Publicat: 27 Decembrie, 2015 - 10:04

2. Frontul balcanic

Asupra viitorului ne lămuresc și veștile primite de la NATO. Ele sunt în număr de trei; la care se adaugă non-știrea de la Deveselu (care, oricum, este o bază americană iar nu nord-atlantică). Astfel, dintr-o suflare NATO a decis: a) să întărească frontiera turco-siriană – dar nu pentru a apăra Turcia împotriva Rusiei, așa cum ne-am fi așteptat, ci pentru a împiedica repetarea unor incidente cum a fost doborârea “din greșeală” a unui avion rus despre care s-a dovedit că nu părăsise spațiul aerian sirian dar amenința formațiuni de luptă de pe teritoriul Siriei, înarmate de Turcia (sic!); b) să invite Muntengru, cu facilitățile sale portuare de la Marea Adriatică, ca membru al alianței – “pohta ce a pohtit” încă administrația Clinton; c) să reia relațiile cu Rusia în cadrul Consiuliului NATO-Rusia – fără a mai aștepta retrocedarea Crimeii sau retragerea sprijinului rusesc pentru secesiunea malorusă. Dacă introducem în pachet și scutul antirachetă de la Deveselu – care, în condițiile acordului de neproliferare încheiat cu Iranul, apare a fi mai mult un element de negociere la care se va putea renunța în schimbul unor concesii din partea Rusiei sau pentru a face mai ușor de oficializat anumite condiții deja convenite – avem imaginea proiectului inițial al unei noi linii de demarcație dintre Est și Vest în emisfera nordică, linie care permite unirea forțelor lor în lupta dintre Nord și Sud.

La prima vedere – ca și la prima strigare – deciziile NATO displac Rusiei în măsura în care aceasta a considerat totdeauna că Balcanii intră în zona intereselor sale vitale. În fond, Primul Război Mondial a început nu numai din Balcani ci, din perspectivă rusă, chiar pentru Balcani. De când a avut viziunea identității sale ca putere mondială Rusia a știut că are nevoie de ieșirea la mările calde și că, în acest sens, stăpânirea Mării Negre nu este suficientă dacă nu asigură libera trecere spre Mediterana prin strâmtori. Ca să domine Europa avea nevoie să controleze “poarta belaruso-ucraineană”, gurile Dunării și strâmtorile Bosfor și Dardanele. Atunci când Europa a vrut să lase Rusia în afara posibilității de a influența decisiv jocul politic regional și global i-a răpit aceste poziții. De aceea, ca o garanție a menținerii lor, precum și spre a avea un coridor alternativ către Mediterana atunci când trecerea prin strâmtori devine problematică (așa cum se întâmplă chiar în prezent), strategii ruși au căutat mereu o poziție dominantă în Balcani. Dezinteresul Germaniei pentru Balcani, proclamat încă de Bismarck, a fost una dintre bazele pactelor strategice de “neagresiune” ruso-germane.

Iată însă că acum, prin invitarea Muntenegru, întregul litoral adriatic al Balcanilor intră în tabăra euro-atlantică (deci sud conducerea SUA) după ce același lucru s-a întâmplat deja cu litoralul vestic și sudic al Mării Negre. În plus, principalul aliat al Rusiei în Balcani – Serbia – se vede înconjurat de state membre ale NATO. Ceea rușii par a fi câștigat în Siria, sub rezerva incertitudinii aferente unui război în curs, par a fi pierdut în Balcani, la nivelul certitudinii oferite de un fapt împlinit.

Lucrurile nu sunt însă chiar așa cum par. Că SUA / NATO și-au întărit pozițiile în vestul Balcanilor transformând Adriatica într-un “lac american” (sau, în orice caz, euro-atlantic) este adevărat. Câștigul nu este însă pur și simplu. El vine la schimb cu acceptul pentru transformarea Mării Negre în “lac rusesc”.

Chiar dacă apartenența Crimeii la Rusia nu va fi recunoscută oficial pentru multă vreme, faptul nu va mai avea nici un impact asupra relațiilor Rusiei cu Occidentul euro-atlantic. De asemenea, Ucraina va fi lăsată să se prăbușească economic în brațele Rusiei, sancțiunile economice impuse Moscovei desprinzându-se de problema ucraineană spre a deveni parte a unui război economic despre care vom vorbi mai încolo și care deocamdată a reușit, prin efect de recul, să distrugă ordinea stabilită la Bretton Woods.

În același timp, SUA au cerut Turciei să își retragă trupele din Irak iar NATO, după cum am mai spus, intenționează să “securizeze” granița turcă în sensul împiedicării acțiunilor aviației turce în spațiul sirian împotriva forțelor ruse. În ceea ce privește Irakul, acesta a cerut ajutor militar din partea Rusiei. Totodată, Rusia a deplasat forțe în Armenia, la granița de nord a Turciei. Dacă flota sau aviața rusă va răsunde în forță la blocarea tranzitului navelor sale prin Bosfor de către turci, toate semnele indică faptul că NATO nu va interveni. La urma urmelor, turcii au declanșat conflictul iar nu rușii. Prin urmare, cel atacat nefiind Turcia, nu sunt întrunite condițiile pentru ca un război al strâmtorilor să fie considerat un casus foederis care să pună în mișcare sistemul de apărare colectivă prevăzut de articolul 5 al Tratatului de la Washington. Turcia este deci mai încercuită decât Serbia. Aliații din NATO au lăsat-o la discreția Rusiei, care își poate deschide drumul spre Mediterana pe cât o țin mușchii, fără a mai avea nevoie să treacă prin Balcani.

La pachet vine și Georgia. Perspectiva intrării ei în NATO sau/ și UE este nulă, după cum nulă este și perspectiva recuperării Abhaziei și Osetiei de Sud, practic anexate de Rusia. Guvernul georgian nu mai are altă posibilitate decât de a se înțelege cu Moscova. Orice altă variantă rămâne, cel puțin pentru un interval de timp indefinibil, o pură iluzie.

Revenind în Balcanii propriu-ziși, încercuirea Serbiei este mai mult decât discutabilă:

i. Deși membru NATO, Ungaria se apropie tot mai mult și tot mai nesancționată de Rusia, renunțând la democrația liberală și la integrarea europeană și euro-atlantică în favoarea revenirii la vechea sa agendă națională. Faptul nu justifică atâta mirare cât liniștea cu care Occidentul euro-atlantic îl acceptă. Să fie oare “defecțiunea” maghiară parte a înțelegerii Occidentului (căruia Budapesta nu îi aduce nici un avantaj economic, politic, financiar, militar sau geografic) cu Rusia?

ii. Pusă la colț de troica formată din FMI, Banca Centrală europeană și Comisia europeană (deci de binomul Washington-Berlin), Grecia, și așa, în mod tradițional, americano-sceptică, turcofobă, germano-ostilă, ruso-pozitivă și sârbo-filă, va fi bucuroasă oricând să blocheze orice presiuni occidentale asupra Belgradului.

iii. La fel va proceda probabil și Bulgaria care, lăsată pe o poziție de membru de mâna a doua al UE și NATO, precum și mânată de vechile resentimente anti-otomane, va simpatiza mai mult cu politica Moscovei în Balcani decât cu cea a oponenților acesteia.

iv. Ce să mai vorbim de Macedonia, a cărei intrare în NATO a fost refuzată și care se află sub crescânda presiune a albanezilor susținuți de SUA? Apropierea de Serbia și alinierea acestei țări la politica rusă par singurele sale opțiuni geopolitice.

În concluzie, dacă este vorba de încercuire, încercuită nu este Serbia ci România.

Așadar, în afara mânii libere date în confruntarea cu Turcia și acceptarea planului rus pentru stabilirea ordinii în Orientul Mijlociu, SUA / NATO propun o linie de demarcație în Balcani potrivit căreia Balcanii de Vest (limitați la statele coastei adriatice – Albania, Muntenegru, Croația și Slovenia, plus Kosovo) revin Americii iar Balcanii de Est (populați în majoritate de slavi ortodocși) Rusiei. Pentru ca Rusia să accepte un astfel de partaj este obligatoriu ca înțelegerea să vizeze și frontul ucraiean.

Va urma

Format: