Publicat: 22 Noiembrie, 2018 - 00:00

Energia, prestigiul si rigoarea

Forta economicà a fost principalul factor de sustinere al relevantei Germaniei atat in raport cu tàrile din UE cat si in general, in cadrul raporturilor politice internationale. 

Economia Germaniei este economia ce consumà cea mai mare cantitate de energie din “sistemul UE” si din intreaga Europà. Resursele energetice naturale ale Germanie sunt limitate la càrbune, a càrui participare la producerea de energie a trebuit a fi, in mod necesar, redimensionatà datorità daunelor aduse mediului, efectelor poluàri si participàrii la incàlzirea climaticà.  Germania a fost parte a Protocolului de la Tokio (subscris la 11 decembrie 1997 la Conferinta participantilor la Kyoto - COP3), la care UE a aderat oficial, cu cei 15 membri ai sài, la 4 martie 2002. Protocolul a intrat in vigoare la 16 februarie 2005, dupà ratificarea acestuia de càtre Rusia in noiembrie  2004 si nu a fost ratificat nicicand de SUA.  UE - si implicit Germania -   a avut o atitudine criticà fatà de iesirea Statelor Unite, la initiativa lui Trump (3 iunie 2017), din Acordul de la Paris (12 decembrei 2015) privind schimbàrile climatice. Germania a renuntat de altfel si la producerea de energie nuclearà, atat din ratiuni legate de protejarea  mediului cat si datorità ostilitàtii curentului de opinie creat de Verzi in jurul utilizàrii centralelor electrice nucleare. Probabil reflectand in perspectivà la un potential guvern cu o compozitie asemànàtoare cu cea a  guvernului SPD - Die Grünen condus de Gerhard Schröder (1998-2005), Angela Merkel a ajuns la concluzia cà potentialul electoralal verzilor trebuie cultivat si in perspectivà. Intuitia ei politicà a fost confirmatà recent de rezultatele alegerilor din 2018 din landurile Bavaria si Assia: un dezastru pentru CDU si CSU.

 Problema aprovizionàrii cu gaz a fost deci, si va ràmane, o problemà vitalà pentru econiomia germanà, indiferent de pàrerile guvernelor Ucrainei, iesite din “revolutia de la Maidan” (alimentatà de SUA), degeneratà intr-un regim nationalist, cu porniri fascistoide si generator de mizerie socialà.

 Proiectul Nord Stream, ale càrui lucràri efective au inceput in 10 decembrie 2006, el fiind lansat in 1997, detaliile proiectului fiind definite si tratativele fiind finalizate in timpul celui de al doilea mandat al lui Schröder (2002-2005), a fost finalizat in timpul celui de al doilea mandat al Cancelarei Merkel, cermonia oficialà de inaugurare a gazoductului avand locin data de 11 noiembrie 2011  in prezenta Presedintelui Federatiei Ruse Medvedev si Primului Ministru al Frantei François Fillon. Atentia acordatà acelei infrastructuri de cele douà tàri principale ale UE, Germania si Franta, reflectà o optiune politicà a acestora pentru cooperare cu Rusia (in bilateral si in Europa).  In pofida conditionàrilor tratatelor (NATO) din care fac parte parteneri privilegiati (precum SUA, Marea Britanie), tentati de politici economice si militare hegemonice,  doamna Merkel a reusit a naviga in timpul celor patru mandate ale sale printre interese economice si geopolitice nu pe deplin convergente cu ale Germaniei, garantand, pe cat a fost posibil, stabilitatea raporturilor economice si chiar politice ale acesteia cu Rusia.

Incà din anii primului mandat doamna Merkel a fost indicatà de publicatiile care iubesc titlurile de senzatie si definirile spectaculoase ale personajelor politice precum “cea mai puternicà femeie din lume”. In fiecare “om puternic” - si “femeia puternicà” nu face nici ea exceptie de la regulà - se ascunde, vrem-nu vrem, o slàbiciune. Doamna Merkel are slàbiciunea de a fi ceea ce este “la bazà”: “Das Mädchen” venità din Est, educatà in spiritul solidaritàrii “de echipà” si al rigorii existentiale protestante dintr-o tarà, RDG, ale càrui aparate birocratice si ale càrei institutii nu glumeau atunci cand era vorba de exercitarea autoritàtii si de disciplinarea individului si  colectivitàtii. Pe tot parcursul carierei sale Angela Merkel a ràmas legatà de familia hughenotà-prusianà a lui de Lothar de Maizière, care la randul sàu fusese legat politic de Uniunea Crestin Democraticà din Germania de Est. Un vàr al lui Lothar, domnul Thomas de Maizière (nàscut si el tot in 1954) a participat constant, din pozitii de influentà, la activitatea politicà a Cancelarei: a fost sef al Cancelariei Federale intre 2005-2009; Bundesminister des Innern (Ministru Federal al Internelor) intre 2009-2011, Ministru Federal al Apàràrii intre 2011-2013 si din nou Ministru Federal al Internelor in al treilea guvern Merkel (decembrie 2013-martie  2018).  Prestigiul intern si international al Doamnei Merkel se datoreazà de altfel si faptului cà  a avut colaboratori competenti, unii cu idei nu arareori complect diferite de ale sale. In fata lor s-a impus uneori cu hotàrare prusacà, abordand maniere evanghelice. Aceasta a fost atitudinea sa in cazul “salvàrii” Greciei in 2015, cand Wolfgang Schäuble era pe punctul de a rupe tratativa si a accepta intrarea in default a Greciei, ceea ce insemna si iesirea din zona euro. Cancelara a dorit din ràsputeri o rezolvare a crizei fàrà un k.o. tehnic al Greciei. Nu se poate spune cà dupà “cura de slàbire” a Greciei economia ei stà mai bine. In dezvoltare nu s-a investit nimic, in schimb s-a vandut la stanga si la dreapta tot ce era posibil a se vinde si, in plus, bàncile germane expuse nu au avut de suferit. Prestigiul Doamnei Merkel a pàrut, in urma acestui episod dramatic din istoria UE, a fi iesit nealterat, la nivelul “cotei” de popularitate de care se bucura pe cand a fost  gazda  reuniunii làrgite a G 7  ( practic G 8 - adicà G7 + Rusia, format care  a functionat doar intre 1998-2014)  tinutà la Heiligendamm (in Meklemburg-Pomerania Anterioarà) intre 6-8 iunie 2007.   Dupà “Dama de fier” Margaret Thatcher, Cancelara Merkel fost singura persoanà de sex feminin ce a mai prezidat o reuniune de un asemenea nivel. Din acel moment s-a creat in jurul personalitàtii sale, de altfel si lipsità de carismà si farmec oratoric, faima de “cea mai puternicà femeie din lume”, caracterizare superlativà pusà in circulatie  incà din 2006 prin clasamentele anuale ale revistei Forbes. In 2008 Doamna Cancelar/à a primit prestigiosul Premiu Carol cel Mare “pentru opera sa de reformare a UE”. I-a fost inmanat de Nicolas Sarkozy, presedintele Frantei. Cu Sarkozy, Doamna Merkel a avut un raport de complicitate, derivat partial si din faptul cà atat Presedintele cat si Cancelara se considerau tandemul indispensabil pentru dirijarea optiunilor politicii internationale si politicilor economice ale UE. Consideratie care a dus si la atitudini lipsite de màsurà.   In data de 23 octombrie 2011, la Bruxelles, in cadrul unei conferinte de presà comunà, cei doi si-au schimbat, intr-un  exces de lipsà de educatie neasteptat pentru o fiicà de pastor protestant si un chirias al Palatului Élysée, surasuri ironice si grimase  cand a venit vorba despre  Primul Ministru de atunci al Italiei Silvio Berlusconi. (Fig. 1) Se intampla la cateva luni dupà ce acelasi Sarkozy, intr-o imperialà dorintà de extindere a aripilor cocosului galic deasupra nordului Africii, ordonase (martie 2011) bombardarea Libiei, act necugetat si ale càrui consecinte devastatoare au fost suportate in primul rand de libieni si in al doilea rand de tàrile europene de peste mare, in primis Italia. Dupà cativa ani, mai precis in 27 iulie 2016, Matteo Renzi, pe atunci Primul Ministru al Italiei si secretar al Partidului Democrat Italian, adversar al lui Berlusconi, a evocat episodul in mod autocritic: “In urmà cu catva timp unii lideri stràini radeau de noi sau de liderul politic pro tempore (Berlusconi - n-n.). Si partea mea politicà suradea. Atunci noi am gresit, deoarece luau peste picior Italia”. O anchetà a procurii din Trani din 2016 a pus in evidentà faptul cà intre ianuarie si iunie 2011 Deutsche Bank a fàcut operatii cu un numàr relevant de titluri de Stat ale Italiei (7 miliarde de euro), simuland nasterea unei dificultàti finaciare a acestei tàri, fapt care pe pietele de capital ar fi avut ca efect panica financiarà ce a dus la o ridicare bruscà si nemotivatà tehniic a nivelului spread (diferenta valoricà intre titlurile emise de statul italian si valoarea curentà a bondurilor germane). Scopul ar fi fost acela de a se crea, pe pietele de capital, tulburarea necesarà inlàturàrii Guvernului Berlusconi, primul ministru fiind suspectat de avea in  sertar un “Plan B” pentru iesirea Italiei din zona euro.  Sarkozy-Merkel dimpotrivà aveau un alt plan: acela de a aduce la putere - cu concursul presedintelui Giorgio Napolitano, ex membru de conducerii PCI - un guvern de tehnocrati, condus de un tehno-eurocrat pur sange. Cu formarea guvernului a fost insàrcinat profesorul Mario Monti, fost comisar UE pentru piata internà intre 1995-1999 (presedinte al Comisiei fiind atunci Jacques Santer) si comisar al UE pentru concurentà (1999-2004) in perioada cand  presedinte al  Comisiei UE era Romano Prodi.  “Conjuratii” se pare cà au contribuit, ajutati de bàncile din sistem (nu cele italiene, fireste) la urcarea spread-ului, in vitezà supersonicà, de la cote sub 100 la 533 puncte in iulie 2011. La putine zile dupà “amuzantul” spectacol al celor doi lideri citati mai sus, in noiembrie 2011, Guvernul Berlusconi arunca mànusa. In acel timp datoria publicà a Italiei se afla  la cota 120,10% in raport cu PIB, in cifre absolute fiind de 1897,900 miliarde de euro. La sfarsitul lui 2017, in urma aplicàrii riguroase a “retetelor” eliberate de “medicii” Comisiei de la Bruxelles, datoria publicà italianà se ridicase la cota 131,10% din produsul intern brut, adicà la cifra de  2.263, 479 miliarde de euro. Victoriie  “retetelor” Comisiei UE si a “rigoristilor” germanofili a fost, in cazul specific, distugàtoare. Berlusconi poate sà nu-ti fie simpatic cititorule, ba chiar mai mult, poate sa-ti fie antipatic, dar cifrele sunt cifre, tàrile sunt tàri si crizele finaciare, reale sau pilotate, ating direct  existenta celor ce se chivernisesc cu greu… Nici panà in ziua de astàzi mecanismele  “mutàrii pe tabla de sah”  fàcutà pe sub masà de cine influenteazà politica UE si a institutiilor sale nu sunt complect làmurite si probabil nu vor fi. In cartea sa intitulatà “Stress Test”, Timothy Geithner, la vremea respectivà Secretar de Stat al Tesaurului in guvernul SUA (presedinte Obama) scrie textual: “ La un moment dat, in acea toamnà unii functionari europeni (ai Comisiei UE - n.n.) ne-au contactat pentru a participa la o uneltire in scopul de a-l constrange pe primul ministru italian sà cedeze puterea; doreau ca noi (Tezaurul SUA - n.n.) sà refuzàm sà sustinem imprumuturile de acordat Italiei de FMI panà cand acesta nu va pleca singur”***.  Evident cà dinspre partea UE s-a negat orice interventie in acest sens. Fapt in contradictie cu ceea ce stiau deja unii participanti la reuniunea la inalt nivel G20 de la Cannes (3-4.11.2011), printre care spaniolul Zapatero, care s-a referit la (momentan presupusul) complot intr-o scriere recentà.  

In 2011, cand se intamplau cele descrise mai sus, Angela Merkel era de doi ani in fruntea unui guvern in care tandemul crestin-democrat / crestin-social (CDU-CSU) era actionarul majoritar in guvernul fàcut cu sprjinul  liberal-democratilor din FDP (Freie Demokratische Partei), un partid tip “junior partner”, indispensabil insà pentru formarea unei majoritàti  in Bundestag . FDP nu avea nici pe departe forta numericà si prestigiul istoric al precedentilor aliati de guvernare ai CDU-CSU. De altfel la urmàtoarele alegeri, in 2013, FDP nici nu a mai putut trimite deputati in Bundestag deoarece nu a depàsit pragul electoral de 5%, fapt ce a dus la refacerea anterioarei  Große Koalition cu SPD.

 

Excesul de pozitie dominatà si consecintele sale

Pe parcursul exercitàrii mandatelor sale Cancelara nu a ezitat sa impunà punctul de vedere al Germaniei in probleme majore ale UE care, fireste, priveau mai mult pe altii decat propria tarà. Cu ani inainte de “ torpilarea” guvernului Berlusconi, in timpul crizei finaciare provocatà in 2008 de pràbusirea bàncii Lehman&Brothers guvernul sàu a salvat de la dezastru bàncile - acordandu-se o atentie specialà colosalei Deutsche Bank, aflatà in posesia multor titluri bazate pe derivate - a càror expunere devenise ultrapericuloasà pentru sistem. In acea vreme Comisia UE insista in recomandàrile fàcute in special guvernelor Tàrilor din Est, de a nu interveni in sistemul economic cu “ajutoare de stat”. In casa proprie insà, moralistii UE - si in special Germania si reprezentantii sài in aparatele operative de la Bruxelles - au inchis ochii in fata salvàrii de càtre Stat  a bàncilor in dificultate prin folosirea instrumentelor bancare toxice si prin expuneri riscante ale creditelor, multe devenite nerecuperabile. Pe acest fundal s-a ràspandit in randurile clasei de mijloc si micilor depunàtori, neincrederea  in sistemul bancar.  In special micii depunàtori s-au simtit insuficient de garantati in conditiile exercitàrii asa numitului “bail-in” - sistemul de rezolvare a unei eventuale crize bancare generale sau a unei bànci anume prin implicarea directà a actionarilor, posesorilor de obigatiuni si conturi curente. O màsurà de responsabilizare a bàncilor si de prevenire a pericolului reprezentat pentru depunàtori de un “bail-in” radical a intervenit in Italia, de pildà, doar la sfarsitul lui 2016.  Un studiu  intitulat  “State Aid Scoreboard 2016”, efectuat de Comisia UE, a pus in evidentà faptul cà intre 2008 si 2015 guvernele europene si-au sustinut bàncile cu sume in valoare de 654,2 miliarde de euro, folositi doar pentru recapitalizàri si activitàti deteriorate (sunt excluse deci garantiile). In acelasi timp ponderea garantiilor date de guvernele UE bàncilor a atins cota de 1188 miliarde de euro. In fruntea listei tàrilor “generoase” cu propriile bànci a fost chiar Germania. Datoria ei publicà a crescut datorità doar acestor interventii cu 247 miliarde de euro. Raportatà la PIB datoria publicà a Germaniei este oricum sustenabilà.****                                                                                                               In pofida succesului economiei germane, care este, desigur, rezultatul unei formidabile organizàri industriale bazatà pe inovatie continuà si pe o maximà competitivitate, la care a contribuit din plin capacitatea de a gestiona mondializarea redistribuind in arii geografice convenabile atat productia cat si desfacerea in scopul micsoràrii costurilor si maximalizàrii profitului, guvernarea Germaniei are si ea problematicile sale dificile, de a càror rezolvare sau nerezolvare  Doamna Merkel nu a fost scutità. La nivelul Uniunii Europene pozitia dominantà a Germaniei a devenit tot mai greu de suportat de mai multi lideri care, desi adepti màrturisiti ai liberalismului economic, nu se impacà cu ideea cà economiile tàrilor lor - diferite prin structurà, capacitate de inovare si inzestrare tehnologicà, calitatea produsului, performanta sectorialà etc etc  -  pot fi puse in ecuatie in mod permanent cu economia germanà. Nu le convine faptul cà posibilitàtile de stimulare a volumului investitii, creatoare de locuri de muncà,  stimulatoare ale consumului intern, ce la randul sàu poate sustine cresterea produsului intern brut ce poate duce la dezvoltàri sectoriale, pot fi limitate de fatidicul 3% prevàzut in Tratatul de la Maastricht, pe care “cei mari” il pot depàsi (cum a fàcut si Germania in timpul crizei din perioada primului guvern Schroder), in timp ce altora li “se recomandà”, sub amenintarea sanctiunilor, sà “nu iasà din parametri”. “Edictele” emanate la Bruxelles, oras renumit mai ales pentru preparatele din varza omonimà, dintr-un palat in care la telefonul scurt cu Berlinul ràspunde mereu stimabilul Junker, in ultima vreme tot mai clàtinat, sunt privite cu suspiciune in straturi destul de dense ale electoratului din diferite tàri europene. Tot asa sunt privite cu suspiciune si unele luàri de pozitii in contradictie cu simtirea comunà. Doamna Merkel, care cu greu si-a inceput al patrulea mandat, dupà o tratativà extenuantà incheiatà la 6 luni distantà dupà votul din 25 septembrie 2017 in urma càruia atat CDU-CSU cat si SPD au inregistrat scàderi catastrofale ale procentelor electorale dobandite,  nu mai are aceiasi prizà la public pe care a avut-o panà in urmà cu cativa ani.

Anul 2015 poate fi socotit  anul in care capacitàtile propulsive ale “merkelismului” in impingerea càrutei europene pàreau a nu mai fi suficiente. Douà evenimente majore i-au ofuscat in acel an credibilitatea.  Cel dintai a fost nefericita inspiratie de a deschide cu o simplà declaratie de ospitalitate, in numele Germaniei,  granitele Uniunii Europene pentru migranti. Lipsa de precautie a creat probleme politice si logistice in toate teritoriil tàrilor de tranzit càtre Germania si ulterior, in pofida eforturilor organizatorice ale guvernului german si a ospitalitàtii sincere manifestate fatà de cei ce proveneau din zonele devastate de ràzboaie, chiar in Germania. Beneficiarul imprudentei Cancelarei a fost, la alegerile generale din 2017, partidul de dreapta Alternative fur Deutschland care la alegerile din landurile Bavaria si Assia a incasat alte rezultate pozitive  in detrimentul CDU-CSU. In paralel, in aceleasi landuri s-a inregistrat o crestere spectaculoasà a voturilor acordate  Verzilor, nesemnificativi in peisajul politic  de dupà 2005.  Al doilea eveniment ce s-a reflectat negativ asupra imaginii publice a doamnei Merkel in 2015 este, oricat ar pàrea de ciudat, enormul scandal Diselgate, legat de trucarea cu ajutorul unui software special elaborat a testelor antipoluare ale motoarelor a peste 11 milioane de automobile Volkswagen vandute in toatà lumea. Doamna Merkel a fost, cum am aràtat, ministu al mediului inconjuràtor intre 1994-1998. Este o sincerà ambientalistà.  Proportiile gigantice ale inselàciunii, infàptuità de liderul mondial al industriei constructoare de automobile au pus la indoialà capacitatea Statului de a gestiona raportul cu institutiile economice pe care isi bazeazà prestigiul si forta contractualà in planul politicii internationale. Prin reflex a fost atinsà si imaginea Cancelarei ce se aflà la carma Germaniei de 13 ani si care recent a declarat cà se va retrage din politicà in 2021, la termenul de scadentà a legislaturii. Panà atunci in Uniunea Europeanà  pot avea loc evenimente acum de neprevàzut,  unele privind schimbàri de echilibru chiar in interiorul UE, dupà alegerile ce vor avea loc intre 23-26 mai 2019.  Angela Merkel a participat si ea la Congresul Partidului Popular European (8 noiembrie 2018) de la Helsinki unde pentru investitura de candidat din partea PPE la alegerile europene s-au confruntat exponentul crestinilor-sociali bavarezi Manfred Weber, actualul sef al grupului PPE la Parlamentul European, si ex prim-ministrul finlandez Alexander Stubb. A castigat primul, cu peste 80% din voturile celor 600 de delegati. Prezenta Doamnei Merkel a fost marcatà de o prelungità  “standig ovation”. “Visez o Europà care sà nu depindà de nimeni, mai multà unitate, mai ambitioasà si mai protectoare” - a declarat Weber. Cine este acel cineva, entitate sau entitàti de care “sà nu depindà” Europa nu s-a specificat. Se pot face totusi presupuneri. Printre participantii la Congres se afla si Victor Orban.  A sustinut si el candidatura lui Weber, care -  desi a votat  in favoarea procedurii  ce privea Ungaria - nu l-a izolat pe liderul maghiar in PE.  Caile Domnului sunt de nepàtruns!

___________________________________________________
***https://www.repubblica.it/politica/2014/05/13/news/caso_geithner_brunetta_ci_fu_complotto_governo_faccia_luce-86002202/                                                                                          **** https://www.lavoce.info/archives/50053/monti-renzi-voluto-bail/

Format: