Publicat: 13 Octombrie, 2019 - 22:53

Iohannis a lansat sâmbătă, chiar la prima oră din prima zi a campaniei electorale,  mesajul său electoral esențial, anunțând scopul de căpătâi pe care-l va urmări în noul mandat: „o Românie fără PSD”! Pentru că asta ar însemna, după mintea lui,  „o Românie normală și corectă”.

            Trebuie spus că, afirmând așa ceva, Iohannis nu s-a scăpat. N-a avut vreo incontinență verbală. Afirmația nu-i poate fi pusă pe seama exaltării electorale. El o repetase,  silabă cu silabă,  pe la mai toate mitingurile.

Iar mesajul de debut oficial al campaniei sale a apărut nu într-o declarație făcută pe picior, ci într-un text scris, și este fără echivoc: „Prezența la vot în număr mare este esențială pentru a avea, pentru prima dată în ultimii 30 de ani, o Românie fără PSD. Acest lucru ar însemna o victorie pentru normalizarea unei societăți care vrea o schimbare, vrea un nou început, vrea o Românie normală și corectă”.

Textul nu mai trebuie tradus: nu e vorba despre „un guvern fără PSD”, ci despre „o țară fără PSD”! Pentru sasul Iohannis, o Românie normală și corectă este una din care a dispărut PSD. Iar el, ca președinte (!) își asumă să facă exact asta: să scape țara de PSD! Iohannis este garantul scăpării țării de PSD. Și pentru a realiza acest obiectiv, oamenii trebuie să vină cât mai mulți la vot.

În același mesaj, Iohannis recunoaște că și  până acum, a folosit „toate instrumentele democratice și constituționale pentru a bloca PSD”. Acum, însă, el anunță că va da asaltul final: o Românie normală va fi abia după purificarea societății de PSD și pesediști.

În condițiile astea, a mai vorbi, în cazul lui Iohannis,  despre încălcarea grosolană a Constituției, despre incultura sa politică, despre obligația care-i face greață de a fi președinte al tuturor românilor ar fi o banalitate. Lucrurile sunt mult mai grave. În afirmațiile lui Iohannis se regăsesc germenii funestei ideologii a vinovăției colective. Istoria a arătat la ce a dus o astfel de gândire. Pentru unii conducători, o țară „normală” era cea fără evrei; pentru alții, cea fără „burghezo-moșierime”. Lupta de rasă și lupta de clasă au fost devastatoare pentru democrație și, în general, pentru soarta umanității.

Pentru Iohannis,  pesediștii sunt vinovați de câte în lună și stele, de „scoaterea țării din Europa” (!), de lipsa autostrăzilor și spitalelor, de majorarea pensiilor și salariilor, de accidentele pe șosele, de incediile provocate în speluncile de prin demisoluri etc etc. La unul dintre mitingurile recente, Iohannis repeta că „PSD este principala piedica in dezvoltarea României”, care „a realizat ceva inimaginabil, o involuție a României într-o perioadă în care am fi avut atâtea șanse de dezvoltare” și că, „dacă nu ne-am fi împiedicat de PSD  am fi fost în rând cu națiile mari ale Europei”. Lucrurile sunt clare și recunoaștem retorica: în anii 30, și evreii au fost considerați vinovați pentru înfrangerea Germaniei în primul război mondial, pentru problemele economice ale țării în acea perioadă,  pentru amploarea pe care o căpăta comunismul în Europa acelor vremuri etc.

Ura împotriva PSD și a lui Dragnea a fost dusă de Iohannis la cote nemaiîntâlnite în istoria modernă a României. Timp de un deceniu, ura a fost transformată de turnătorul Băsescu-Petrov în politică de stat, dar acum devine ideologia prezidențială a anihilării adversarilor politici. O ideologie nu pe hârtie, ci însoțită de fapte, de acțiune politică. În campania pentru europarlamentare, liderul liberal (!?) Ludovic Orban dădea în teritoriu directive de luptă de asemenea cunoscute din istorie: „Vreau să văd fiecare lider judeţean cum dă cu parul în preşedintele Consiliului Judeţean PSD, în primarul PSD, în prefectul PSD, în toţi şefii de deconcentrate. Cine nu are puterea să abandoneze de acum, să-l lase pe altul mai puternic şi mai curajos”, anunța el prin Moldova. Și relua aceeași idee în Muntenia: „Vom avea o muncă extrem de grea aici. Știu bine satrapii din județele din sud. Cu ochii pe ei și cu parul pe ei. Cu plângeri penale!”, afirma  Orban. Acestea nu erau exaltări retorice de-ale lui Sică Mandolină, nu expresii „la figurat”, ci atitudini premeditate, născute din modul de gândire al unui personaj ce vrea să devină premierul României.

Ce blestem să aibă acest popor ca să aleagă președinte de țară mai întâi un mizerabil turnător la Securitate și acum, pentru a doua oară, un personaj străin de simțirea românească?

Ce blestem să aibă românii pentru a se vedea conduși („m-am urcat în capul lor”, se mândrea Iohannis) de un cuplu Werner-Ludovic, sudat de gândirea celor mai negre vremuri ale istoriei?

 

Topic: 

Format: