Publicat: 7 Iunie, 2019 - 12:48

Dl Iohannis s-a arătat din nou ofuscat pentru că Senatul a votat împotriva urmăririi penale a lui Călin Popescu
Tăriceanu. Supărarea domniei sale este de înțeles, întrucât l-ar fi vrut și pe Tăriceanu hărțuit pe la
procuratură și scos definitiv de pe tabloul contracandidaților săi la prezidențiale. Este tactica preluată de la
Băsescu pentru eliminarea adversarilor politici – procesele lungi și dese, cheia marilor succese!
Este evident că, pe dl Iohannis, votul dat de senatori nu l-a supărat pentru vreun principiu, ci l-a ofticat pentru
un interes. Se vede după cum s-a exprimat după aflarea votului: „Au făcut zid în jurul lui Tăriceanu ca nu
cumva marea valoare a politicii românești să fie atinsă de procurori. Jalnic și rușinos!”, a spus marele
Meditator. Îi înțelegem supărarea, Tăriceanu „trebuia atins”, dar parcă în „România educată” pe care dl
Iohannis o propovăduiește când își mai aduce aminte – încă o formă fără fond powered by Cotroceni – se
vorbește ceva mai civilizat.
Legat de acest mod de exprimare, trebuie spus, totuși, un lucru, și anume că acest Iohannis – adică
adevărata „mare valoare” a politicii românești, nu altul – a primit fondurile care i-au adus celebritatea de
primar al capitalei culturale europene 2007 fix pe semnătura celui pe care acum îl persiflează.
Votul din Senat în cazul Tăriceanu – similară cu altele din ultimii ani, în care de asemenea parlamentarii n-au
acceptat solicitări ale DNA – trebuie explicat în singura cheie posibilă, și anume în aceea a democrației pas
cu pas.
Pasul 1. Dosarul lui Tăriceanu a fost ticluit pentru o faptă presupus a fi fost comisă acum 10 ani (!), pe când
era prim ministru. În această situație, Constituția e clară: „Miniștrii și foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal
fără cerere din partea Camerei pentru cei care sunt parlamentari” (art. 109 alin.2). Prin urmare, așa-zisa
ridicare a imunității este, de fapt, o aprobare ca respectiva Cameră să cearăurmărirea penală a celui în
cauză. În cazul lui Tăriceanu, Senatul n-a fost de acord să facă o asemenea cerere către procurori. Tot
Constituția spune că parlamentarii nu pot fi obligați să voteze în vreun fel anume. „Orice mandat imperativ
este nul” (art. 69, alin. (2) din Constituție). Nu i-o fi plăcând dlui Iohnnis acest lucru, dar așa e în democrație,
oamenii nu mai sunt obligați să asculte de vocea unui Führer.
Demagogia lui Iohannis este evidentă: în timp ce țipă toată ziua despre statul de drept, el se amestecă
grosolan în deciziile puterii legislative, deși constituțional este parte a puterii executive.
Pasul 2. Iohannis nu înțelege rațiunea acestui filtru al votului parlamentarilor în fața asaltului procurorilor.
Desigur, Constituția este făcută pentru oamenii inteligenți și, vorba lui Goethe, când o carte se lovește de un
cap și sună a gol, nu totdeauna de vină este cartea. Dar domnia sa ar putea să ceară măcar o meditație (!) de
la colegii de baricade Emil Boc, mare lider PNL, și Valeriu Stoica (sfătuitorul lui Klemm în materie de justiție,
cum ne anunța acesta) – ambii fiind vicepreședinți ai Comisiei parlamentare constituite în 2002 (iar de
guvernarea pesedistă!) pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei. Să-i explice
aceștia, tot așa, pas cu pas, de ce oare au acceptat în Constituție prevederea ca solicitarea procurorilor să fie
supusă votului Camerei, în loc să fie acceptată automat, eins, zwei, drei...
Pasul 3. În general, refuzul parlamentarilor de a răspunde solicitărilor procurorilor exprimă, de fapt, lipsa
generalizată de încredere în corectitudinea și veridicitatea dosarelor penale confecționate majorității
politicienilor. Multe astfel de dosare duhnesc a comandă politică. Procuratura nu este, din păcate o instituție
credibilă, nu doar pentru că a înregistrat eșecuri antologice, ci mai ales din cauza semnării pactelor de
subordonare față de noua securitate. Acel gest a fost primul pas spre o compromitere profesională greu de
reparat. Dar, Iohannis n-a glăsuit timp de cinci ani nicio vorbuliță de rău despre procurori și securiști. Prietenii
știu de ce!
Pasul 4. Câteva lucruri spuse de Tăriceanu în plenul Senatului despre dosarul său: „acuzația se bazează pe
pagini anonimizate, clasificate (colaborarea cu SRI – n.n.), netraduse, urmărind să facă studierea celor 73 de
volume imposibilă”; „nu este identificată fapta de luare de mită într-una dintre formele pretinderii, promisiunii
sau înțelegerii”; „nu este identificată persoana de la care aș fi primit mita”; „niciunul dintre martorii audiați în
dosar nu spune despre mine că aș fi pretins vreun folos”; „nu este identificată atribuția concretă pentru care
aș fi primit/pretins mita”; „acuzația contrazice autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, prin
care PNL a fost obligat la plata sumelor identificate în sesizare ca fiind mită (!?), la cererea firmei de
consultanță, fapt ce poate fi cu ușurință identificat pe portalul instanțelor de judecată” ș.a.m.d.
Un asemenea dosar n-o fi oare jalnic și rușinos, cum ar zice Herr Werner

Topic: 

Format: