Publicat: 15 Martie, 2015 - 11:33

La 15 martie 2015, creştinii ortodocşi se află în Duminica Sfintei Cruci. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm articolul Istoria lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, semnat de Dumitru Manolache şi publicat în Lumina de Duminică din data de 7 martie 2010:   În decursul veacurilor, tradiţia creştină a modelat şi a transmis din generaţie în generaţie o impresionantă şi tulburătoare istorie, a lemnului din care a fost făcută Sfânta Cruce, unul dintre primele simboluri ale credinţei în mântuitoarea Jertfă a lui Iisus, graţie căreia am redevenit fiii şi moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Această istorie este astăzi mai puţin cunoscută. Rămâne însă importantă pentru că dezvăluie, deopotrivă, interesul şi credinţa creştinului simplu care, de-a lungul vremii, nu a încetat să caute şi să-şi raporteze existenţa la momentul fundamental care a schimbat cursul istoriei: moartea pe cruce şi Învierea Domnului.   Descoperirea Crucii răstignirii   După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei. În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea Lui în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu. Aceasta este crucea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici.“ (1 Cor, 18-19).   Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica „Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal, pe care împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417. Aşa cum spune şi pelerina creştină Egeria (sec. al IV-lea), în biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului.   Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem“.   Crucea răstignirii, luată ca pradă de război de către perşi   Istoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub condu-cerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.   În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 Septembrie.   Crucea Domnului, pierdută şi regăsită   Aceleaşi surse catolice susţin că urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsă în 1009, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din sfânta relicvă rămânând doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, păstrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, şi celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achiziţionate între 1241 şi 1242 de către regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol. Lemnul Sfintei Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a dispărut în timpul Revoluţiei franceze.   Referitor la dramatica istorie a lemnului Sfintei Cruci, părintele Gheorghe Calciu spunea: „Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi, apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol. Dar, chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă“.   Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos. În 1992, această sfântă relicvă a fost adusă pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră. În 2004, cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, a fost adus la Iaşi, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolit la vremea aceea al Moldovei şi Bucovinei, fragmentul din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos care se păstrează în Mănăstirea Panaghia Soumela din Veria - Grecia.   Sărbătorile Crucii mântuitoare   În afară de Înălţarea Sfintei Cruci, prăznuită la 14 Septembrie, se mai celebrează, la 1 August, Scoaterea Sfintei Cruci, sărbătoare ce provine dintr-o rânduială mai veche a Bisericii din Constantinopol. La această dată, era scoasă din paraclisul palatului împărătesc şi purtată, cu sobor şi alai de sărbătoare, la Biserica Sfânta Sofia, o părticică din lemnul Sfintei Cruci. Aici rămânea pentru a fi venerată până la 14 august, când era readusă în palat.   Sărbătoarea se oficia în amintirea arătării semnului Sfintei Cruci la biruinţa împăratului Constantin asupra lui Maxenţiu, la podul Milvius, de pe Tibru, în anul 312, precum şi în amintirea descoperiri lemnului Crucii la Ierusalim.   O altă tradiţie spune că sărbătoarea aceasta este legată de biruinţa credinciosului împărat Manuil Comnenul (1143-1180) asupra turcilor, cu puterea Cinstitei Cruci a Domnului.   Mulţi ani, fragmente din Crucea Mântuitorului s-au păstrat la Sfânta Sofia, într-o raclă de preţ, aşezate într-un dulap în partea de nord, aproape de Sfântul Altar. În ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor, era expusă pe un altar de aur, pentru a fi venerată vinerea de către împărăteasă şi femeile din suita sa, iar sâmbăta de către patriarh şi cler.   După oficializarea cultului creştin, în veacul al IV-lea, în ziua de Paşti, pelerini din lumea întreagă veneau la Ierusalim pentru a retrăi momentele dramatice îndurate de Mântuitorul, deoarece aici se păstrau relicve sfinte legate de patimi, printre care se afla şi Sfânta Cruce, cu tăbliţa de deasupra. Astăzi, la Slujba Prohodului de la Ierusalim, din Vinerea Mare, cortegiul arhiereilor îmbrăcaţi în negru este deschis de episcopii care duc Sfânta Cruce, în care se află încrustat lemn din Crucea Mântuitorului, cel mai de preţ odor rămas lumii din timpul Patimilor lui Hristos.   O altă sărbătoare dedicată Sfintei Cruci este şi această duminică, a treia din Postul Mare. Împăratul Bizanţului şi înalţii demnitari cinsteau Sfânta Cruce la Biserica Maicii Domnului de lângă Fanar, unde se păstrau mai multe relicve ale Patimilor Mântuitorului.