Publicat: 31 Decembrie, 2015 - 10:09

5.Frontul Pacificului

Pe frontul Pacificului deocamdata nu se dau lupte la vedere. Acolo se aude insa cel mai puternic zanganitul de arme. Tot ceea ce se petrece pe celelalte fronturi este determinat de logica pregatirilor pentru marea confruntare care va avea loc peste doar cativa ani in zona Asia-Pacific, acolo unde se ridica superputerea chineza. Miscarile SUA in Europa si Eurasia, in ciuda zambetelor diplomatice adresate Beijingului (oare nu tot asa se intampla si in relatiile americano-japoneze inainte de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial?), arata ca decizia vizand adoptarea unei solutii martiale a fost luata. Cum si asteptarea este o parte a luptei, se poate spune ca razboiul a inceput si acolo. Miza nu este doar transarea rivalitatii dintre o putere decadenta si una emergenta ci stabilirea parametrilor unei noi ordini mondiale.

In asteptarea marii confruntari – ori poate intru provocarea ei – China a lansat megaproiectul referitor la refacerea “Drumului matasii”. Este vorba despre o imensa retea de infrastructuri trans si inter continentale pentru transport si comunicatii care va putea modifica geografia economica – si pe cale de consecinta, geografia sociala si politica – globala, dand expresie materiala conceptiei universaliste chineze asupra ordinii mondiale, care aseaza China in centrul universului. “Drumul matasii” este conceput ca un adevarat vehicul al “imperialismului cultural” chinez. (Cu cativa ani in urma, pe cand conduceam politica externa a socialistilor europeni, am intocmit un document inaintat Inaltului Reprezentat UE pentru politica externa si de securitate – document abandonat imediat dupa inlaturarea mea din acea functie – prin care propuneam ca, in cadrul unui parteneriat strategic cu China, UE sa cofinanteze respectivul proiect, astfel incat sa devina un fel de co-propietar al amintitului drum strategic, acompaniind ascensiunea Chinei, in loc sa i se opuna zadarnic. Evident ca lucrul nu s-a intamplat.)

Pentru finantarea unui asemenea proiect China nu se putea baza in nici un caz pe FMI, controlat de SUA. De aceea a luat initiativa revolutionara a infiintarii unui FMI alternativ, respectiv Banca Asiatica pentru Investitii Internationale (BAII). Aceasta banca va fi capabila sa sustina si proiecte de dezvoltare in diverse tari ale lumii lipsite de resursele financiare necesare pentru constructia nationala si consolidarea bazei economice a edificiului national emergent. Este vorba in primul rand de tari din Africa si Asia acolo unde FMI a esuat. Creditele BAII nu sunt insotite nici de conditiile ideologice puse de SUA si UE, in narcisismul lor sinucigas, nici de conditiile adoptarii politicilor neoliberale impuse de vehiculul financiar al Occientului euro-atlantic, FMI, spre a face din finantarea saracilor lumii surse de imbogatire pentru bogatii lumii.

Aceasta nu inseamna ca noua ordine economico-financiara propusa de China este lipsita de egoism. Evident ca si BAII va fi manata de interesele actionarilor sai. Diferenta se regaseste in trei puncte: egoismul nu se asociaza cu dogmatismul; egoismul se exprima prin solidaritate, intelegandu-se ca securitatea, stabilitatea si prosperitatea sunt indivizibile; egoismul (capitalismului de stat si prin asta social) calculeaza profitul pe termen lung in perspectiva strategica (spre deosebire de egoismul capitalismului corporatist si deci individualist, care calculeaza profitul pe termen scurt, exclusiv in logica tactica).

Aparitia BAII – care acordand credite suverane in yuani, va putea yuaniza o parte a economiei mondiale, la concurenta cu dolarizarea acesteia, necontestata pana acum – este inceputul negarii caracterului unitar al actualei ordini financiare mondiale centrate pe dolar si pe FMI, si prin aceasta a instrumentului financiar prin care SUA domina sau, daca vreti, garanteaza ordinea (neo)liberala a lumii. Decizia FMI, luata tot la finele lui 2015, de a recunoaste moneda chineza ca moneda de referinta introdusa in cosul monedelor internationale principale cu care opereaza, singura nu va opri procesul ci doar il va accelera. Intrebarea este doar daca aceasta negare va duce la definirea unei noi ordini trecand printr-un alt razboi mondial sau nu. Raspunsul nu mai pare azi atat de dificil. Din nefericire optiunea preferata este razboiul. El a si inceput.

Amintindu-si desigur de politica administratiei Nixon privind China (politica in realizarea careia diplomatia romaneasca si-a adus o merituoasa contributie) si nedorind sa repete experienta incercuirii strategice in care antanta chino-americana dusese URSS in anii 1970, Rusia a luat-o de aceasta data inainte cu initiativa creerii unui adevarat echivalent euroasiatic al NATO si anume, Oraganizatia Grupului de la Shanghai. Din acest grup mai fac parte, alaturi de Rusia si China, fostele republici central asiatice cu exceptia Turkmenistanului (Kirkizstan, Uzbekistan, Tadjikistan si Kazahstan). Dupa cum merg lucrurile Iranul se va alatura si el in curand acestei formatii, cel putin in calitate de observator sau de asociat.

Supusa din 1990 (ca reactie la represiunile din piata Tienanmen) unui aberant embargou privind transferul tehnologiei militare (in Parlamentul european am insistat in repetate randuri pentru ridicarea acestuia ca fiind contraproductiv), China si-a folosit in masura considerabila fabuloasa crestere economica pentru dezvoltarea cercetarii si pe aceasta cale (la care s-au adaugat spionajul economic si contrafacerea) a ajuns sa se doteze cu tot ceea ce Occidentul euro-atlantic a refuzat sa ii vanda. Dupa cum se vede in Siria, nici Rusia nu sta rau la capitolul tehnologie militara. Asocierea celor doua – la care impinge politica euro-atlantica, facandu-le sa treaca peste orientarile strategice care le despart – profileaza, in cadrul grupului de la Shanghai, un focar de putere euroasiatica apt a da frisoane puterilor Oceaniei euro-atlantice.

Aceasta asociere trebuie vazuta si in termenii alaturarii hidrocarburilor Rusiei – de care este in mare masura dependenta puterea soft a UE – cu banii Chinei – multi investiti in datoria americana (ceea ce face din SUA un debitor major al Chinei, respectiv din China proprietar virtual pana si al covoarelor de la Casa Alba.)

In contrapondere la UE, Rusia a creat Uniunea eurasiatica, pe care o controleaza mai eficient chiar decat o face Germania cu restul Europei. Din aceasta uniune, alaturi de Rusia mai fac parte Kazahastanul, Belarusul si Armenia. De asemenea, ca o contrapondere a Grupului celor 7 (revenit la acest format dupa ce Rusia a fost exclusa din Grupul celor 7+1 ca sanctiune pentru anexarea Crimeii), s-a constituit BRICS (Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud). Sprijinit de BAII acest grup devine un centru de putere mondiala din ce in ce mai semnificativ, punand in defensiva atat pretentiile universaliste ale unipolarismului american cat si traditiile eurocentrice ale ordinii globale, precum si suprematia economica a UE.

“Marele premiu” al acestor proiecte geo-strategice alternative este India. Aventurile SUA in lumea musulmana, implicand reluarea cooperarii aprofundate americano-pakistaneze, au potentialul de a impinge iarasi India catre Rusia, dupa ce, ulterior incetarii Razboiului Rece, adminstratia Clinton reusise performanta de a o aduce in tabara Washingtonului. Vizita premierului indian la Moscova, in acest final de an 2015, atat de bogat in evolutii geopolitice, dar mai ales acordurile comerciale si de cooperare tehnologica, avand o considerabila componenta militara, incheiate cu acest prilej, cimenteaza adeziunea Indiei la BRICS si atesta realitatea noii piruete strategice indiene, cu impact major la nivelul echilibrului de putere global.

Cum raspunde lumea euro-atlantica acestor sfidari? Prin unitate in diversitate (sic!). Ca putere soft (non-militara), UE, sub ghidajul Germaniei (pentru care aliatul american este mai ambarasant si mai putin util decat concurentul chinez, la randu-i tot o putere soft), a ales formula unui razboi de hartuire, in care alterneaza armistitii economice cu lupte ideologice.

Pentru moment, chiar daca nu in mod declarat, SUA, ca putere hard (militara) par a se fi decis pentru varianta confrontationala. Ciocnirea propriu-zisa este amanata, forma ei concreta este neclara dar, cel putin la finele lui 2015 si sub rezerva unor modificari de planificare politica totdeauna posibile, deocamdata aceasta este directia. Ea explica acceptarea si chiar incurajarea remilitarizarii Japoniei (anuntata cu o limpezime fara precedent tot in acest an 2015), inclusiv cu riscul alienarii aliatului strategic sud-coreean. De asemenea, se regaseste in relativa dezangajare, in intelegere cu Rusia, din Orientul Mijlociu, ca si in incercarea de a lasa in spatele unei Rusii tot mai apropiate de China, pe frontul est-european, acolo unde vechii aliati din NATO (“Vechea Europa”) nu mai sunt siguri, doua avanposturi – Polonia (din pacate, tot mai impredictibila) si Romania (din pacate, tot mai inerta) – unite prin transeea ucraineana (din pacate, tot mai firava); o linie tot mai greu de acoperit la sud printr-un bastion turc (din pacate, tot mai rupt de agenda strategica occidentala)

Asadar, piesele sunt aproape aranjate pe tabla de sah a lumii pentru marea partida decisiva care va finaliza competitia deja in desfasurare. In prezent, structurile de putere ale Eurasiei (prin BRICS devenita un pentapod cu centrul in Asia si picioarele sprijinite pe cinci continente) par mai fragile din punct de vedere strict material, decat cele ale Oceaniei euro-atlantice (in tabara careia formal se afla Romania). Problema este ca ponderea puterilor decadente in tabara euro-atlantica este mai mare decat cea din tabara euro-asiatica, unde prevaleaza puterile emergente. Ca sa nu mai vorbim de energiile emergente (fie ele si produs al disperarii) care anima ofensiva (aparent haotica pentru ca este neconventionala) a Sudului arabo-musulman.

La fel ca in fizica, in concursul strategic international, nivelul puterii fiecarui combatant nu se rezuma la masa, adica la greutatea insumata a elementelor materiale. Puterea din fizica (respectiv capacitatea unui corp de a modifica viteza, directia sau forma unui alt corp cu care interactioneaza) depinde de relatia dintre masa si energie, cea din urma fiind rezultatul inmultirii masei cu patratul vitezei luminii. In cazul nostru, masa este reprezentata de capacitatile economice, militare si tehnologice, precum si de resursele naturale si umane (elementul demografic) ale unui stat sau ale unei aliante. Aici Occidentul euro-atlantic pare a sta deocamdata mai bine; desi foarfeca se inchide inclusiv pe acest teren (cel putin in ceea ce priveste resursele naturale si umane). Partea proasta, din perspectiva occidentala, este ca volumul de energie prin care aceasta masa superioara poate fi valorificata in confruntarea cu ceilalti, se calculeaza prin inmultirea ei cu patratul vitezei reprezentate in politica de vointa de a lupta, de curajul implicarii in competitie, de spiritul de sacrificiu, de capacitatea asumarii riscurilor, de rezistenta la durere, de obisnuinta suportarii greutatilor vietii – intr-un cuvant, de caracter. Or, tocmai aici, la capitolul caracter, ceilalti – Orientul euroasiatic dar si Sudul arabo-musulman – par a sta mai bine.

Rezultatul luptei este deci incert. Confruntarea, insa, se anunta a fi crancena.

Va urma

Format: