Publicat: 29 August, 2020 - 19:39
Share

Istoria consemnează, pentru ziua de 30 august 1940, și decizia-dictat de la Palatul Belvedere, din Viena, a trimișilor lui Hitler și Mussolini, miniștrii de externe Ribbentrop și Ciano. Atunci s-a comunicat oficial reprezentanților guvernelor României (ministrul Afacerilor Străine, Mihail Manoilescu) și Ungariei (ministrul de externe Csaky Istvan) „soluția” Germaniei și Italiei în ceea ce privea disputa legată de Transilvania. Aceasta a constat în divizarea Transilvaniei, partea de Nord-Vest atribuind-o Ungariei (42. 243 km2, cu 2. 612. 102 locuitori, din care peste jumătate erau etnici români), sudul provinciei rămânând la statul român. Respectiva decizie, care se înscria în acțiunea Puterilor Axei de reconfigurare a continentului european, a nemulțumit profund România, nu a satisfăcut pretențiile Ungariei, dar a aranjat interesele strategico-militare și economice ale celui de-al Treilea Reich. Ribbentrop și Ciano au fost convinși că prin amenințarea puterii statelor Axei au statuat o situație regională care asigura liniștea și folosirea resurselor României și Ungariei în scopurile lor strategice. Ungaria, situându-se de partea Puterilor revizioniste, a urmărit eliminarea Tratatului de la Trianon și a întregului sistem de la Versailles.

Anul 1940 a găsit statul român într-o stare foarte gravă internă și internațională. Deceniul de domnie al regelui Carol al II-lea a slăbit instituțiile administrative și a bulversat regimul politic partidist care încerca să constituie un sistem democratic mai înaintat, conform Constituției din 1923. Iar perioada 1938-1940 a distrus și acea alcătuire fragilă de democrație și stat funcțional, monarhul preferând să guverneze el însuși, prin intermediul unor guverne compuse din loialiști fără pricepere în treburile publice, persoane corupte și cu o moralitate îndoilenică. Ceea ce a contribuit la defetismul și căderea totală a statului român în fața ultimatumurilor din Est, Vest și Sud când au fost pierdute Basarabia și Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Iar cedarea de la Viena (30 august 1940) a generat și o foarte puternică criză politică și de stat la București, în 5 septembrie plecând guvernul Gigurtu și fiind chemat la guvernare generalul Ion Antonescu. În 6 septembrie, a abdicat și regele Carol al II-lea. Exact în acele zile și-a început intrarea în teritoriul transilvănean cedat armata ungară, administrația și unitățile armatei române retrăgându-se în grabă.

Regentul Horthy Miklos și asociații lui politici au conceput încadrarea Transilvaniei de Nord în statul ungar ca o „recucerire” arpadiană a teritoriului Coroanei Sf. Ștefan, printr-o ocupare militară, folosind tehnici și instrumente ale operațiunilor de război (la fel a procedat și când a primit de la Hitler parte din teritoriul Slovaciei, urmare a primului dictat de la Viena, 2 noiembrie 1938). Sub camuflajul unei așa-zise „morale creștine”, autoritățile horthyste au procedat nu la o “misiune apostolică”, pe care oricum Vaticanul nu o recunoștea statului ungar, ci la cele mai barbare metode, inclusiv asasinatul în masă, pentru a-și impune puterea în Transilvania de Nord și, desigur, pentru a elimina elementul românesc majoritar din acea parte a provinciei. Acel atavism comportamental, probabil inspirat și de contagiunea unor lideri unguri cu tehnicile naziste, precum generalul Henrik Werth, șeful Marelui Stat Major al armatei ungare și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Horthy, nu a avut menirea de a liniști spiritele și așa destul de agitate ale românilor și maghiarilor din Transilvania. Dimpotrivă. Budapesta a profitat și de faptul că la București era o degringoladă totală a guvernării, iar statul român nu avea capacitatea de reacție și apărare a românilor transilvăneni care se vedeau total abandonați unui ocupant cu apucături ce au surprins pe toată lumea.

În cadrul comisiei mixte româno-ungare care trebuia să examineze diferite probleme rezultate din aplicarea dictatului de la Viena, chiar la sfârșitul perioadei de ocupare a Transilvaniei de Nord, în 14 sept. 1940, la Budapesta, delegații României au încercat să introducă pe agenda de lucru și chestiunea asasinatelor în masă din zona cedată Ungariei, desigur pentru a se opri teroarea și pierderile de vieți omenești. Delagația ungară, cum arată un raport diplomatic din acea vreme, la început s-a eschivat și apoi a refuzat a discuta acest subiect. Între timp, agresiunile la adresa populației românești continuau a lua proporții. În a doua jumătate a lunii septembrie 1940 au mai fost câteva încercări de a determina guvernul ungar să oprească suita de abuzuri în Transilvania de Nord, dar tot fără rezultate pozitive. Ca urmare, de la începutul lunii octombrie 1940, Bucureștii s-au hotărât să acționeze diplomatic la Berlin și Roma, solicitându-se ca o comisie germano-italiană, reprezentând „arbitrii” de la Viena, să cerceteze situația creată în Transilvania prin dictatul lui Ribbentrop și Ciano. Astfel, la mijlocul lunii octombrie 1940, a fost constituită Comisia mixtă germano-italiană, condusă de doi diplomați cu rang de ministru, Altenburg-din partea guvernului Germaniei, contele Rogeri-reprezentând guvernul lui Mussolini. Comisia Altenburg-Rogeri a primit misiunea de a examina la fața locului, în cele două părți ale Transilvaniei, plângerile guvernelor României și Ungariei. În fapt, adevăratul scop al acestei comisii mixte germano-italiene era de a liniști spiritele în Transilvania, la Budapesta și București, pentru a demonstra că soluția decisă la Viena, în 30 august 1940, de Ribbentrop și Ciano era adecvată.

Comisia Altenburg-Rogeri a călătorit în Transilvania, între 17-27 octombrie 1940, iar la 29 octombrie s-a deplasat la Viena pentru întocmirea raportului către Ribbentrop și Ciano. Constatările celor doi diplomați au fost oripilante și chiar contele Rogeri, care avea ordin special să susțină punctul de vedere al Ungariei, a trebuit să recunoască faptul că românii și maghiarii din Translivania post-dictatul de la Viena au fost supuși unui regim foarte dificil de viață, iar românii din Transilvania de Nord unei acțiuni de exterminare. Raportul factual a fost finalizat la sfârșitul lunii noiembrie, fiind predat miniștrilor de externe ai Reichului și Italiei. În primele zile ale lunii decembrie 1940, documentul a fost trimis șefilor Legațiilor germane și italiene din București și Budapesta doar sub forma unui extras-sinteză, însoțit de o listă cu șapte recomandări, pentru a fi înmânat guvernelor României și Ungariei. Concluzia generală a Raportului Altenburg-Rogeri, după cum se poate vedea și din documentul pe care-l reproducem după volumul Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944), recent publicat la editura Școala Ardeleană, a fost următoarea: Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către Unguri”.

Situația românilor și maghiarilor din Transilvania a continuat să fie foarte grea și după ce Comisia Altenburg-Rogeri și-a prezentat raportul și recomandările. Autoritățile de la Budapesta au fost chiar nemulțumite de „impresia generală” comunicată prin documentul menționat. Drept urmare, în primele luni ale anului 1942, guvernul ungar a pregătit o acțiune diplomatică și propagandistică la Roma și Berlin, urmărind a convinge liderii Germaniei și Italiei să accepte aspirația Budapestei de a prelua toată Transilvania. Așa a rezultat încă o comisie mixtă germano-italiană, numită Comisia Hencke-Rogeri, care a investigat problema rechizițiilor agricole și situația generală din Translivania, în vara și toamna anului 1942, prezentându-și raportul și recomandările la începutul lunii martie 1943 (detalii găsiți în volumul amintit). Doar că, de data aceasta, Germania și Italia au fost atât de deranjate că soluția lor de la Viena (30 august 1940) nu funcționa, încât și-au propus să determine guvernele României și Ungariei să accepte un adevărat protectorat german asupra Transilvaniei, sub forma unei Comisii permanente de Delegați Speciali, cu sediul la Viena și comisii mixte germano-italiene în mai multe orașe transilvănene. Mersul războiului defavorabil Puterilor Axei și reticența guvernelor de la București și Budapesta nu a făcut posibilă aplicarea unui astfel de proiect germano-italian. Dar a fost în măsură a înrăutăți și mai mult relațiile româno-ungare, inspirând și colaboratorii lui Stalin să trateze Transilvania ca un posibil teritoriu de compensație, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pornind tot de la concepțiile imperialiste și interesele de Mare Putere.

Aviz acelor lideri politici din zilele noastre dispuși la jocuri cu strigoii trecutului sau a repeta greșelile din Istorie! Se plătesc scump, iar zona noastră o știe cel mai bine. În urmă cu 80 de ani, prin dictatul de la Viena, experiența Transilvaniei și a raporturilor româno-ungare au oferit o astfel de mărturie dramatică.

 

 

Topic: 

Format: