14 iunie 2021

Democrația reflexivă și Curtea Constituțională

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Dificultățile acestor ani sunt neobișnuite. Se agravează primejdiile cauzate de viruși ce vin din direcții multiple: bioarme, încălzirea globală, aglomerații urbane, consumul de animale. Sporesc inegalitățile în societăți dezvoltate, încât ne putem imagina ce este în altele. Un fost consilier al Casei Albe atrăgea atenția că inegalitățile afectează profund șansele noilor generații în democrații (Michael J. Sandel, The Tyrany of Merit. What’s Become of the Common Good, Alan Lane, 2020). Dezorientarea în fața viitorului este perceptibilă, tensiunile cresc, iar curajul unor noi soluții lipsește.

Neajunsurile ating deja democrațiile însele. Mai ales în împrejurarea în care, așa cum Apelul Vigano (2020) a semnalat la timp, destui aleși,  rudimentari și nepricepuți, încalcă legile cele mai simple. „Faptele au arătat că, sub pretextul epidemiei de Covid-19, drepturile inalienabile ale cetățenilor au fost violate în multe cazuri, iar libertățile lor fundamentale, incluzând exercitarea libertății de rugăciune, exprimare și mișcare au fost restricționate în mod disproporționat și nejustificat”. Apelul  Vigano avertiza că „impunerea acestor măsuri iliberale este un preludiu tulburător la realizarea unei guvernări mondiale dincolo de orice control”, de către inși „fără nicio legitimare politică sau socială”.

Oamenii întreabă: Ce se petrece? Ce-i de făcut? Răspunsul meu direct este că România are Constituție de „stat de drept democratic”, aidoma celorlalte țări din regiune. Dar rezultatele democrației carpatice sunt diferite, căci aici s-a  alunecat, din nefericire, de la „stat de drept democratic”, la „democrație cu conducător” (detaliat în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021).  Ca urmare a alunecării, chiar statul a fost avariat.

Ceea ce s-a petrecut în pandemie confirmă diagnosticul. Obsesiile anticonstituționale, de „șef de stat” și de posesor al „guvernului”, au fost mai importante decât combaterea pandemiei. Voindu-se înlăturarea a ceea ce era legitimat de alegeri parlamentare, la începutul anului 2020, s-au adus în țară peste un milion și jumătate de „votanți ai noștri”, fără control sanitar. Crima a devenit evidentă, dar pentru a o masca s-a instalat, călcând peste orice legitimare, un „guvern” de uz personal, care a fost menținut în pofida respingerii din parlament. Alegerile din toamna lui 2020 au atras înfrângerea organizatorului, dar, încălcându-se încă o dată legitimarea, s-a ajuns la butaforica situație de azi. În același timp, nu s-a acceptat testarea sistematică a populației. Pentru a ajunge la imaginea realistă a infectării, ar fi trebuit făcute în jur de două sute de mii de teste pe zi. Nu s-au făcut nici într-o zi!

Țara se conduce aidoma unei periferii, de către un „președinte” votat de o treime dintre cetățeni și de un „guvern”, desemnat în pofida alegerilor, cu votul a cel mult o cincime. Și unul și restul, deopotrivă de necompetenți și abuzivi, agravează declinul, la fiecare pas! Destul să le observi neputința de a plăti alocații pentru copii, salarii și pensii potrivit legilor, traiul pe îndatorare fără precedent, incapacitatea de a proiecta o dezvoltare minoră. Pe lângă faptul că pandemia a dat, proporțional, infectați și decese mai multe, într-o țară izolată în raport cu rutele terestre și feroviare continentale și care nu este sugativă turistică și nici centru de schimburi! Testări reduse permit acum iluzia că „se stă bine”.

Chestiunea practică stringentă în România actuală este: cine apără democrația? Cel puțin atâta câtă este prevăzută în Constituție! Mă opresc la două aspecte pe care fiecare cetățean le întâlnește.

Pe de o parte, în democrații, cu tradiția lor cunoscută, se asumă că  alegerile sunt corecte și poporul hotărăște, alegând chibzuit reprezentanți potriviți să ia decizii în interes public. Democrația își asumă că și organizatorii de alegeri, și cetățenii și reprezentanții procedează conform acestei așteptări.

Pe de altă parte, în practică, decepția este mare și începe să fie comparabilă cu cea de la începutul anilor treizeci. În democrații de astăzi, de exemplu, unii aleși nu au fost mai buni decât concurenții lor, dar au avut mai multe resurse financiare sau obscure. Unii își urmează interese înguste, neglijând interesele celor care i-au ales. Și, cu toate că interesul public este proclamat, îl sacrifică.

În cazul extrem, cum este în România acestor ani, „serviciile secrete fac alegerile”, cum este citat chiar un „președinte”. Un istoric de azi a și scris că în România „continuitatea serviciilor secrete ale statului, de la Siguranță la Securitate și la serviciile de azi, n-a fost niciodată discutată în mod cuprinzător…. Clare sunt continuitățile structurale. Acestea constau în folosirea serviciilor secrete ca mijloc central al exercitării puterii” (Oliver Jens Schmitt, România la 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, 2018, p.38-39). Iar poza ridicolă a „președintelui” cu generalii săi, la Alba Iulia, echivalată abuziv cu Centenarul acelei Adunări istorice din 1918, ce preconiza „democrație curată”, spune totul!

Există, altfel spus, o paletă largă de abateri de la democrație. În fapt, abaterile – alegerea de persoane neadecvate și derapajele acestora – par să fie regula, iar democrația a slăbit. Consecințele sunt apatia cetățenilor și abuzurile și degradările din societate.

Așa stând lucrurile, în România s-a intrat într-o dilemă. A persevera fără reacție cetățenească în democrația existentă, știind că este o pretenție fără acoperire, nu este demn și nici matur. Abandonarea democrației duce însă la crize și mai grave, încât nu ar fi înțelept și nici matur.

Sunt de părere că există ieșire din dilemă. Premiza este că democrația se ameliorează prin democratizare. Să facem, așadar, astfel încât să apropiem practica democrației de asumpțiile ei, prin control public al funcțiilor, reglementări adecvate și selecții de oameni potriviți.

Este cert că doar o democrație reflexivă, adică o democrație care dispune de mecanisme de control public al propriei ei funcționări și le folosește, își mai are legitimarea. De ce, de pildă, trebuie stat smirnă în fața unor „aleși” nu doar corupți, chiar potrivit „justiției” lor,  ci aflați sub  nivelul de pregătire, de capacitate, de devoțiune cerut de funcții? De ce trebuie acceptate „braconajul sub acoperirea statului”, cum scria deunăzi „Der Spiegel”, sau convertirea României într-o „țară în care totul se vinde”, cum observa altcineva? De ce când „aleșii” sunt diletanți, nu au rezultate și comit abuzuri?

Democrația presupune respectarea autorității formate legitim. Dar nicio regulă a democrației, absolut nici una,  nu spune că cineva care a încălcat legitimarea și s-a dovedit incapabil trebuie păstrat în mandat. Abuzurile nu se pot justifica cu funcții. Deviza „nimeni nu este mai presus de lege” include respectarea de alegeri, dar și pretinde încetarea mandatului când alesul este samavolnic, nepriceput și fără rezultate.

În România actuală, imperativul practic este revenirea la statul de drept democratic prevăzut de Constituție, cu toate implicațiile. Altfel, se vor pierde alți ani prețioși, parte a vieții fiecăruia – ani în care alte țări fac cu totul altceva.

Desigur că la decizii au ajuns în România actuală inși fără legitimare și incapabili să exercite ceea ce au jurat. Ei încalcă Constituția și perorează despre relativitatea ei. Cum se vede ușor, sunt inși care au deteriorat cam tot ce le-a picat pe mână. Ei au dovedit deja că sunt străini de viziunea integratoare a societății, de care este nevoie într-o discuție despre Constituție.

Din păcate, prototipul îl aflăm iarăși, place sau nu, în acțiunea condusă de Adolf Hitler. Să ne amintim că, în fața judecătorilor săi, la procesul din 1930, Führer-ul spunea: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332). Este evident că  Führer-ul avea în vedere folosirea libertăților din Constituție pentru schimbarea statului încât să anihileze libertăți. Ceea ce, din nefericire, trece și prin unele capete, ce par să nu fi învățat din acea istorie funestă, în care nu a mai contat Constituția, iar consecințele au fost catastrofale.

Se ridică, desigur, întrebarea: în definitiv, cine dă dreptul la schimbarea, din interese mărginite, a Constituției înseși? Răspunsul meu este că o Constituție modelată de statul de drept democratic are suficiente deschideri spre exercitarea de libertăți și drepturi subiective. Nimeni nu este îngrădit în exprimarea sa democratică și nu are dreptul să îngrădească exprimarea democratică a nimănui. Constituția statului de drept democratic nu este a unuia sau a altuia dintre actorii politici, ci a fiecăruia și are a reprezenta interesul fiecărui cetățean.

Neajunsurile ce apar în viața democrației nu pot fi escamotate și se cer discutate public. Cum spunea liderul UDMR, vestea bună este că „președintele” actual nu mai poate candida, vestea proastă este că mai stă în funcție. Așa cum a dovedit istoria, prin tragismul ei, ieșirea din statul de drept democratic prefațează doar abuzuri mai mari.

În fața acestei situații, există soluții. Nicio modificare legislativă, cu atât mai mult nicio modificare de Constituție, nu este acceptabilă fără a satisface două condiții: să fie adoptată pe căi legitime și să fie în acord cu valorile fundamentale ale statului de drept democratic – libertatea persoanei, pluralismul, legitimarea democratică a decidenților și deciziilor  și dreptatea în justiție.

Constituțiile statului de drept democratic au prevăzut, ca pavăză față de abuzurile pe care le-ar putea comite forțe ajunse la guvernare, instituția Curții Constituționale. Aceasta s-a și dovedit soluția viabilă în democrații. Schimbări legislative sunt posibile, sub condiția respectării a ceea ce contractul cetățenilor acelei țări prevede în materie de valori conducătoare.

Și în practică, Curtea Constituțională a oprit abuzuri. Datorită inculturii și nepriceperii decidenților, catalogul acestora în România actuală a bătut recorduri europene.

În legătură cu Curtea Constituțională, însă, au apărut două probleme. Ele sunt mai acute în țări cu slabă tradiție a judecării pe temeiuri de drept.

Prima este aceea că pot să apară curente în viața politică care cer schimbări dincolo de cadrul constituțional și demnitari indispuși la respectarea legislației, după ce au nimerit în funcții. Ca urmare, Curtea Constituțională este excedată cu cereri de arbitraj. Ea este chemată să intervină frecvent, încât se poate crea impresia, mai ales când guvernele sunt incompetente, că ea este cea care guvernează. Demagogii profită atunci, cum se vede și la noi, pentru atacuri la Curtea Constituțională.

A doua problemă se referă la compunerea Curții Constituționale. Oriunde, această instituție se compune din persoane desemnate politic – cum stau lucrurile în Statele Unite ale Americii și în multe state. Dar acest fapt nu este impediment la funcționarea Curții Constituționale ca apărătoare a statului de drept democratic. În definitiv, mulți judecători, desemnați inevitabil politic, au știut să exercite rolul de judecător în serviciul public.

Situația cu adevărat gravă începe atunci când anumite persoane pot desemna judecători ai Curții Constituționale. De pildă, în Germania nicio persoană, orice funcție ar deține, nu poate numi judecători la Curtea Constituțională. Aceștia sunt numiți de Bundestag și Bundesrat. În contrast, în România este obișnuință numirea de judecători de către președinte. Și, cum se observă ușor, în mod repetat au fost numiți oameni care l-au servit pe acesta. Ajung, ca efect, în Curtea Constituțională persoane selectate după docilitate, nu dintre cei mai pregătiți juriști.

Situația este agravată când se numesc judecători dintre juriștii de calificare precară, totdeauna mai manevrabili. România s-a confruntat exemplar cu o situație de acest fel, în 2012, când un referendum a decis copleșitor demiterea președintelui. Dar juriști sumar calificați, unul fiind președintele Curții Constituționale, desemnat personal de președintele demis, au dat o rezoluție care, evident, nu are de a face cu dreptul, ci doar cu artificii din afara democrației!

Se poate face față acestor probleme consolidând informarea juridică a cetățenilor și asigurând selectarea de juriști calificați și,  mai ales, adoptând măsuri instituționale. Prima este scoaterea desemnării de judecători de sub decizia unei persoane, oricare ar fi ea, ca ceva de la început străin justiției și dreptății. A doua este sporirea independenței Curții Constituționale în apărarea statului de drept democratic. Sunt situații în care Curtea Constituțională rămâne de fapt ultimul apărător. (Din Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)