Publicat: 2 Noiembrie, 2016 - 20:55
Share

În urmă cu 99 de ani, Guvernul britanic recunoștea oficial dreptul poporului evreu de a reveni în patria sa.
Poporul evreu este originar din pământul lui Israel și a constituit de-a lungul mileniilor o prezență permanentă în zonă. Evreii au făcut eforturi pentru a-și reconstitui patria încă din timpurile distrugerii Regatului Iudeei din anul 70 e.n.. Primele semne ale îndeplinirii cu succes a acestui obiectiv s-au ivit în secolul al XIX-lea. Conform conceptului formulat de Theodor Herzl în cartea sa,”Statul Evreiesc”, din 1896, mișcarea politică de revenire în patria evreiască a început să stabilească instituții naționale la Congresul Sionist din 1897.
 

Declarația Balfour a fost una din cele mai timpurii măsuri luate de un actor internațional în recunoașterea dreptului poporului evreu de a restabili suveranitatea asupra patriei sale.
 Emisă la 2 noiembrie 1917 de către Secretarul pentru Afaceri Externe britanic, Lordul Arthur James Balfour, declarația enunță: 
     „Guvernul Majestății Sale vede favorabilă stabilirea în Palestina* a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
 

Recunoașterea de către Comunitatea Internațională

Recunoașterea internațională a dreptului inalienabil de a restabili suveranitatea asupra patriei ancestrale a urmat imediat Declarației Balfour.
Mai presus de orice, Liga Națiunilor [precursoarea Organizației Națiunilor Unite] a recunoscut acest drept prin decizia sa din 24 mai 1922 de înființare a Mandatului britanic pentru Palestina/Țara lui Israel. În acel act legislativ internațional, Liga nominaliza Marea Britanie drept responsabilă de punerea în aplicare a Declarației Balfour, în vederea stabilirii „[...] în Palestina* a unui Cămin național pentru poporul evreu.” Mandatul cu implicații legislative al Ligii Națiunilor recunoștea „conexiunea istorică a poporului evreu” cu zona cunoscută pe drept Țara lui Israel/Iudeea/Țara Sfântă.
 Mandatul Ligii Națiunilor din 1922 a transformat Declarația Balfour și apelul său la înființarea unui cămin național pentru poporul evreu dintr-o poziție politică, într-o obligație legală internațională, acceptată ca un întreg de comunitatea internațională.
 Recunoașterea în cadrul Documentului Mandatului
  Această recunoaștere este consemnată clar în documentul Mandatului:
 „Considerând că a fost astfel oferită recunoaștere conexiunii istorice a poporului evreu cu Palestina și bazelor reconstituirii patriei acestuia in acea țară.” [Preambul]
„Mandatarul va fi responsabil pentru plasarea țării sub astfel de condiții politice, administrative și economice și asigurarea stabilirea unui cămin național evreiesc, după cum este consemnat în preambul, și dezvoltarea de instituții autonome, cât și pentru salvgardarea drepturilor civile și religioase ale tuturor locuitorilor din Palestina, indiferent de rasă și religie.” 
Drepturi evreiești legitime
 Importanța atât a Declarației Balfour, cât și a deciziei Ligii Națiunilor constă în recunoașterea internațională a drepturilor naturale, istorice și legale preexistente ale evreilor la patria lor, în care a existat o prezență evreiască permanentă de-a lungul secolelor. Recunoașterea oficială, de către comunitatea internațională, a legăturilor istorice ale poporului evreu cu ținutul este subliniată și de limbajul folosit în decizia Ligii Națiunilor asupra Mandatului. Mandatul britanic pentru Palestina/Țara lui Israel cere în mod specific „reconstituirea” căminului național al poporului evreu, și nu crearea a unui lucru nou.
 Comunitatea Internatională și înființarea Statului Israel
 Declarația Balfour, decizia Ligii Națiunilor și Planul de Partiție propus de Națiunile Unite ce a urmat în 1947 au recunoscut toate dreptul poporului evreu la un stat suveran în patria sa istorică. Aceste decizii internaționale au jucat un rol important în galvanizarea sprijinului pentru inființarea viitorului Stat Israel.

Declarația Balfour celebrează 99 de ani

În urmă cu 99 de ani, Guvernul britanic recunoștea oficial dreptul poporului evreu de a reveni în patria sa.
Poporul evreu este originar din pământul lui Israel și a constituit de-a lungul mileniilor o prezență permanentă în zonă. Evreii au făcut eforturi pentru a-și reconstitui patria încă din timpurile distrugerii Regatului Iudeei din anul 70 e.n.. Primele semne ale îndeplinirii cu succes a acestui obiectiv s-au ivit în secolul al XIX-lea. Conform conceptului formulat de Theodor Herzl în cartea sa,”Statul Evreiesc”, din 1896, mișcarea politică de revenire în patria evreiască a început să stabilească instituții naționale la Congresul Sionist din 1897.
 Declarația Balfour a fost una din cele mai timpurii măsuri luate de un actor internațional în recunoașterea dreptului poporului evreu de a restabili suveranitatea asupra patriei sale.
 Emisă la 2 noiembrie 1917 de către Secretarul pentru Afaceri Externe britanic, Lordul Arthur James Balfour, declarația enunță: 
     „Guvernul Majestății Sale vede favorabilă stabilirea în Palestina* a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
 

Recunoașterea de către Comunitatea Internațională

Recunoașterea internațională a dreptului inalienabil de a restabili suveranitatea asupra patriei ancestrale a urmat imediat Declarației Balfour.Mai presus de orice, Liga Națiunilor [precursoarea Organizației Națiunilor Unite] a recunoscut acest drept prin decizia sa din 24 mai 1922 de înființare a Mandatului britanic pentru Palestina/Țara lui Israel. În acel act legislativ internațional, Liga nominaliza Marea Britanie drept responsabilă de punerea în aplicare a Declarației Balfour, în vederea stabilirii „[...] în Palestina* a unui Cămin național pentru poporul evreu.” Mandatul cu implicații legislative al Ligii Națiunilor recunoștea „conexiunea istorică a poporului evreu” cu zona cunoscută pe drept Țara lui Israel/Iudeea/Țara Sfântă.Mandatul Ligii Națiunilor din 1922 a transformat Declarația Balfour și apelul său la înființarea unui cămin național pentru poporul evreu dintr-o poziție politică, într-o obligație legală internațională, acceptată ca un întreg de comunitatea internațională.

 Recunoașterea în cadrul Documentului Mandatului

Această recunoaștere este consemnată clar în documentul Mandatului:„Considerând a fost astfel oferită recunoaștere conexiunii istorice a poporului evreu cu Palestina și bazelor reconstituirii patriei acestuia in acea țară.” [Preambul„Mandatarul va fi responsabil pentru plasarea țării sub astfel de condiții politice, administrative și economice și asigurarea stabilirea unui cămin național evreiesc, după cum este consemnat în preambul, și dezvoltarea de instituții autonome, cât și pentru salvgardarea drepturilor civile și religioase ale tuturor locuitorilor din Palestina, indiferent de rasă și religie.” [Articolul 2]

Drepturi evreiești legitime

 Importanța atât a Declarației Balfour, cât și a deciziei Ligii Națiunilor constă în recunoașterea internațională a drepturilor naturale, istorice și legale preexistente ale evreilor la patria lor, în care a existat o prezență evreiască permanentă de-a lungul secolelor. Recunoașterea oficială, de către comunitatea internațională, a legăturilor istorice ale poporului evreu cu ținutul este subliniată și de limbajul folosit în decizia Ligii Națiunilor asupra Mandatului. Mandatul britanic pentru Palestina/Țara lui Israel cere în mod specific „reconstituirea” căminului național al poporului evreu, și nu crearea a unui lucru nou.

Comunitatea Internatională și înființarea Statului Israel

Declarația Balfour, decizia Ligii Națiunilor și Planul de Partiție propus de Națiunile Unite ce a urmat în 1947 au recunoscut toate dreptul poporului evreu la un stat suveran în patria sa istorică. Aceste decizii internaționale au jucat un rol important în galvanizarea sprijinului pentru inființarea viitorului Stat Israel.