24 ianuarie 2022

esizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale vineri, 7 ianuarie 2022, o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Vă prezentăm textul integral al sesizării:

Bucureşti, 7 ianuarie 2022

Domnului VALER DORNEANU

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă

În data de 22 decembrie 2021, Parlamentul României a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (PL-x 232/2021). Legea trimisă la promulgare vizează modificarea art. 524-526 din Codul de procedură civilă, ce reglementează procedura contestaţiei la tergiversarea procesului, în vederea armonizării dispoziţiilor cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 604/2020. Totodată, a fost introdusă printr-o normă distinctă, la art. III, posibilitatea contestării paternităţii stabilite pe cale judecătorească definitivă.

Având în vedere conţinutul său normativ, considerăm că art. III din Legea pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, aşa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ale art. 20, ale art. 26, precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, pentru motivele expuse în cele ce urmează.

1. Art. III din legea dedusă controlului de constituţionalitate prevede: „Art. III – Paternitatea stabilită pe cale judecătorească poate fi contestată, de tatăl din afara căsătoriei sau de copil, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost stabilită paternitatea au fost obţinute probe noi prin procedee tehnico-ştiinţifice care nu erau disponibile la data soluţionării cauzei. (2) În caz de admitere a acţiunii prevăzute la alin. (1), prima hotărâre îşi pierde efectele de la data rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri”.

În opinia noastră, norma propusă a fost adoptată cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările ulterioare, referitoare la sistematizarea legislaţiei şi la unicitatea obiectului.

Astfel, în ceea ce priveşte sistematizarea legislaţiei, art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 prevede că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune. De asemenea, potrivit art. 14 din acelaşi act normativ, reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ; art. 14 prevede, totodată că un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.

În forma iniţiatorului, proiectul de lege propunea doar o nouă reglementare în materia contestaţiei la tergiversarea procesului – în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 604/2020, prin care dispoziţiile art. 524 alin.(3) din Codul de procedură civilă au fost declarate neconstituţionale – precum şi norme tranzitorii privind contestaţiile formulate şi nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii.

La Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, a fost adoptat amendamentul referitor la posibilitatea contestării paternităţii stabilite pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă.

Considerăm că art. III din legea dedusă controlului de constituţionalitate nu se integrează în conţinutul normativ al Codului de procedură civilă întrucât norma nou introdusă nici nu reglementează o cale de atac şi nici nu introduce vreun motiv de retractare/reformare a unei hotărâri judecătoreşti. Din conţinutul normativ al art. III rezultă că se propune reglementarea unei noi acţiuni, cu aplicare limitată în timp, prin care se repune în discuţie o statuare ce a intrat în puterea lucrului judecat. Or, acţiunile în materie de filiaţie sunt reglementate în Codul civil, iar nu în cel de procedură civilă. Prin introducerea unui articol distinct, respectiv art. III, în legea criticată, articol care nu se integrează nici în Codul de procedură civilă, nici în Codul civil, norma va rămâne exclusiv în această lege, fără a avea conturat un regim juridic necesar pentru punerea în aplicare, ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă, astfel cum acestea au fost dezlegate prin jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale.

Motivarea noii soluţii legislative este, de fapt, ea însăşi contrară unor norme în vigoare, care au surprins o nevoie socială ce s-a bucurat deja de consacrare legislativă, nefiind legată de o nevoie socială nouă sau de perspectivă. Această tehnică de fundamentare a soluţiei legislative preconizate, echivalează, în esenţă, cu lipsa motivării. Or, potrivit art. 7 din Legea nr. 24/2000, evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative şi presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.2. Considerăm că soluţia legislativă a dispoziţiilor art. III din legea criticată nu cuprinde o justificare reală socială şi juridică, ci, din contră, aceasta are ca rezultat o reglementare contradictorie, incoerentă şi neinteligibilă, care alterează înţelegerea şi aplicarea legii.

Astfel, cu privire la problematica lipsei de fundamentare temeinică a actelor normative, Curtea Constituţională a statuat că: „În lipsa motivării, în sensul arătat, a legii adoptate, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia. Or, explicarea clară a soluţiilor legislative propuse şi a efectelor preconizate este cu atât mai necesară, din perspectiva principiului legalităţii invocat, în condiţiile în care obiectul iniţiativei legislative în această cauză apare ca fiind pronunţat tehnic, de strictă specialitate, cu efecte pe un segment sensibil al economiei de piaţă, şi anume cel financiar-bancar, iar legea însăşi este lipsită de claritate. Sub acest aspect, art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabileşte, în alin. (1), că „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, iar în alin. (2) că „Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare”. Caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative au fost sancţionate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în raport cu aceleaşi exigenţe de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu invocarea deopotrivă a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative” (Decizia nr. 139/2019).

Prin aceeaşi Decizie, Curtea Constituţională a mai arătat că „Fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Astfel fiind, Curtea reţine că lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii, în sensul argumentelor anterior prezentate”.

În concluzie, ţinând cont atât de motivele precizate, cât şi de jurisprudenţa constituţională în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, considerăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate eludează şi valorile statului de drept, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, apreciem că legea criticată conţine dispoziţii ce afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

3. Dintr-o altă perspectivă, considerăm că dispoziţiile art. III din legea criticată contravin, de asemenea, unor norme şi principii constituţionale şi legale referitoare la: autoritatea de lucru judecat de care trebuie să se bucure o hotărâre judecătorească, protejarea interesului superior al copilului (astfel cum este recunoscut prin convenţiile internaţionale la care România este parte), legalitatea căilor de atac, predictibilitatea şi claritatea normei, precum şi dreptul la un proces echitabil.

De lege lata, stabilirea paternităţii pe cale judecătorească este reglementată de Codul civil în Capitolul II – Filiaţia. Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 424 din Codul civil, dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească. Totodată, potrivit art. 425 din Codul civil, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal, sau, după caz, poate fi pornită sau continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii, acesta, potrivit dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul civil, nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

Este de necontestat faptul că datele de stare civilă ale unei persoane trebuie să corespundă întotdeauna adevărului, aspectele referitoare la statutul unei persoane prezentând interes atât pentru acea persoană, cât şi pentru societate, tocmai pentru menţinerea certitudinii şi siguranţei raporturilor civile patrimoniale şi nepatrimoniale, dar şi de altă natură juridică la care acea persoană este parte.

Considerăm că paternitatea stabilită pe cale judecătorească nu poate fi contestată, printr-o nouă acţiune, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, de către „tatăl din afara căsătoriei” – întrucât hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, prezumţia de adevăr a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit paternitatea nu poate fi înlăturată/răsturnată decât prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, aceasta este o acţiune personală în reclamaţie de stare civilă ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său, şi, de aceea, ea aparţine copilului.

Referitor la calitatea procesuală activă într-o astfel de acţiune, prin Decizia nr. 263/2016, Curtea Constituţională a reţinut că: „18. Este firesc ca unicul titular al acestei acţiuni să fie însuşi copilul, nicio altă persoană neputând justifica un interes în promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Copilul este cel care este interesat să ştie cu certitudine care îi sunt părinţii fireşti, în funcţie de această împrejurare având apoi posibilitatea să solicite şi să obţină de la aceştia îndeplinirea obligaţiilor pe care legea le impune în sarcina lor în ceea ce priveşte ocrotirea, creşterea şi educarea sa, fiind ţinut, totodată, de reciprocitatea obligaţiei de întreţinere, potrivit art. 516 din Codul civil, precum şi să culeagă, după moartea acestora, cota din masa succesorală cuvenită potrivit regulilor devoluţiunii succesorale. 19. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica referitoare la imposibilitatea persoanei faţă de care ar urma să se stabilească paternitatea de a introduce o astfel de acţiune. Presupunând prin absurd că o asemenea posibilitate ar fi permisă de lege, s-ar ajunge la situaţia în care orice bărbat ar putea să pretindă pe cale judecătorească, la un moment dat, că este tatăl biologic al unui copil care nu are stabilită filiaţia faţă de un alt bărbat, fie din cauză că este provenit din afara căsătoriei, fie ca urmare a faptului că a fost admisă acţiunea în tăgada paternităţii, fie în cazul în care copilul este adoptat fără ca tatăl biologic al acestuia să fie cunoscut. O asemenea situaţie ar genera o perpetuă instabilitate în ceea ce priveşte statutul civil al copilului, de natură să pericliteze interesul superior al acestuia, valoare ce trebuie avută permanent în vedere. În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 3 alin. (1) din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, „în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.

Or, prin norma criticată se permite ca, în acţiunea de contestare, şi tatăl din afara căsătoriei să aibă calitate procesuală activă, ceea ce tinde la modificarea regimului juridic al acţiunii în stabilirea paternităţii reglementată în Codul civil. Norma este neclară întrucât prin utilizarea sintagmei „tatăl din afara căsătoriei” nu se înţelege cine ar putea avea calitatea de reclamant în această nouă acţiune: bărbatul care a avut calitatea de pârât în primul litigiu şi faţă de care copilul are deja filiaţia stabilită prin prima hotărâre judecătorească, sau un terţ faţă de acest litigiu care s-ar pretinde tatăl natural al copilului (situaţie ce ar contraveni celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 263/2016).

De asemenea, prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, contestarea stabilirii de paternitate se propune a fi admisibilă numai dacă a fost promovată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii criticate, ceea ce înseamnă că norma va fi doar cu aplicabilitate temporară, aspect de natură a afecta securitatea raporturilor juridice.

Or, de principiu, progresele ştiinţifice, în baza cărora realitatea biologică se constată că este diferită de cea juridică, trebuie să poată fi valorificate prin mijloace de drept. Prin Decizia nr. 349/2001, din 19 decembrie 2001, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care excludea posibilitatea ca mama sau însuşi copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituţiei. În considerentele acestei decizii, instanţa constituţională a reţinut: „Cu referire la dispoziţiile art. 26 din Constituţie Curtea constata că, prin consacrarea monopolului tatălui prezumtiv în promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii prezumate, art. 54 alin. (2) din Codul familiei nu dă expresie exigenţelor alin. (1) al textului constituţional, de a ocroti viaţa intima, familială şi privată, ci, dimpotrivă, relevă o imixtiune în aceasta, în măsura în care restrânge drastic posibilitatea de a conferi semnificaţie juridică unei realităţi biologice, făcând-o dependentă exclusiv de bunul plac al unei singure persoane, cu ignorarea intereselor legitime şi ale altor persoane. Curtea reţine, de asemenea, că textul criticat contravine şi alin. (2) al art. 26 din Constituţie, în condiţiile în care nu recunoaşte şi copilului dreptul la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, împrejurare de natură să îi impună acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voinţa altuia, pe care este ţinut să îl accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice prin articolul constituţional mai sus menţionat, de a dispune de ea însăşi. Curtea consideră că recunoaşterea, în favoarea copilului, a dreptului la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, ca expresie a dreptului constituţional al oricărei persoane de a dispune de ea însăşi, nu este de natura să încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri şi, ca atare, nu reţine nici o justificare pentru încălcarea dispoziţiei constituţionale”.

Astfel, în viziunea noului Cod civil (art. 430-433), acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce priveşte copilul şi tatăl biologic. În schimb, aceasta este prescriptibilă, în termen de trei ani, în privinţa mamei şi a soţului acesteia, care este tatăl prezumtiv. În cazul acestuia din urmă, termenul de prescripţie este calculat începând de la data la care tatăl prezumtiv ia cunoştinţă de faptul că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când tatăl prezumtiv află că această prezumţie nu corespunde realităţii.

Întreaga problematica a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, ca şi a filiaţiei în general, se circumscrie sferei relaţiilor de familie aşa cum rezultă din reglementarea Codului civil, relaţii în cadrul cărora nu poate opera principiul general al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, ci numai egalitatea dintre soţi. În ceea ce priveşte dreptul copilului de a porni o asemenea acţiune, aceasta reprezintă o materializare a dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, drept prevăzut de art. 26 alin. (2) din Constituţie.

Incontestabil, stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu prezumtivul copil al acestuia ţine de dreptul la viaţa privată al persoanei în cauză. Un eventual termen în care să poată fi stabilită filiaţia nu poate să curgă decât din momentul în care se află cu certitudine de existenţa unor circumstanţe de natură să excludă paternitatea (de exemplu, paternitatea a fost stabilită în baza unui raport de expertiză medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză şi nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv, iar, în prezent, cu acordul prealabil al copilului pentru prelevarea de probe biologice, printr-un raport de expertiză medico-legală, s-a stabilit că este exclus ca acesta să fie tatăl său biologic).

Pentru rezolvarea acestei situaţii, părţile ar trebui să aibă deschisă calea de atac extraordinară a revizuirii, întrucât a intervenit un eveniment exterior voinţei lor, sens în care îi revine legiuitorului sarcina de a modifica în mod corespunzător, dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti (motive, termene). Subliniem faptul că nu suntem în situaţia în care trebuie să se acorde prioritate realităţii biologice asupra unei prezumţii legale de paternitate, ci în aceea de modificare a celor statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternităţii, ce se bucură de prezumţia de autoritate de lucru judecat.

Din redactarea art. III din legea criticată, se poate înţelege şi că acţiunea în justiţie va putea fi introdusă de taţii prezumtivi pentru obţinerea unei probe care să permită cunoaşterea realităţii biologice, obligând copilul prezumtiv să se supună unui test biologic, deşi la momentul promovării acţiunii nu există nicio probă biologică care să contrazică filiaţia stabilită legal. Pentru a da eficienţă reglementărilor internaţionale la care România este parte şi care pun accentul pe interesul superior al copilului, o asemenea contestare ar putea fi valorificată numai printr-o revizuire a hotărârii judecătoreşti şi numai atunci când deja partea interesată deţine deja un înscris din care rezultă că realitatea biologică este diametral opusă celei statuate prin hotărârea judecătorească, înscris care a implicat şi consimţământul prealabil al copilului (chiar devenit major).

În ceea ce priveşte sfera hotărârilor judecătoreşti care în viziunea legiuitorului vor putea fi repuse în discuţie şi, implicit lipsite de efecte juridice, art. III din legea criticată nu distinge în funcţie de conduita procesuală a tatălui din afara căsătoriei, de respectarea regimului probelor administrate, de eventualele manifestări de voinţă ale acestuia cu privire la recunoaşterea filiaţiei. Mai mult, referitor la admisibilitatea acestei contestaţii, considerăm că folosirea sintagmei „au fost obţinute probe noi prin procedee tehnico-ştiinţifice care nu erau disponibile la data soluţionării cauzei” este imprecisă şi de natură a genera interpretări diferite în practică cu privire la aprecierea momentului la care procedeul era disponibil (la modul general sau pentru acea parte din proces) şi, în consecinţă, susceptibilă de a crea o practică neunitară. De lege lata, art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti atunci când: „după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;”. Exercitarea căii de atac în acest caz, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este permisă numai în termen de o lună, calculată „din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă”.

În logica argumentelor expuse, considerăm că nici soluţia legislativă, cuprinsă în art. III alin. (2) din legea criticată – potrivit căreia prima hotărâre judecătorească definitivă va deveni lipsită de efecte, nu îndeplineşte cerinţele constituţionale de calitate a normei întrucât statutul civil al persoanei trebuie să se bucure de maximum de precizie, astfel că prima hotărâre trebuie să fie schimbată pentru a putea fi efectuate formalităţile din registrele de stare civilă. De altfel, învederăm că la art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă se prevede că: ” (4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat”.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS – WERNER IOHANNIS