1 octombrie 2022

Dincolo de Prut și la Tiraspol

Distribuie pe rețelele tale sociale:

De cum ajungi pe la mijlocul podului peste Prut vezi steagul românesc fîlfîind jos, pe malul apei. E înfipt acolo spre a aminti călătorului că și dincolo de apă se află tot pe un pămînt românesc. Ei bine, dar de îndată ce ajungi în vama românilor moldoveni lucrurile încep să se schimbe. Încep controalele, cititul și răscititul documentelor, ca în cel mai „estic” stil posibil, ca să nu-i spun comunist, sovietic sau căcăcios milițienesc. Unde mergi, ce duci, ce vinzi etc. Asta este, am zis și am așteptat cuminte, ascultînd mereu o limbă română frumoasă, cîntată, îndulcită la consoane și pe la sfîrșitul cuvintelor.

Satele seamnă cu acelea de dincoace de Prut, doar că Leușești este deja prima emblemă moldavă a satului mai sărăcuț, cu niște case mai mici, fără acareturi impunătoare, fără șuri, fără grajduri și fără magazii, cu grădinile golașe și cu pomii pregătiți de iarnă. Satele Moldovei arată așa cum sunt și multe dintre cele de dincoace de Prut, mai sărace și mai apăsate de cerul plumburiu, cu o nevoie cumplită de modernizare, cu drumuri de pămînt, cu puțini „bunei” grăbiți să treacă drumul de la o casă la alta, cu puțini tineri și cu aceeași înfățișare de dormitor rural ocolit de economie și uitat de programele statului. Și în surata noastră țară de limbă și istorie românească, guvernele au uitat de sate și de țărani și s-au complăcut în a le trata ca pe niște rezervoare de forță de muncă pentru vestul Europei.

Drumul spre Chișinău curge drept peste dealuri și taie păduri desfrunzite, de parcă te-ai îndrepta spre Crasna, spre Vaslui sau spre Albița. Șoseaua veche este fără spărturi și fără polițai ieșiți la colectat de șpagă. Într-un ceas și jumătate am și ajuns în mijlocul Chișinăului. Atîta doar că intrarea în Chișinău este mai frumos marcată și, la orele de seară, ca și la noi este sufocată de trafic. Nu chiar ca la București, dar încercată și ea. Spre marea mea uimire, orașul arată cu mult mai european decît l-am lăsat în urmă cu 20 de ani. Atunci îmi ziceam că mă voi întoarce la Chișinău numai cînd Moldova se va uni cu țara. Orașul de atunci arăta marcat de comunism și oamenii încă se mișcau și vorbeau în vechiul stil sovietic.

Numai că o călătorie la Tiraspol pentru un meci istoric cu Real Madrid avea să mă aducă mai repede în orașul visurilor românești. Primul lucru de necrezut. Chișinăul de astazi arată mai frumos decît credem noi, cei de la marginea Uniunii Europene. Bulevardul Ștefan Cel Mare arată ca o arteră europeană curată, largă, luminată, cu magazine îngrijite pe ambele părți, cu vitrine cum la București sunt puține, cu restaurante și cafenele ca în orice oraș important al continentului. Balamucul auto este departe de ceea ce trăim noi pe malurile Dîmboviței. Există la Chișinău un bun gust și un stil pe care nu-l găsești pe Bulevardul Magheru și nici pe Bulevardul Decebal din Capitală. Artera moldavă bate de departe la gust și spirit gospodăresc cele două bulevarde cu ifose și pretenții din capitala României, unde, în loc de progres și ordine, se aștern delăsare și degradare. Nenorocul de la București vine și de la un primar căzut din Lună, ce pare a căuta încă intrarea din primăria de peste drum de Cișmigiu. La Chișinău, orașul strălucește, pregătit parcă pentru un nou traseu. Marea surpriză vine de la faptul că orașul acesta cosmopolit slavo-român nu trădează nici o urmă de tensiune. Peste tot te poți înțelege românește și rusește, poți vorbi engleză și alte limbi de circulație internațională și nimeni nu pare blocat în disputele etnice trîmbițate la București. Poate că între ei se mai hîrîie sau se bîrfesc. Dar pe față, nu vezi semne. Aș spune că un curent pro-România este departe de a atinge clocotul anilor 1990. Dimpotrivă! Unioniștii sunt mai puțini, moldovenii obișnuindu-se că trebuie să conteze pe ei înșiși, că sunt o țară și că aspirația lor la Europa este îndreptățită și susținută de comunitatea internațională.

Discutînd cu cîțiva moldoveni, nu am putut să nu înțeleg faptul că România contează mult mai puțin peste Prut, că visul care ardea ca o flacără după căderea comunismului în cele două țări s-a cam redus la un pîlpîit tremurător. Cel puțin la generația tînără. Oamenii știu că serviciile secrete românești care au pariat pe Vlad Plahotniuc s-au făcut de băcănie, că banii cheltuiți de România s-au risipit și că jongleriile lui Traian Băsescu de a strînge voturi din Moldova pentru alegerile de la București au fost, în cele din urmă, descifrate și au produs destulă dezamăgire. După înțelegerea ruso-germano-americană pentru schimbarea politică majoră din Moldova, mare parte a populației s-a întors cu fața spre Europa, nu spre București sau spre Iași, cum ar fi trebuit în situația în care am fi avut niște oameni deștepți.

Pe măsură ce cobori dinspre Chișinău spre Transnistria, adică spre Tighina (Bender) și Tiraspol, nu se poate să nu observi cum casele arată mai pipernicite, oamenii îmbrăcați mai modest, satele mai apăsate de începutul de iarnă. Pînă și drumul este spart. Cobori spre Nistru pe drumul care duce mai departe spre Odesa și spre Ciorno morsk (Marea Neagră) și vezi cum viața se face parcă mai grea, mai prețioasă, mai strînsă de nevoi.

Ei bine, din acest peisaj aspru dai într-un punct de frontieră păzit de soldați înarmați și de vameși cu ochii în patru, semn că pe acolo se intră în Republica Moldovenească Nistreană, o republică nerecunoscută de mai nimeni, în fapt, o regiune frămîntată a Republicii Moldova. Istoria zonei este lungă, complicată și violentă. După 1990, a trecut printr-un război. Lucrurile sunt prea complicate ca să le lămuresc într-un articol de ziar, mai ales că toată deplasarea mea a fost pentru meciul de fotbal Sheriff Tiraspol-Real Madrid în grupele Champions League.

Trebuie să mărturisesc, însă, că eram destul de reticent în legătură cu deplasarea. Numai derularea transmisiei de către firma românească Studio Video Art, singura din România implicată vreodată în transmisii de Liga Campionilor, m-a încurajat să încerc, iar Ticu Alexe, care mai fusese la Tiraspol pentru transmisia meciurilor cu Internazionale Milano și Shakhtar Donetsk m-a mai încurajat. Așa că, trecut pe o listă de oaspeți la meciul Sheriff-Real Madrid, am intrat în această republică bau-bau politic, economic și militar din sudul Republicii Moldova.

Am traversat repede orașul Bender (Tighina), am trecut și podul peste Nistru, păzit de soldați înarmați la ambele capete și am ajuns la parcul în care se află stadionul lui Sheriff Tiraspol, echipa no name devenită vedetă peste noapte, echipa care învinsese cu 2-1 Realul pe terenul său de la Madrid. Surpriză totală! Stadionul din Tiraspol se află într-un parc impresionant, alcătuit din trei stadioane dotate cu nocturnă și din alte patru terenuri (cu nocturnă și ele) pentru antrenamente. De asemenea, parcul mai include un bazin olimpic cu tribune pentru meciurile de polo și o sală de sport cu teren de tenis, plus două hoteluri, unul pentru sportivi și echipa de fotbal și un altul pentru Academia de fotbal Sheriff Tiraspol, pentru juniori și copii. Bijuteria de stadion cu 13.300 de locuri a fost inaugurată în 2002 și este cea mai mare bază sportivă a unui oraș care numără abia 135.000 de locuitori. Tiraspolul dă această echipă, campioană de ani buni a campionatului din Republica Moldova. Ce mă așteptam eu să fie un infern, un spațiu îndoielnic de la marginea lumii, s-a arătat a fi un club organizat ca la carte, cu dotări impresionante și cu o adevărată mișcare sportivă în jurul său.

Unii m-au sfătuit să nu părăsesc parcul sportiv Sheriff Tiraspol. Ce să spun!? Să ajung la Tiraspol și să stau închis într-un parc?! Drept pentru care am pornit în cîteva expediții prin „capitala Transnistriei”. Surpriză și mai mare! Orașul arăta ca de sărbători, curat și cu clădirile scăldate în lumină, cu lumea alergînd la cumpărături și cu magazinele asaltate ca în pragul Sărbătorilor. Nici vorbă de nesiguranță, de pericole, de incidente.

Tiraspolul este și sediul Armatei a 14-a. Unele cazărmi au fost modernizate și transformate în apartamente și scoase la vînzare. Nu departe se află unitățile militare cu intrările marcate cu faimoasa stea roșie a armatei rusești. Un cartier al orașului se numește Cazarma Roșie. Un altul Borodinka sau altul Belye Kazarmy. Vă dați seama că nu am călcat pe acolo! Un taximetrist îmi spunea că orașul a fost mult mai mare. După 1990,Tiraspolul avea peste 200.000 de locuitori dar războiul din Transnistria și criza economică au redus mult populația. Cei mai mulți au plecat la muncă în Europa de unde trimit bani familiilor rămase acasă.

-N-ai ce munci în Tiraspol, zicea el. Ori în armată, ori în poliție, ori taximetrist! Altceva n-ai ce face. De muncă nu găsești decît în Europa și în Rusia.

O pensie obișnuită este de 1.000 de ruble. Adică undeva în jur de 55 de eur

Moldovenii din Chișinău zic că valul de sărăcie și criza economică abia vin spre Tiraspol. Dumnezeu știe! Pînă una alta, orașul este curat și luminat, cu cîteva parcuri, între care cele dedicate Ecaterinei a II-a (fondatoarea orașului) și generalisimului rus Suvorov sunt de departe cele mai frumoase.

Rezultatul meciului vă este cunoscut. Real Madrid s-a răzbunat.

A treia zi am făcut o fotografie pe malul stîng al Nistrului, cu fața spre țară și cu gîndul la Mihai Eminescu.

”De la Nistru pîn la Tisa/……

Și gata!