de istoria economiei la Universitatea Tsinghua, a protestat împotriva „pedepsei pentru vorbe”.[2] 

Poate mai mult decît în alte părți, noi, românii, am simțit acut, timp de mai bine de 40 de ani, în istoria recentă a țării, suferința generată de lipsa capacității de a te exprima fără teamă, fără a privi în jur, fără a cere discreție și fără teama de a fi ascultat, auzit, văzut. Cît despre libertatea de exprimare din acele vremuri prin scris, prin producții literare sau științifice, este greu să vorbești astăzi. De ce? Tocmai pentru că s-a vorbit mult prea mult  în ultimii 24 de ani și rareori cu onestitate. S-a vorbit în primul deceniu „de după” despre literatura de sertar, dar care nici astăzi, după mai bine de 30 de ani, nu a apărut, nu s-a publicat.

S-a vorbit fără jenă despre dizidențe inventate, așa cum s-a  vorbit despre o pseudointerzicere a exprimării. Realitatea faptelor, însă, realitatea ultimei perioade a anilor 80, cel puțin pentru unii dintre cei aflați în suferință afișată, nu confirmă în nici un fel interzicerea sau criminalizarea libertății de exprimare, la nivelul și proporțiile clamate doar de unii.

Ce s-a întîmplat după 89?

O primă și fundamentală concluzie:  libertatea de exprimare a parcurs drumul de  la frustrare la satisfacție . Presa, mass-media în general, au devenit, foarte repede, locul exprimării depline, libere, poate mai libere decît s-ar cere.

Criminalizarea libertății de exprimare s-a produs totuși. A început să se manifeste atunci cînd  libertatea de exprimare a fost alterată de politic și bani, de coruptie și de manipulare. Putem scrie sau spune ce vrem fară teama zecilor de ani anteriori, dar cu toate acestea a început mult prea repede să funcționeze „autocenzura”, cenzura personală, în scopul de a face ceea ce trebuie în folos personal și autocenzura mogulului, a celui care finanțează, a celui care face jocurile politice.

Așa au apărut partide în jurul unei publicații sau generate de o publicație, așa s-a ajuns la guvernare cu ajutorul antenelor, așa s-au făcut averi colosale, cum nici cei mai importanți magnați de aiurea nu au reușit să facă în zeci de ani , sau mai multe generații.

Cenzurarea libertății de exprimare, criminalizarea acesteia sînt mecanisme ce funcționează paradoxal într-o societate ce-și clamează democratizarea. Ne cenzurăm sau cenzurăm pe alții, evident în funcție de poziție, fără să ne fie cerut, în afara dictaturii, în afara politicului și democrației.

Rațiunile exced clasicul în procedurile de criminalizare. Banul, influența politică, mașinațiunile subterane, influențele declarate, dar mai ales nedeclarate induc, cu o gravitate mult mai condamnabilă decît acum trei decenii, cenzura, autocenzura, criminalizarea.

Dacă în societățile autoritare sau nedemocratice „corecțiile” se aplică la vedere, criminalizarea fiind investită cu puterea exemplului ce nu trebuie urmat, la noi sancționarea necenzurării libertății de exprimare, a lipsei de implicare și întelegere a politicului, a neparticipării la jocurile politice se sancționează mult mai „pervers”, fară a avea nici măcar „satisfacția victimizării vizibile”, a transferului sancțiunii spre zona publică.

Cei care nu respectă regula mogulului sau a politicului, regula celui ce comandă și a celui cu bani, acela dispare de pe firmament, dispare din zona exprimării publice.

Cînd gafează grav, nepermis, se mai întimplă să apară dosare, să i se deconspire afaceri nu tocmai ortodoxe și legale, sau abateri de la o moralitate afișată, dar rareori respectată de alții, sau li se înscenează procese, se descoperă duplicități familiale și altele asemenea. După aplicarea sancțiunii și excluderea impostorului, sînt construiți/fabricați alți mercenari. În rare cazuri, doar atunci cînd vocea este puternică și ea „vinde”, după „pocăință” și evident promisiuni si garanții, în spiritul unei false democrații, celui pedepsit i se ingăduie să se reîntoarcă, evident pocăit și cu garanția că nu va mai greși.

În China, în doar trei zile un om a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru „ incitare la subminarea puterii de stat ” .

Societatea noastră, în schimb, aparent mai democratică, nu judecă public, nu condamnă, nu procedează vizibil la criminalizarea libertății de exprimare utilizînd execuția publică. O face cu discreție, însă, dar fără înțelegere, o face dur, în numele banului sau a politicului sau, de ce nu, în numele amîndurora.

[1] “Dilema Veche”, anul VII, nr.308/7-13 ianuarie 2010

[2] Dupa Frankfurter Allgemeine Zeitung