5 februarie 2023

         Eseistica lui Dumitru Radu Popescu

Distribuie pe rețelele tale sociale:

                    

Odată cu plecarea dintre noi a lui Dumitru Radu Popescu se stinge nu numai cel mai profilat scriitor al României de azi, ci și o conștiință a epocii și o personalitate mereu inovativă. În volumul publicat recent Reclădirea eticii (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2022) am tipărit un eseu mai amplu consacrat profilului său, sub titlul „A fi tu însuți”. Reiau în aceste momente de despărțire reflecții asupra eseisticii scriitorului.

„Înaintarea operei lui Dumitru Radu Popescu obligă deja de ani buni istoria și critica literară la a găsi termenii de comparație. Este tot mai clar că ne apropiem de cea mai amplă operă literară a erei postbelice. Foarte probabil, cea mai ramificată pe genuri – de la proză scurtă și roman, trecând prin teatru, la eseistică. Este opera în care, de la o vreme, se face tranziția de la roman la poem sau de la teatru la eseu în corpul aceleiași scrieri sau în prelungirea ei. La fel de probabil, este opera cea mai receptivă la starea societății și cea mai sensibilă la mutațiile din viața acesteia.

Adaug că Dumitru Radu Popescu a izbutit mai mult decât oricare dintre creatorii de literatură să capteze rupturile ce s-au succedat în România deceniilor postbelice: ruptura anilor cincizeci, cu trăirea impusă în noi cadre politice, cea a anilor șaizeci, cu încercarea de liberalizare, ruptura lui 1989, cu deschiderea societății, cea ulterioară, a întâlnirii cu regulile pieței, și una ce se prefigurează, ce ar putea fi spre învățare din propriile eșecuri.

Dacă, așa cum s-a spus, odată cu „Moromeții“ lui Marin Preda, avem romanul căutării unei ordini pierdute, iar în „Cel mai iubit dintre pământeni“ eroul trăiește nesiguranța alternativelor, se poate spune, cu probele la îndemână, că proza lui Dumitru Radu Popescu exprimă șocul creat de metamorfozele unei societăți în căutarea sensului.

Eseistica lui Dumitru Radu Popescu, la care mă opresc în însemnările de față, consolidează, la rândul ei, poziția scriitorului în ordinea creatorilor din epocă. Ea însăși a devenit un capitol aparte, de sine stătător al operei. Concentrată pe teme acute ale actualității, densă ideatic și memorabilă, eseistica face din autor o conștiință reper în peisajul reflecțiilor din zilele noastre. Exemplific aici cu câteva eseuri.

Primul este „Oglinda lui Narcis“, care oferă o meditație ce merge până la resorturi ultime despre a fi și a rămâne tu însuți în circumstanțele dinamicei istorii a ultimelor decenii. Este vorba de o meditație plină de observații esențiale, ocazionate de traseul personalității de largă notorietate care este Eugen Mihăescu. De pildă, un artist adevărat „nu se lasă pustiit de ce întâlneşte în cale, pe cărare, în drumul său spre împlinirea binelui şi frumuseţii în lume – adică pentru toţi oamenii, în primul rând, nu doar pentru sine”.

Diagnosticul intervine imediat, cu precizie. „Fără să pretindă că poartă crucea lumii în spinare, ci doar crucea sa de artist! – s-a luptat ca să rămână el însuşi, fără să înghită săbii de mucava, prin bâlciuri politice” – scrie Dumitru Radu Popescu despre Eugen Mihăescu. Profund reflexiv, graficianul a trecut „dintr-un paradis oral, într-un alt paradis, economic, se descoperă pe sine însuşi parcă mai în întregime, refuzând vidul utopiilor politice, bine augmentate de bateriile lor financiare”. Multe au importanță în viață, inclusiv confortul, dar descoperirea de sine poate fi, în fond, marele rezultat al cunoașterii lumilor. „Eugen Mihăescu nu vrea să fie nici primul om, nici ultimul om în carnavalul acestor istorii parfumate şi sângeroase, vrea să fie el însuşi, un om al crizei şi al luminii descoperite în el însuşi – şi care îşi dispută soarta sa!”. Iar rezistența operei este consecința majoră a acelei cunoașteri.

Delimitările lui Dumitru Radu Popescu sunt în raport cu toate punctele cardinale și bine acoperite în realitate. El constată că în ultimele decenii „dizidenţa imaginară a unor cetăţeni era destul de înfloritoare – rezistenţa prin cultură devenise un subiect rentabil! […] Politizarea unor gesturi şi vorbe imaginare câştiga teren – într-o lume a revoluţiilor orientale”. Autoflatarea și adesea admirația de sine au depășit la mulți concentrarea și efortul necesar creației, încât ego-urile s-au gonflat și au întrecut de departe operele. Așa stând lucrurile, „un mare câştig înregistrat de Eugen Mihăescu la plecarea sa peste graniţă a fost generozitatea cu care şi-a lăsat în ţară oglinda lui Narcis! Această magică proprietate individuală te învaţă un adevăr colosal: că dincolo de tine, în susul sau în josul tău, la dreapta sau la stânga ta, nu mai este nimeni!”. Ești tu, cu ceea ce ai izbutit să faci în ordinea creației, și nimic și nimeni nu-ți dă dispensă. „O, câte inimi, privindu-se în oglinda teribilului Narcis, n-au putrezit de vii într-o veselie onanistică!” exclamă, pe cel mai simplu înțeles, autorul Oglinzii lui Narcis.

Al doilea eseu la care mă opresc este „Medicii? La, la, ladada de gunoi“. Aici găsești o meditație despre ceea ce duce la confuzia de valori actuală – tehnicile de „punere pe tușă, de dincolo de ușă” a oamenilor de valoare. Imaginea cheie este cea a micimii rezultatelor față de pretenții. „Pârţăgăria” este metafora situației, în condițiile în care „poporul aştepta să fie trezit din somnul cel de moarte al lipsei faptului politic divers, plin de pensii babane – cu care se obişnuise! – plin de bonusuri sanitare, de autostrăzi mecanizate şi de lirismele mandolinelor fezandate”. Morala este că, unde nu se recunoaște valoarea, nu iese decât o agitație stearpă, profitabilă cel mult câtorva.

Al treilea eseu la care mă refer este „Diferența dintre asasinul lui Abel și asasinul Rigăi Hamlet” – o meditație gravă asupra urmărilor uzurpării ordinii firești. „Claudius duce mai departe biografia lui Cain, care și-a ucis fratele mai mare – pe Abel”, fiind pus în mișcare, la rândul său, de „invidie, ura neîmplinitului”, cu consecința ineluctabilă care este „confuzia de simțiri, gânduri și cuvinte”. „Criminal regal, bine făcut, matematizat, încrezător în crimele sale”, el este mai presus de toate suficient – boală mai răspândită decât se crede. „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea! – el își sufla mucii cu batistă, plictisit de banalitatea asta școlărească a fiului Gertrudei”. Claudiu ia ca „fleacuri” faptele sale grave, dar „stafia” regelui pe care l-a ucis nu-i dă pace, chiar dacă el își dă fel de fel de aere.Din ce face nu iese nimic, căci nu are cum să iasă.

Puține conștiințe au reacționat la abuzurile din instituțiile anilor noștri în numele valorilor civilizației. Dumitru Radu Popescu a făcut-o cu responsabilitatea unui intelectual propriu-zis, nedisimulat, cu verva sa sarcastică dintotdeauna. Iau ca exemplu eseul, al patrulea în enumerarea mea, „Gigi Becali, pişicherlâcul danubiano-pontic şi capitaliştii de puşcărie” – una dintre scrierile representative ale perioadei de simplificare incultă a temelor României, care au fost reduse la găsirea de „penali” și la trimiterea în pușcărie. Un text elocvent despre „justiția” ce a trecut bine spre o lume a lui Urmuz!

„Sacralitatea absolută este, la danubiano-pontici, în ultimii ani, puşcăria! Acolo vin să cânte şi să se închine şi călugări de la Muntele Athos! …Aşa că aserţiunile demagogilor vechi şi noi sunt absolut fără sens: fiindcă, în fapt, puşcăria nu mai este un spaţiu al dezonoarei şi al neîmplinirilor![…]. Cine trece pragul hulitelor – de altădată! – instituţii comunitare este un bărbat cu bani, cu averi, cu părul împrospătat, cu insule pe mapamond, şcolit prin ministere şi parlament, demn de ţara noastră dragă, patria unor idei clare, distincte şi originale despre trecut, prezent şi viitor!”. „Penalii”, nici măcar toți și nici măcar recuperarea pagubelor, și încarcerarea au devenit obsesii în timp ce urgențele țării sunt cu totul altele. În această vreme, lucrurile s-au aranjat într-un triumfalism ieftin, încât „Europa bate din palme, europarlamentarii şi euroiparlamentariţele carpato-bahluiene bat din palme: puşcăriile nu mai sunt pline doar cu hoţi de buzunare şi cu bişniţari fără ideologie!”. În pușcărie intră mulți alții! „Dacă te-ai pus câş cu procurariada independentă şi suverană, nu e bine să te pui rău şi cu sfinţii! Mai ales că până la Dumnezeu ei reprezintă Absolutul!”.

Concluzia este netă: „De fapt, statul român a privatizat justiţia şi nu mai monologhează în faţa cetăţenilor săi decât în clipele când mascaţii taichii dau năvală – fie noapte, fie zi! – să le pună cătuşe la mâini şi la gură![…].Nimic nu-i poate împinge pe procurori să înghită vreun adevăr posibil – venit de cine ştie unde! – în afara propriilor lor adevăruri, culese prin magica industrie a telefoniei patriotice!”. Justiția este un apendice al forțelor care nu cer și nici nu vor legitimare. Dar care duc la ananghie această țară.

Nefiind critic literar, caut în literatură viziuni și omul din spatele lor. Așa cum am arătat în alt loc (Profunzimea artei, Libris, Brașov, 2020), în opera de prozator a lui Dumitru Radu Popescu viziunea mi se pare orientată de o intuiție dominantă – cea a lumii dislocate, care nu și-a găsit cursul firesc.

Dumitru Radu Popescu a știut să înfrunte – și a făcut-o benefic pentru operă – rupturile de care vorbeam. Aceasta pentru că, în orice rol, el a știut să facă ceva și a făcut. Iar în seceta ce s-a abătut asupra României zilelor noastre ne dăm seama cât de important este ca omul să știe să facă ceva și să și facă.

Cu Dumitru Radu Popescu, autor al unei opere de prim plan, angajat în cauze publice și responsabil față de soarta celor din jur, se poate întrevedea privirea de peste ani asupra zilelor noastre. În definitiv, ce va rămâne din conformismul străin de năzuințele din lumea actuală, din oportunism, din opticile care nu depășesc orizontul descurcării? Ce rămâne din trăirism, din ludism și din contrafacerile ocazionate de răsturnarea ordinii valorilor? Ca totdeauna, rezistă la confruntarea cu epocile doar opere de viziune ale unor autori care au avut tăria de a fi ei înșiși în explorarea lumii în care au trăit”.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a