Publicat: 17 Iulie, 2019 - 19:43

2. Polarizarea intereselor naționale în pofida „aderenței stomacelor” la procesul unitar.

Instituirea oficialà a UE a avut loc odatà cu introducerea in 2002 a valutei unice in tàrile ce au aderat la zona euro. Ca organizatie internationalà insà,  in sensul propriu, juridic, al cuvantului, data de nastere a UE poate fi consideratà doar 13 decembrie 2007,  in urma semnàrii la Lisabona a celor douà Tratate (Tratatul Uniunii Europene – TUE si Tratatul privind functionarea Uniunii Europene - TFUE), indicate in mod generic precum Tratatul de reformare a Comunitàtii Europene, intrat in vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona a formalizat pozitia Parlamentelor nationale in arhitectura institutionalà a Uniunii (Art. 12 al Tratatului privind functionarea UE), specificandu-se faptul cà in exercitarea propriilor puteri trebuie sà se acorde atentie pricipiului subsidiaritàtii. Este subliniat in Tratat si rolul de orientare si control al parlamentelor in raport cu propriile guvern.

Tratatul de la Lisabona ar fi trebuit sa repare situatia creatà dupà infirmarea, de càtre referendurile din Franta si Olanda din 2005,  textului Tratatului Constitutional semnat la Roma in octombrie 2004. Rezultatele referendurilor din Franta si Olanda ar fi putut deveni contagioase si genera situatii extrem de complicate din punct de vedere politic. Unele din tensiunile càrora constructia europeanà a trebui sa le facà fatà erau latente incà inainte de momentul  “deschiderii spre ràsàrit” din mai 2004 (momentru intràrii in CE/UE al Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Sloveniei).  Mà refer la conflictualitàtile interne din State precum Spania (problema catalanà), Belgia (tensiunile intre comunitàtile etno-lingvistice valonà si flamandà). Regatul Unit al Marii Britanii (problematica raporturilor Londrei cu Parlamentul de la Edimburg si nu numai) etc. Momentul din mai 2004, care a marcat  intrarea celor 8 state citate in “blocul  occidentului”, a marcat pe plan geostrategic complectarea barajului de tàri “tampon” intre Europa carolingianà, “nucleul dur” al UE si Ràsàrit, adicà Rusia, succesoarea principalà - doar ca jucàtor politic global, nu ca succesor idelogic si de sistem socio-economic – a fostului conglomerat de state federate in Uniunea Sovieticà.  In respectivul moment istoric acel  “tampon” intre “estul sàlbatic” slav post-comunist si Occidentul crestinat, candva si doar in parte, cu sabia de Carol cel Mare, se intindea de la  Marea Balticà la Marea Adriaticà.  Acela a fost si momentul cand varianta, de data aceasta europenistà,  binecunoscutei doctrine “Drang nach Osten”, s-a deghizat intr-o actiune de  prevenire a pericolului reprezentat de Federatia Rusà ca factor agresiv  de destabilizare.  Agitarea pericolului rusesc ar fi trebuit, prin ricoseu, sa intàreascà atat pozitia NATO ca factor de protectie al UE cat si spiritul de solidaritate din tàrile UE in jurul “nucleului dur” al acesteia, adicà “statele Europei carolingiene”,  acelea ale “radacinilor culturale comune” si ale “religiei crestine” si ale fundamentelor iudiace-elenistice-romane, pe care Tratatul constitutional semnat la Roma in 2004 nu le indica precum elemente fondatoare, de coeziune si asupra càrora nu zàboveste nici   Giuliano Amato in studiul sàu dedicat conceptiei  europeniste a lui Spinelli. Dupà 2004 procesul polarizàrii intereselor nationale in cadrul UE s-a reflectat si asupra solidarizàrii unor grupàri zonale de state  in jurul unor problematici ce ar fi trebuit sà isi gàsescà rezolvarea in cadrul mai larg, institutionalizat, al UE. Intre anumite regrupàri de state membre valorile si prioritàtile nu mai sunt aceleasi. Un grup de trei state  postcomuniste din centrul-est al Europei (Polonia, Cehoslovacia si Ungaria), care deja inainte de càderea URSS si dizolvarea Tratatului de la Varsovia semnaserà in 15 februarie 1991  un Tratatat, la Visegrad, in Ungaria,  au continuat a se intalni in formatul de patru  dupà dezagregarea din 1993 a Cehoslovaciei si nasterea statelor independent Cehia si Slovacia. Consultàrile intre tàrile Grupului de la Visegrad au continuat si dupà intrarea acestora in UE. Sefii de guverne ale tàrilor Grupului si reprezentanti ai lor se intalnesc periodic pentru consultàri si pentru examinarea unor puncte de convergentà politice. Grupul reprezintà un bazin demografic de 64 de milioane de locuitori si ponderea lor in institutiilor europene, in spcial a Parlamentului European, nu poate fi neglijatà.

In ultimii ani anumite obiective politice alle tàrilor de la Visegrad in cadrul UE au intrat in rezonatà si cu cele ale guvernului Austriei, in special dupà sosirea la putere a tanàrului cancelar Sebastian Kurz, exponent al Partidului Popular.  In urmà cu un an, la 11 iunie 2018, Sebastian Kurz a participat la Budapestea o intalnire la varf a reprezentaantilor Grupului de la Visegrad. Trei tàri ale Uniunii (Italia, Polonia si Ungaria) sunt conduse actualmente de guverne care sunt etichetate drept populiste (caracterizare ce in acceptiunea stangii europeniste si a conservatorilor indicà o  destabilizatoare demagogie, aceea a reformàrilor irealizabile).  In forme diferite guvernele lor sfideazà ceea ce intr-un articol din 28 aprilie Jan Arthur Bremmer (n. 1969), presedinte-fondator al Eurasia Group, cercetàtor si editorialist  al situatiilor de risc si al po liticilor financiare (in paginile cotidianului New York Times) indica precum “ortodoxie comunitarà”, referindu-se nu doar la politicile privind fenomenul migratiei.  Celor trei tàri li se adaugà, cu unele distinguo, Austria, intratà recent in criza politicà generatà de  scandalul Ibiza-Gate ce a dus la demisia vicepresedintelui consiliului de ministri Heinz-Christian Strache. Intre principalul exponent al dreptei din actualul guvern Italian, leaderul Ligii, Matteo Salvini si primul ministru maghiar Victor Orban, intre guvernul Italiei, si tàrile Grupului de la Visegrad s-a consolidat un raport de amicitie bazatà in principal pe o atitudine criticà fatà de politica EU in raport cu fenomenul migratiei. In timp ce Salvini insà cere interventia energicà a UE si redistribuirea migrantilor, Orban practic refuzà prezenta migrantilor in Ungaria. “Cu Orban – a declarat de curand Salvini – vom munci pentru a schimba regulile in aceastà Uniune europeanà”. Partidele dreptei din UE au fàcut, in linii mari, campanii conforme cu interesele electorale din propria patrie, ramanand insà panà la urmà in orizontul strategiilor confectionate de guvernele Frantei si Germaniei, adicà de càtre Macron si doamna Merkel, pentru a asigura o relativà continuitate a conducerii UE prin mentinerea franelor guvernàrii acesteia in orbitele intersectate ale Partidului Popular European si Partidului Socialist European. Propunerea alegerii lui David Sassoli, europarlamentar al Partidului Democratic italian (la ràdàcinile càruia se regàseste Partidul Comunist Italian), in functia de presedinte al parlamentului UE a fost formulatà perfid de dna Merkel, in deplinà cunoastere a formatiei spirituale de bazà a lui Sassoli, profund influentatà de personalitàti de seamà ale democratiei crestine italiene. La aceastà propunere s-au impotrivit in bloc reprezentantii Grupului de la Visegrad care au sustinut, tot in bloc, candidatura, sustinutà de Angela Merkel, doamnei Ursula von der Leyen, ministrul german al apàràrii, pentru presedintia Comisiei UE. Douà state din Grupul de la Visegrad, Ungaria si Polonia, au fost considerate de etablishment-ul de la Bruxelles, care a intrat in faza “predàrii stafetei”, tàri in care este violat statul de drept, atat in ce priveste libertatea de exprimare cat si in ca priveste independenta magistraturii. Cu vergeaua peste maini s-a dat si politicilor guvernàrii de centru-stanga din Romania, pretextul fiind mereu acelasi: coruptia si conditionarea initiativelor magistraturii. In repetate randuri poliglotul Franciscus Timmermans,  om politic din Regtul Tàrilor de Jos, vicepresedinte al Comisiei de la Bruxelles din “era Juncker”, s-a pronuntat aiurea in situatii pe care nu le cunostea sau i s-au prezentat de persoane lisite de impartialitate:  inlàturarea feneomenelor de degenerare a modului democratic si transparent al  functionàrii aparatelor de stat si a unei bune pàrti a magistraturii spre folosul unor pàrti politice interesate de eliminarea adversarilor cu mijloace judiciare a fost asimilatà de el cu un atentat la democratie. In noile reasezàri din sistemul institutional al UE lui Timmermans in aceste zile i s-a increditat o importantà pozitie de putere: este un fel de nr. 2 al UE, un prim-vicepresedinte al Comisiei cu competente extinse si cu capacitate de initiativà in mai multe domenii. Avem toate motivele sà fim ingrijorat. Si mai ingrijorati am fi fost dacà ar fi reusit sà fie indicat de Consiliul UE pentru a fi ales presedinte al  Parlamentului European. In data de miercuri 3 iulie a fost inscàunat in aceastà inaltà functie Davide Sassoli (n. 1956), profesiunea de bazà jurnalist de televiziune, fiu al lui Domenico Sassoli,  jurnalist  din cercul lui Giorgio La Pira (1904-1977), cunoscut docent universitar si om politic italian de orientare catolicà, tertiar dominican si franciscan de origine sicilianà, transferat la Florenta in 1926 unde a tràit  in manàstirea dominicanà San Marco din care provenea Savonarola. Antifascist prin vocatie si persoanà vulcanicà, adorat de o bunà parte din tineretul catolic florentin si admirat pentru vocatia sa socialà, membru al Adunàrii Constituante din 1946, La Pira a scris texte memorabile privind teoria statului, precum Per un'architettura cristiana dello Stato (Firenze, Libreria Editrice Fiorentina, 1954). A fost un exemplar primar al Florentei in douà reprize (1951-1957;1961-1965) si a contribuit din plin in a conferi administratiilor de el conduse autoritate in randul cetàtenilor pentru atentia deosebità aràtatà fatà de problematicile sociale.  In 1986, sub Papa Ioan Paul al II-lea, a fost declansatà procedura de  beatificare a lui La Pira; in 2018 Papa Francisc I a semnat autorizatie pentru proclamarea “virtutilor eroice” ale “primarului sfant”, ceea ce a autorizat proclamarea sa ca “venerabil”, netenzindu-se astfel drumul proclamàrii lui La Pira in randul sfintilor Bisericii Catolice. Scriu toate acestea pentru a fie inteleasà mai bine optiunea “actionarilor de referintà” ai Uniunii Europene - adicà Germania (prin doamna Merkel) si Franta (prin dl. Macron) -  pentru alegerea (miercuri 3 iulie 2019) lui Davide Sassoli ca presedinte al  Parlamentului European. Davide Sassoli a fost sef de echipà in formatia florentinà de boy-scouts din care fàcea parte. In randurile tineretului democrat-crestin a militat in aripa stangii catolice denumità, in deradere, de adversari “cato-comunistà”. A fost ales in Parlamentul European in 2014 devenind si vicepresedinte al acestuia. A fost reales in 2019 pe lista Partidului Democratic (PD) care in PE este reprezentat in grupul D&S.  Alegerea lui Sassoli ca presedinte al PE nu a fost primità cu ovatii nici chiar de cei ce l-au sustinut.  Liderul leghist italian Salvini, a càrui formatie a avut la europarlamentare “partea leului” printre partidele italice, plasandu-se atat inaintea Miscàrii 5 Stele si a Partidului Democrat, a declarat limpede cà “nu acestea au fost acordurile” (intre partidele de centru dreapta din PE). In Germania chiar presedintele tàrii (din 19 martie 2017), social-democratul Steinmeier, fost  ministru de externe (2013-2017) s-a declarat surprins de optiunea respectivà.

Situatia raporturilor din interiorul UE este insà mult mai complexà decat o putem descrie in putine randuri. Intre unele tàri mediteraneene si tàrile din  nordul Europei sunt frictiuni evidente in ce priveste pozitiile fatà de politicile rigoriste comunitare. Limitàrile in ce priveste deficitul au fost incàlcate in repetate randuri si de Germania si de Franta, fàrà  “mustrare scrisà cu ultim avertisment”, ca sa citez din textul unui document de partid  din 1984 ce mà privea direct si care mi-a generat pornirile de emigrant. Greciei i-a fost bàgat cu forta pe gat un exces de rigorism care a avut ca urmare salvarea bàncilor germane ce pompaserà fluvii de imprumuturi toxice in economia acelei tàri, cu urmarea cà acum o parte din “activele” acesteia  – dupà ce au fost inghitite de guvernul Tsipras care avea un mandat popular complect diferit, configurat de un referendum - este acum, in bunà parte, in parte proprietatea unor societàti germane, in parte a altora, de pildà a societàtilor industria-bancare ale Chinei, care dupà cunpàrarea capului de pod  Pireu a preluat initiativ si isi extinde interesele in principalele porturi ale Mare Nostrum. Sàtuli de rigoare electorii greci au aruncat in zilele trecute peste bord guvernul Tsipras care pe durata existentei sale (2015-iulie 2019) a fàcut exact pe dos decat ceea ce promisese sà facà in urma “imputernicirii” ce o astepta de  la electoratul participant la referendul din 2015, referend pus la cale chiar de el,  pentru a putea discuta ccu Comisia UE de pe “pozitiile de fortà” conferite de mandatul popular-populist. Cu cateva zile in urmà in Grecia au revenit la putere conservatorii. Prima grijà a guvernului condus de Kyriakos Mitsotakis a fost, fireste,  sà incerce slàbirea presiunii asupra bilantului exercitatà de Eurogrup si dupà iesirea formalà a Greciei din balilout, iesire survenità anult trecut. De la Bruxelles a venit, cum era de asteptat, un dus rece.

Se cunosc, desigur, si alte situatii in care rigoarea a servit ca dus rece prelungit, precum in cazul Spaniei, tarà ce a  iesit deja din criza epocalà a titlurilor bancare si isi relanseazà economia. Oricum, discrepantele economice, atat cele  dintre statele din nordul si  centrul Europei si cele din sudul sau estul acesteia, precum si diferentele intre situatiile economice dintre regiunile mai bine plasate sau mai ràu plasate in clasamentele economice ale acelorasi tàri, nu au dispàrut.  In multiple cazuri s-au accentuat. Si nu poate fi vorba, precum in cazul unor regiuni “ràmase si mai in urmà” decat erau deja, doar de – cum a sustinut si comisara UE Corina Cretu (aflatà in perioada epuizàrii mandatului), cu referire la regiunile Romaniei - incapacitatea guvernelor locale si centrale de a pune pe picioare planuri prin care sa se valorifice resursele financiare comunitare puse la dispozitie, in scopuri specifice.  Birocratia bruxellezà a crescut in campiile Europei la fel de repede precum varza de Bruxelles in campiile Belgiei. Neavand ca obiect al muncii constituirea Statului European capabil sà confere unitate spiritualà, moralà si organizatoricà Batranului Continent, aceastà birocratie se ocupà in principal de reglarea dimensiunilo si calitàtii verzei, rosiilor, morcovilor, salamurilor, de componentele chimice indispensabile pentru un produs alimentar “durabil”, cu scandentà lungà, de ambalajele pentru ouà si alte màrfuri etc. Excesul de reglementare a devenit un viciu birocratic care ce genereazà multiple obiecte ale muncii pentru aceeasi birocrati si ascunde lipsa de solutii in perfectionarea participàrii democratice la viata Uniunii.  Experienta ultimilor ani de gestiune a proceselor de integrare europeanà aratà, din pàcate, cà proiectul realizàrii unei democratii europene este pe cale de a deveni o utopie si atunci, in absenta factorilor interni de coeziune, ori se incearcà diversiunea in favoarea unitàtii prin identificarea unor permanentizate amenintàri externe, ori se puncteazà pe doctrina “beneficiilor”, adicà pe adeziunea stomacelor la proiectul unitar. Il “Dottor Sottile”, la care ne-am referit mai inainte, a vàzut in “politica beneficiilor” un stimulent suficient de atràgàtor pentru a garanta coeziunea. Din pàcate aceasta nu este, din punctul nostru de vedere, tot una cu relativa solidaritate creatà de interese comune materiale in jurul unor teme specifice  ale politici care pot genera consens.  Elitele cosmopolite au sustinut constant idea unei Europe multiculturale, multietnice, multi religioase, cu moravuri multiple etc. La ora actualà idea Europei Unite nu este o idee pe drumul amurg. (va urma)

Format: