3 decembrie 2021

Despre ne-unirea românilor

Distribuie pe rețelele tale sociale:

-Nu se poate face și nu mă bag, zic cei mai mulți cînd este vorba de o unire a românilor! Am o casă, o familie, o mașină și nu vreau să-mi pierd timpul. Ba poate mă mai aleg și fără serviciu pe criza asta!

Nu-și imaginează că mîine și le pot pierde. Că pot rămîne fără nimic. Este doar o chestiune de timp. Sau că le salvează, dar le pleacă urmașii și nu au cui le lăsa. Își imaginează că se pot supraviețui prin izolare, pe cont propriu, prin cumințenie, fără să-și dea seama că neîncrederea, pesimismul, ura și neînțelegerile ajung la ei prin curentul fluctuant, prin apa plină de impurități, prin aerul din ce în ce mai otrăvit, prin internet și prin firul de telefon sau pe frecvențele telefoanelor mobile. Nu există soluție pe cont propriu. Şi nici pentru familie. Şi ea este măcinată în egală măsură de confuzia generată prin criză și prin războiul româno-român.

-Nu te băga pentru că noi avem ce ne trebuie!

Cîtă vreme nu suntem uniți, nu avem nimic! Vîntul iernii, vîntul sărăciei, vîntul bejaniei, vîntul dezmembrării se pot stîrni într-o clipă și ne pot bate din toate părțile.

Nici orașele nu sunt eterne. Nici țările. Nici popoarele nu se bucură de garanția eternității. Fără unire, nici ele nu au asigurată supraviețuirea în timp. Istoria civilizației umane este plină de numele popoarelor dispărute care s-au crezut nemuritoare. Războiul româno-român este cea mai rapidă cale de a ajunge pe lista acestora. Eternitatea națiilor nu vine de la sine. Este un produs rezultat printr-un efort provenit dintr-o conștiință de sine. Popoarele și țările se apără și își construiesc călătoria prin timp sau se sting.

În anii comunismului, mulți dintre noi au ales soluția neimplicării. De-aia a durat atît de mult și a fost atît de necruțător!
Mulți ne-am spus:

-Eu nu mă amestec!

Pentru mine rămîne grăitoare reacția unui om care privea bătaia dintre doi vecini.

-Eu sunt muncitor și nu mă bag!

Dădea o aparență socială lașității sale, prostiei sale, lipsei sale de curaj și de implicare.

Pentru că nu vorbeam deschis despre disfuncționalitățile și aberațiile sistemului, noi am tot crezut că ne salvăm prin tăcere, prin lașitate, prin complicitate. Unii, chiar prin susținere! Pe cei mai curajoși, care voiau să treacă de pragul paralizant al resemnării, îi ostoia comunitatea sau Securitatea. Uneori, chiar lașitatea familiei.

-Dacă te amesteci, avem cu toții de suferit! Te dau afară, ne taie telefonul, nu mai putem pleca în străinătate, copilul va fi oaia neagră a școlii….

Culmea este că după sfîrșitul acelui infern, mulți am crezut că putem trece mai departe, fără să ne punem cenușă pe cap, fără să ne cerem iertare. Şi am convertit o mare parte din vinovăția nerecunoscută și nedecontată într-o reacție de ură secretă, vicleană, binișor ambalată într-o frică de asumare. Am ales libertatea de a urî și de a ne opune prostește la orice, numai din dorința de a scăpa de trecut.

Mai laș decît propoziția ”Nu vreau să am probleme!” nu sună nimic în limba română.

Am renunțat ușor la istorie, la tradițiile părinților, la obiceiurile lor venite de la bunii și străbunii noștri.

Guvernele pot fi mai bune sau mai rele în administrarea resentimentelor noastre. Şi ne ies în față behăind ca țapul ispășitor pentru nehotărîrea (teama sau lenea) de a ne implica în căutarea unei soluții. Guvernele ne oferă un vinovat pe tavă pentru a ne justifica fiecare de ce nu reușim, de ce nu avem succes, de ce țara noastră este mereu la coada Europei. Cu sprijinul nostru, guvernele și guvernările noastre devin doar agenda falsă a tuturor. Ele sunt explicația ideală pentru nemulțumirea noastră, pentru lipsa de curaj și organizare, pentru iluzoria unitate rămasă numai la nivelul limbii române. Ne îndeamnă și ne ademenesc să ne mulțumim cu paiul din ochii celorlalți, cocoțați pe scările responsabilităților. Guvernele ne oferă pretextul pentru a spune că vinovatul este totdeauna altcineva. Undeva în afara noastră. A noastră ca familie, ca profesie, ca localitate, ca oraș, ca țară. Totdeauna de vină este altcineva! Rușii, covidul, nenorocul! În fapt, toate ascund neputința, inacțiunea, lipsa noastră de decizie, de solidaritate, disprețul nostru față de altruism, față de implicare, incapacitatea noastră de a ne uni ca popor, de a ne purta ca o cetate inexpugnabilă.

Spiritul de unitate al unei comunități nu se primește cadou. Se construiește! Unirea de la 1859 a fost un proiect și rezultatul unui efort de organizare. Oamenii de vîrf au pus umărul și România a cîștigat în putere. La prima Unire a început înflorirea țării. A doua Unire a românilor, Marea Unire, a adus cea mai spectaculoasă declanșare de energii creatoare. Marea Unire n-a fost doar o unire de teritorii și de populații. Ea a adus și o extraordinară confluență de energii. România de azi este, în mare parte, rodul unirii românilor din acei ani și a energiilor declanșate atunci.

Al Doilea Război și comunismul au distrus ce ne putea ridica între popoarele de frunte ale Europei, instalînd dihonia, izolarea, ura, bănuiala, frica și dezimplicarea ca mod de viață. Nu ne-am putut despărți în întregime de trecutul comunist. N-am tăiat o prăpastie între spaimele de atunci și noul nostru mod de a fi. Dihonia și ura au rămas energiile negative care continuă să ne macine.

Fără o relansare a unirii românilor, a solidarității lor, nu avem a pretinde nimic. Nu putem înlătura ce ne desparte și nici ce ne împiedică în dezvoltare. Promisiunile partidelor politice fără mobilizarea noastră de a redeveni o nație și un popor unit nu fac doi bani. Răspîndesc doar iluzii și adîncesc nemulțumirea populației, întinzînd o pînză urîtă peste țară.

Vina ne-unirii noastre este, dincolo de toate, a tuturor.

Şi tot împreună, printr-un proces de solidaritate am putea-o îndepărta!