Publicat: 28 Martie, 2019 - 13:54
A fost publicat ultimul volum - 11 : Anul 2010 „Sfertul” lui Băsescu

Cu acest al unsprezecelea volum al seriei se încheie rememorarea - prin comentariile scrise zi de zi - primului deceniu din mileniul 3. Dincolo de efortul primar al consemnărilor „la cald”, asupra cărora autorul nu a revenit în nicio situație, rămâne performanța tehnică a organizării materiei pe anii și categoriile bibliografice ale unui material consistent ca volum. Probabil că unii să vor întreba de ce deceniul meu a numărat 11 ani? Le voi răspunde că primul volum, cel dedicat anului 2000, s-a dorit a fi o punere în contextul istoric a materiei propuse a fi rememorată de pe pozițiile actualității. Cronologia aceasta este doar o secvență dintr-un lung exercițiu gazetăresc (de peste cinci decenii) care l-a precedat și l-a urmat, dar asupra căruia nu am mai stăruit din rațiuni practice. Câteva dintre articolele scrise în afara deceniului își vor găsi poate locul în câteva volume specializate (analize politice, însemnări de călătorie, corespondențe, foiletoane satirice) dacă timpul va mai avea răbdare cu mine și cu cititorii mei.(Octavian Andronic)

De ce „Sfertul lui Băsescu”?

 

Pentru că este elementul definitoriu al celor două mandate complete (în ciuda suspendărilor) ale celui care și-a pus amprenta profund negativă a personalității sale discordante asupra destinului postrevoluționar al României. Cel care aproape că convinsese majoritatea votantă (de după listele suplimentare) că nu are altceva în cap decât ca românii să trăiască bine a fost și cel care și-a asumat cea mai dură măsură de reducere a nivelului de trai prin tăierea cu un sfert al lefurilor bugetarilor. Adică a unei majorități, deobicei tăcute. Măsura i-ar fi vizat, de-a dreptul dramatic pentru majoritatea acestora, și pe pensionari dacă nu intervenea salvator Curtea Constituțională. A fost un caz unic în istoricul crizei, nici o altă țară nerecurgând la o astfel de măsură, adoptată chiar în ciuda recomandărilor FMI, pentru a salva cheltuielile iresponsabile din domeniile care alimentau interesele politice. Fără precedent a fost și lipsa de reacție a „cobailor” pe care a fost experimentată soluția, mămăliga națională rămânând în ceaunul unei resemnări mioritice.(O.A.)

 

 

Prefață:Îndemn către cititor

De ani buni, Octavian Andronic ne-a obișnuit cu cronicile sale și cu ale sale caricaturi, pe care mediile intelectuale le receptează cu oarecare timiditate, fiindcă lumea de azi s-a deprins cu texte „vorbite” neglijent „pe sticlă” ori cu vorbe aruncate în grabă, pe bloguri. Editorialele și comentariile aproape cotidiene ale cronicarului nostru, însoțite de desene satirice inimitabile, disecă lumea contemporană românească și lumea globală în care se află proiectați românii, cu detașare și cu implicare deopotrivă. De la jalnica scenă politică autohtonă până la vedetismul gratuit din sport și de la precaritatea economiei țării noastre până la aroganța unor minorități care s-ar vrea majorități, nimic nu scapă penei avizate a observatorului atent, descins din filonul autentic al umorului și al satirei românești de bună calitate. Comentariile lui Octavian Andronic vădesc o cunoaștere detaliată a trecutului nostru, fapt care explică nu atât prevederea viitorului – pe care rândurile evocate îl creionează uneori – cât înțelegerea adecvată a prezentului, chiar dacă acesta durează preț de o clipă. „Clipa” aceasta este trăită intens de cronicar, este sublimată în „pastile” dulci-amare, din acelea care, dacă nu sunt menite să ne vindece de la sine, ne arată calea alinării și a eliberării de rău. Octavian Andronic nu critică în mod înverșunat și nici nu acuză ca un implacabil judecător, ci șfichiuiește prin constatările sale, explică pe față gesturi făcute pe dos, iluminează acte obscure, compară situații trecute cu unele actuale, oferă exemple din literatură (dese sunt referirile la Ion Luca Caragiale), din istoria secolului al XX-lea mai ales, din geografie, politologie, muzică etc. Scrisul său nu este unul de strict editorial politic, ci devine text literar, ilustrând – cum spuneam – o tradiție întreruptă de regimul comunist, dar ilustrată copios în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv de gazetarul Eminescu și dusă până la paroxism în epoca interbelică. „Sănătatea” unei comunități democratice se măsoară nu numai prin gradul de libertate a presei, a conștiinței și a exprimării din spațiul public, ci și prin calitatea râsului. Octavian Andronic profesează o adevărată doctrină despre funcția râsului amar, doctrină pe care nu o expune științific, ci empiric, direct prin episoadele sale de viață.   Concepția filosofilor greci și latini că omul este „singurul animal care râde” provine – din câte se pare – de la Aristotel, conform căruia râsul îl deosebește pe om de animal; în partea pierdută a „Poeticii”, e de presupus că, polemizând cu Platon, el investea râsul și, în general, comicul, cu aceeași virtute catharctică pe care o atribuise (în partea păstrată) tragicului. Umberto Eco a imaginat în romanul „Numele trandafirului” păstrarea unui tratat aristotelic despre râs într-o vestită mănăstire medievală, ceea ce nu este deloc hazardat, fiindcă lumea monastică occidentală a conservat masiv scrierile păgâne antice, considerate izvoare de înțelepciune. Simptomatic este, însă, faptul că această scriitură a lui Aristotel devenise intangibilă la propriu, în sensul că aceia care o atingeau mureau otrăviți. Starea de râs, care asana comunitatea și care îi conferea poftă de viață, trebuia inhibată din fașă în Evul Mediu, adică într-o societate în care un singur om era liber, suveranul uns de Dumnezeu. Restul lumii era menit să rămână gloată supusă și umilă, plângătoare și truditoare, or într-o asemenea societate râsul ajungea să fie complet excentric și chiar primejdios. Oamenii de atunci nu erau sortiți deloc să se bucure de viața aceasta, ci ei trebuiau să se pregătească, în rugăciuni și penitență, pentru viața adevărată ce avea să vină. Umanismul Renașterii a spulberat aceste restricții, atunci când l-a transformat din nou pe om în măsura tuturor lucrurilor, dar au mai urmat destule regimuri instaurate de liderii politici, compatibile cu iadul și private de râs.

Octavian Andronic readuce râsul în Cetate, dar nu orice râs, ci unul specific sufletului nostru de români, obișnuiți cu hazul de necaz. Autorul nu râde niciodată în sens umoristic, ci râde de rele și strâmbătăți, de nemernicii și de calamități făcute de oameni, de erori spontane și de erori voite, de viclenii și de iresponsabilitate politică. Textele lui Octavian Andronic nu sunt scrise ca să ne înveselească, ci ca să ne conștientizeze de rău și de greu, de falsitate și de greșeală, de înșelătorie și de minciună. Cartea aceasta, ca și celelalte scrise de Octavian Andronic, este gândită nu ca să râdem în chip gratuit, ci ca să îndreptăm lumea aceasta strâmbă. Mesajul vine de la înaintașii romanii care credeau că „râzând se biciuiesc moravurile” (Ridendo castigat mores). Terapia individuală prin râs ne poate îndrepta ca persoane, ne poate chiar re-umaniza, pe când terapia socială prin râs poate conduce la vindecarea comunităților. Din păcate, la finalul lecturii cărții, rămânem cu râsul înghețat pe buze, pentru că ne plânge sufletul. La Centenarul Marii Uniri – când celebrăm încheierea edificiului nostru național din anii 1918-1920, după aproape un mileniu de lucrare a poporului român asupra lui însuși – nu ne putem bucura pe deplin decât dacă ne gândim la generația/ generațiile de aur de atunci. Dacă ne gândim la noi, așa cum ne îndeamnă Octavian Andronic, vedem un edificiu național surpat și împuținat, cu politicieni nevrednici și nevolnici, cu „băieți deștepți” care ne cred proști, cu români dezorientați și sărăciți, risipiți prin lume și neîncrezători. „Pastilele” de față – amare cum spuneam – lasă, totuși, o undă de speranță abia perceptibilă, pentru că ascuțitele critici nu sunt făcute ca să ne afunde în disperare, ci ca să ne trezească. Semnele acestui „optimism” sunt subînțelese și nu afirmate direct, iar unul dintre aceste semne este chiar „încăpățânarea” lui Octavian Andronic de a persista, de a scrie fără istov, de a biciui mereu și mereu.

Prin aceste scrieri ale lui Octavin Andronic am dobândit un bun inestimabil, anume o „comedie umană” a ultimelor decenii de libertate prost înțeleasă, „comedie” care ilustrează o comèdie tristă, de care se miră lumea și de care ne mirăm și noi, netreziți încă, dar dornici de trezire. Mesajul autorului este unul optimist – râsul sănătos incumbă veselie, în fapt – de genul: „Nu vă lăsați, totuși, români, fiindcă țara asta, care era cândva țară de glorii și de dor, merită o soartă mai bună!”. De noi depinde să facem iarăși România, dacă nu glorioasă, măcar normală, primitoare și bună pentru toți fiii săi. Pentru aceasta este însă nevoie de concentrarea energiilor naționale așa cum s-a întâmplat în urmă cu un secol, dar și altădată, când încă se mai credea și se vedea că „unirea face puterea”...

1 Decembrie 2018

Acad. Ioan-Aurel Pop

 

Postfață: O istorie de zi cu zi

 

Cu Octavian Andronic, sau Ando, cum mai este el cunoscut, plecat de pe plaiurile mele bănățene, pentru mine doar simplu Tavi, m-am cunoscut în condiții mai puțin obișnuite. La doar câteva săptămâni de la căderea dictaturii, mai precis în 11 februarie 1990, în Timișoara apărea săptămânalul Agenda, primul ziar privat din România, care a fost caracterizat mai târziu de analiști drept „un săptămânal apărut în vremuri tulburi, dar de o limpezime socială de neimaginat, 4 pagini de ziar de informații și divertisment angajat încă de la primul editorial în slujba cititorilor, fără politică, fără jocuri de culise, dar cu ochii în patru la viața de zi cu zi a cititorului”. Prin munca asiduă a ziariștilor, majoritatea tineri în ale breslei, Agenda a consemnat succes după succes, devenind  o publicație regională, cu 88 de pagini, într-un tiraj de 100 de mii de exemplare, cotată drept cel mai mare săptămânal provincial din țară. Acest succes a făcut ca, încă din 1993, să ne gândim și la editarea unui cotidian. Un frate mai mic a săptămânalului – ziarul considerat o poveste de succes, vorbindu-se chiar despre „fenomenul Agenda”, un simbol al Banatului -  care, în conceptul meu, ca director al publicației, trebuia să fie ceva „inovator”, la fel cum a fost la momentul apariției „bătrâna” Agenda. După multe cugetări, s-a născut ideea realizării unui cotidian mixt, care să cuprindă o publicație locală și una națională, astfel încât cititorul să nu mai fie obligat să cumpere două ziare zilnic pentru a-și satisface setea de informații. Proiectul a fost pus în practică trei ani mai târziu, iar Agenda zilei, numele noului produs, și-a ales ca partener din presa centrală ziarul Libertatea, condus pe atunci de Octavian Andronic.

De ce Libertatea? Fiindcă aceasta a fost publicația pe care am considerat-o, prin seriozitatea, obiectivitatea și prin dorința de informare, ca fiind cea mai apropiată de stilul nostru.

În acest context am avut onoarea de a-l cunoaște pe Tavi. La început doar prin discuții telefonice, apoi prin vizite la redacție și în final prin semnarea contractului de colaborare între cele două publicații. O colaborare unică pentru acea vreme și, cred eu, că și pentru vremurile noastre. La scurt timp după preluarea ziarului de către Trustul Ringier, la cererea elvețienilor, această colaborare a încetat. Dar nu și colaborarea mea personală și a publicației conduse de mine cu fostul director. Octavian Andronic a fost prezent zilnic în paginile ziarului nostru prin editorialul pe care l-a semnat, numit „Punctul pe Y”, și prin caricaturile domniei sale, sub genericul ANDOgrafia Zilei, ambele conferind, timp de mai bine de zece ani, o notă aparte ziarului. O notă foarte apreciată și savurată de cititorii ziarului Agenda zilei, marea majoritate din mediul urban, care căutau nu doar informarea de calitate, ci și finețea unui observator al cotidianului nostru politic, lucruri  deloc simple aici, pe plaiurile mioritice.

Având în vedere că aceste scrieri, odată adunate la un loc, reprezintă o valoroasă sursă de a cunoaștere a istoriei recente, autorul a decis publicarea editorialelor sale în volume ce acoperă câte un an. Până acum au apărut zece volume, iar acum cel de-al unsprezecelea – din păcate ultimul - ce cuprinde observațiile și comentariile omului de presă pe parcursul anului 2010. An ce a avut nu puține evenimente interne și internaționale semnificative. Să ne amintim câteva. De exemplu: realegerea lui Crin Antonescu ca președinte al PNL, desemnarea lui Victor Ponta în funcția de președinte al PSD, scăderea salariilor bugetarilor și a pensiilor în încercarea nereușită și abuzivă de a opri un dezastru economic în România, semnarea Tratatului dintre România și Republica Moldova privind regimul frontierei de stat. La fel, putem reaminti că într-un accident aviatic, la Smolensk, și-au pierdut viața președintele Poloniei Lech Kaczynski împreună cu 95 de înalți demnitari, că Viktor Orban a câștigat alegerile în Ungaria, că în acel an s-a declanșat scandalul WikiLeaks… și câte altele.

Care evenimente au fost selectate de Octavian Andronic din multitudinea celor petrecute de-a lungul anului, cum sunt ele comentate, vedem din noua carte apărută în librării. Sunt convins însă că este o lucrare la fel de prețioasă ca și celelalte zece volume. O lucrare recomandată celor interesați de istoria noastră recentă, un manual util viitorilor jurnaliști și, nu în ultimul rând, un material documentar pentru cei care peste ani și ani de zile vor cerceta întâmplările acestui început de secol.

Un lucru este cert. Indiferent dacă tu, ca cititor, ești de acord cu părerile formulate de autor sau nu, chiar dacă anumite întâmplări le vezi din alt unghi și ai un alt punct de vedere, cartea de față este o lucrare  aparte. Este lucrarea unui ziarist cu experiență de 50 de ani, care încearcă, prin opiniile formulate de el, să ne călăuzească în labirintul de zi cu zi al vieții noastre politice din anii precedenți, care face tot posibilul ca noi să înțelegem mai bine acei ani și prin ei, viața noastră de astăzi, în liantul politic în care trăim acum, în 2019, când România a preluat pentru prima dată Președinția Consiliului Uniunii Europene.

Zoltan Kovacs

 

http://www.editura-aleg.ro/module-pagesetter-viewpub-tid-5-pid-24.phtml

 

 

 

 

 

Tag-uri Institutii: