Publicat: 10 Decembrie, 2018 - 00:00

Românii au făcut o revoluție pentru a recâștiga drepturile fundamentale de care un regim totalitar îi lipsise vreme de mai bine de o jumătate de secol. Printre acestea s-a numărat și dreptul de a se bucura de un tratament egal cu statul în situațiile în care interveneau conflicte. Regimul comunist făcuse din stat o entitate infailibilă, care nu greșea, avea întotdeauna dreptate și prioritate în fața legii. Ideea că atunci când se simțea nedreptățită o persoană să se îndrepte împotriva statului era de neconceput. Aveau grijă ca așa ceva să nu se întâmple brațele înarmate lui statului - Securitatea, Miliția, Procuratura. Justiția era doar mecanismul care îndeplinea ordinele Partidului, transmise prin aceste entități devotate.

 

După 30 de ani societatea românească nu se află prea departe de momentul zero al democrației. Dacă alte instituții s-au mai reformat cât de cât, îndeosebi sub presiunea instanțelor internaționale, procuratura continuă să rămână cea mai nereformată branșă a Justiției. Aproape nimic nu s-a schimbat într-o instituție care ține cu dinții de privilegiile care îi permit să funcționeze ca un stat în stat. De la pretenții nerezonabile - ca membrii săi să fie considerați magistrați, și nu cum sunt de fapt, funcționari publici, până la îndârjirea cu care luptă pentru a se menține la aceeași înălțime cu podiumul judecătorilor în sala de judecată - procurorii, prin unii dintre reprezentanții lor, care au accesat prin presiuni și influențe politice funcții de conducere, pretextează că orice schimbare ar afecta grav lupta cu corupția și infracționalitatea. Dealtfel „anticorupția” a devenit un stindard pe care ei și susținătorii lor îl flutură prin instanțele internaționale în numele blocării oricărei schimbări. Culmea este că o propagandă insidioasă reușește să capaciteze o zonă a opiniei publice care vede în  acestea doar niște avantaje pentru cei care intenționau să se sustragă răspunderii prin blocarea „justiției”. Și să manifesteze pentru păstrarea acestor privilegii ale unui sistem de opresiune. E ca și când în Evul Mediu s-ar fi manifestat pentru dreptul călăilor de a decapita pe cine cred ei de cuviință.

 

. Acutizarea conflictului dintre statul pretins de drept și cetățean a venit o dată cu constituirea unui sistem de relații denumite generic „statul paralel”. Sub pretextul presiunilor externe pentru întărirea luptei anticorupție s-a creat o structură ilicită, prin celebrele protocoale, care au permis eliminarea oricăror constrângeri legale în vânarea corupților, categorie în care au fost incluși și adversarii politici ai celor aflați la butoanele puterii. Rezultatele spectaculoase din faza de vârf acțiunii statului paralel s-au bazat pe eficiența unui proces în care serviciile secrete exploatau instrumentele proprii de urmărire, punând rezultatele la dispoziția procurorilor anticorupție, adeseori cu tot cu rechizitorii,ducerea la bun sfârșit a operațiunilor fiind asigurată de Înalta Curte, sub comanda unui președinte devotat cauzei.

 

Scoaterea la iveală a mecanismelor oculte și încercarea de a face corecturile necesare de ordin constituțional, au generat o reacție îndârjită a beneficiarilor, care au angajat în această dispută unică, între statul pretins de drept și majoritatea parlamentară, „coloana a cincea” din instituțiile europene, în fapt cea care pusese bazele statului paralel prin modificările legislative contrare cursului firesc al lucrurilor, dar promovate cu suportul instanțelor comunitare

 

.  După cum a reieșit cu claritate din ultimele dezbateri publice, efectul nefast al protocoalelor se răsfrânge direct asupra drepturilor omului - nu a infractorilor „uitați” de multe ori în focul demersurilor propagandistice - astfel încât omul obișnuit se întreabă tot mai des ce s-a ales din sacrificiile celor care au năzuit să trăiască într-o societate eliberată de restricții și presiuni ideologice

 

. Din păcate, cursul evenimentelor - a se vedea recentele evoluții din zona rezoluției Parlamentului European și ultima ediție a MCV-ului - nu îndreptățește speranțe prea mari, atâta timp cât apartenența noastră la structurile comunitare implică renunțarea la dreptul elementar al unei națiuni de a-și face și urma propriile legi. Că acest lucru se întâmplă, iată, la aproape trei decenii de la Revoluție, este de-a dreptul de neînțeles. Și de neacceptat...

Topic: 

Format: 

Rubrici: