Publicat: 25 Martie, 2018 - 10:53

Aşadar la alegerile prezidenţiale din Federaţia Rusă, desfăşurate duminică 18 martie, a invins din nou Vladimir Putin, inamicul public numărul 1 al cel puţin două administraţii prezidenţiale ale Statelor Unite (G.W.Bush şi Obama), al Alianţei Atlantice în care “actionarul principal” sunt SUA, al “democratiilor model” europene concentrate (fireste) în jurul propriilor interese geopolitice legate de mentinerea şi “lărgirea pieţelor” de desfacere şi de procurare de materii prime necesare pentru satisfacerea “standardelor moderne de viaţă” ale propriilor populaţii, al oligarhilor şi principalilor acţionari a multinaţionalelor.
În ne-hărtănirea teritoriului Federaţiei Ruse - nucleul principal al defunctei URSS, principal aliat al tuturor forţelor care în cel de al Doilea Război Mondial s-au impotrivit nazismului şi trasformării Europei Centrale şi de Est într-un imens lagăr de concentrare - şi în ne-instaurarea pe imensul ei teritoriu a unei Noi Ordini Economice Mondiale a “profitului” garantat de noi “emirate” (cazul Cecenia) sau noi “sateliţi independenţi”, Vladimir Vladimirovici Putin a avut şi are un rol de indiscutabil protagonist.
Pentru 76,6 % din acei electori ruşi şi neruşi din Federaţie care s-au prezentat la alegerile prezidenţiale recente, Putin este un factor de unitate şi nu de dezagregare.
Au dreptate insă şi cei ce au redactat raportul final (din 19 martie) al OSCE asupra alegerilor când consideră că alegerile din Rusia s-au caracterizat prin lipsa unei “reale competiţii”.
Principalul opozant, bloggerul Navalny, asupra căruia erau ţintiţi toţi ochii mainstream media nu s-a putut prezenta la alegeri deoarece s-a stabilit că avea unele probleme cu justiţia. Motiv pentru care a cerut alegătorilor să nu se prezinte la urne. A fost ascultat cu atâta atenţie încât în urne au introdus bultetinul de vot cu 8% mai mulţi electori decât pronosticau sondajele.
Navalny în Rusia este un fel de acei “Gică Contra” al românilor, prezenti mereu în piata publică, fără ca partidului acestora să-i fie verificată provenienţa resurselor financiare întrebuintate pentru întretinerea gălăgiei permanente.
Dincolo de aceste consideratii, fără aparentă legătură cu subiectul nostru, participarea la alegerile prezidenţiale ruse a fost, în pofida îndemnurilor năvalnicului Navalny, superioară în raport cu alegerile din 2012: la urne s-au prezentat 67,49% din cei cu drept de vot.
Sigur, Rusia nu este perfectiunea democratiei visată de “lectionistii” de la Bruxelles sau de observatorii OSCE: au fost şi multe contestatii legate de nereguli, cu 50% mai putin insă decât cele semnalate în 2012.
Pe ansamblu misiunea OCSE a citat ca elemente negative, pe lângă excluderea candidatului la care ne-am referit, “ şi “limitări” ale libertătii de exprimare şi de manifestare , unele “presiuni” făcute asupra unor persoane critice cu autorităţile (formulare bine cunoscută, transmisă uneori de terti şi autorităţilor de pe malul Dambovitei), precum şi “copertura mediatică excesivă” avută de candidatul Putin.
În Rusia este adevărat că persistă încă unele reflexe ale “centralismului democratic”.
Acesta, suprapus amintirii dezastrelor “fărâmițării feudale” ce au stat, printre altele, şi la baza prăbusirii vechiului leagăn al patriei Ruse cu centrul la Kiev şi raportat la “fărîmițarea” ce risca să dărâme în anii ’90 şi Federaţia Rusă, candva motorul şi factorul de agregare al URSS, prezintă cel putin avantajul că ne fereste de intrarea în anarhie institutională a unei bune părti a planetei.
Intre 1991-1999 lumea a fost foarte aproape de un an 1984, acela descris în zguduitorul roman al lui Orwell.
Dar lumea este asa cum este.
“Standardul democratic” al alegerilor prezidenţiale din Rusia se pare că a fost acceptabil, mai ales dacă ne gândim la alegerile din alte tări “extracomunitare” europene sau nu, “răsfățate” de aceiasi observatori OSCE, tări în care asaltul puterii de către forţe naţionaliste şi filo-naziste a fost tratat cu mănuşi.

* * *

Alegerile din Rusia au avut ca fundal mediatic internaţional o tensiune fără precedent, destinată sa dureze, în istoricul raporturilor între Regatul Unit al Marii Britanii şi Federaţia Rusă.
Nu-mi rezultă ca o astfel de tensiune să fi avut loc în perioada Războiului Rece între Regatul Unit şi URSS, statul precursor Federaţiei Ruse şi căruia aceasta i-a constituit “nucleul centralizator”.
La originea degradării raporturilor politice între cele două State - una o fostă putere imperial-colonialistă, care periodic are accese de furie politică aventuristă, precum s-a intamplat în raporturile cu Irakul în 2003 şi cu Libia în 2011 - au stat acuzatiile adresate guvernului Rusiei şi direct preşedintelui Vladimir Putin de primul ministru al Regatului Unit al Marii Britanii, doamna Theresa May

Fig. 1 Theresa May

şi de pitorescul ministru de Externe (fost, la fel de pitoresc, primar al Londrei) Boris Johnson în legătură cu intoxicarea cu gaz nervin a fostului colonel KGB Serghei Skripal, un tip atât de îndrăgostit de valuta forte anglo-americană încât a fost condamnat în Rusia pentru înaltă trădare şi a efectuat un stagiu în închisorile patriei. Serghei Skripal a intrat în urmă cu caţiva ani sub protecţia autorităţilor engleze, după un schimb de spioni efectuat între Marea Britanie şi Rusia.
Cu un ton neobişnuit de violent, în 12 martie respectabilul Guvern al Majestătii Sale Regina - de la care se pare că nu toti supusii invată regulile elementare ale stilului - a cerut guvernului rus să dea seamă de “acţiunea” de la Salisbury din ziua de 4 martie, care a periclitat viata ex-colonelului Skripal şi viaţa fiicei sale Yulia, 33 de ani, abia sosită din Rusia.
A devenit cunoscut publicului internaţional în ziua de 12 martie că ambii fuseseră victime ale contactului cu un gaz toxic al cărui “purtător” ar fi fost un flacon cu parfum adus cadou tatălui de fiică  din îndepărtata Rusie.

Cine scrie aceste rânduri poate asigura cititorul (bazându-se pe propria experienţă) că, din păcate, calitatea produselor de parfumerie “made în Russia” nu este nici pe departe la nivelul calitativ al produselor de parfumerie “occidentale”, îndrăgite, pe bună dreptate, şi de protipendada economică, politică, culturală şi militară a Rusiei, din care a făcut parte şi familia Skripal.
Nu au “transpirat” în mass-media informaţii despre numele parfumului, rus sau de import, ce a pus în pericol viaţa celor două persoane, desi detaliul nu ar fi chiar nerelevant. În micul oraş Salisbury din Wiltshire, renumit pentru extraordinara sa catedrală, construită în stil gotic timpuriu în secolul al XIII-lea (cea mai mare ca volumetrie din Marea Britanie), vestea “atacului chimic” care a trimis în spital, în condiţii grave, două persoane paşnice ce şedeau pe o bancă din parcul oraşului şi agentul de poliţie ce s-a apropiat de ele când s-a semnalat că ceva nu este în regulă cu ele, a produs panică.
S-a mobilizat mult personal medical; zeci de persoane acuzând dureri au fost examinate în spital. Alte personaje parcă descinse din filmele inspirate de catastrofe nucleare şi chimice, îmbrăcate în costumele ermetice de rigoare, au examinat zile în sir 24 zone din oraş suspectate de a fi contaminate.
Suspiciunile britanice la adresa unei eventuale implicări ruse în manipularea bagajului cu care a plecat Yulia Skripal de la Moscova spre Marea Britanie s-au manifestat abia după 8 zile de investigaţii - poliţieneşti, chimice şi medicale - într-o notă cu caracter ultimativ adresată de Guvernul Majestătii Sale guvernului Rusiei în ziua de 12 martie: prin ea se cereau explicaţii urgente în legătură cu cazul şi se fixa la miezul nopţii de marti 13 martie termenul răspunsului, precizându-se că în cazul nerespectării acestuia vor fi “consecinte” în planul relaţiilor bilaterale.

"Inainte de a se lansa un ultimatum şi a ni se cere să dăm cont Guvernului britanic în 24 de ore, Regatul Unit ar trebui sa actioneze respectand legea internatională şi prevederile Convenţiei privind armele chimice, dezvăluind deci detaliile propriilor investigaţii” - a declarat Ministrul de Externe al Rusiei Serghei Lavrov.

Fig. 2 Ministrul de Externe Serghei Lavrov

 În ce priveşte modul (nota ultimativă - n.n.) - a sublinait Lavrov - “este necesar să amintim că de multă vreme a luat sfârsit colonialismul”. Tot Lavrov a pus în evidentă că regulile OPCW (Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons) permit Marii Britanii să trimită o cerere de lămuriri Rusiei în legătură cu presupusa substanţă toxică şi să aştepte un răspuns în 10 zile, iar în cazul în care acesta nu este edificator sa poată fi interpelat Consiliul Executiv al OPCW şi în egală măsură Conferinţa statelor membre ale Convenţiei.

În dezbaterea din Parlamentul britanic (12 martie a.c.) în care Theresa May a prezentat poziţia guvernului său în “cazul Skripal” s-au pronunţat expresii tari, printre care aceea de “act de război” (din partea Rusiei).
Benzină peste foc a turnat şi Boris Johnson: a declarat, cu cunoscuta sa nonşalanţă, că “este foarte probabil” ca “atacul” să fi fost ordonat chiar de Putin. Examinarea detaliilor împrejurărilor în care a avut loc atentatul la viaţa lui Skripal şi a fiicei sale, a doua zi după sosirea acesteia din Rusia, cât şi la examinarea caracteristicilor materialului folosit în atentat - indicat oficial precum un “nerve agent” de fabricaţie sovietică, ca atare indiscutabil de provenienţă rusă au dus la o astfel de concluzie. Însă la examinarea şi identificarea lui pentru a i se putea preciza apartenenţa şi repera responsablităţile, Rusia, parte chemată în cauză, nu a fost solicitată să participe.

Guvernul britanic - s-a spus în răspunsul Ministerului de Externe al Rusiei la nota ultimativă britanică - a ales ciocnirea cu Rusia: este evident că optând pentru metode unilaterale şi netransparente în cercetările privind acest incident, autorităţile britanice au lansat încă odată o campanie anti-rusă. Natural, măsurile noastre de răspuns nu se vor lăsa asteptate”.
Ceea ce s-a şi intamplat.
A urmat obişnuitul joc diplomatic tip “simetriile măsurilor”. Londra a decis expulzarea a 23 de diplomaţi ruşi considerati “funcţionari ai serviciilor de intelligence sub acoperire” şi a suspendat toate contactele la nivel înalt revocând şi invitatia deja adresată ministrului de externe Lavrov de a vizita Londra pentru convorbiri bilaterale. S-a luat în vedere de către partea britanică boicotarea apropiatului Campionat Mondial de Fotbal, ce va avea loc în Rusia, de către Familia Regală şi membrii guvernului, congelarea bunurilor funcţionarilor de stat şi ale oamenilor de afaceri ruşi, precum şi a bunurilor Statului rus, în cazul în care “se va constata că au fost folosite pentru a ameninta viata şi proprietatea cetătenilor şi rezidenţilor”.

În Parlamentul britanic doamna May, urmată de membri cu autoritate din partidul conservator - a ridicat tonul polemicii chemandu-l în cauză pe Putin şi deplorând faptul că a ales “să procedeze în acest fel”.
Specificând că “mulţi dintre noi am privit la Rusia post-sovietică cu speranţă” doamna May a lăsat a se înţelege că Rusia este pierdută pentru umanitate. Nu înţelegem bine ce conotaţii temporale şi tehnice avea “speranţa” pusă de doamna May în viitorul Rusiei, dar suntem convinşi că se referea la faza “democratică” din perioada lungii beţii prezidenţiale a lui Boris Elțân, durată nu mai putin de 8 ani (1991-1999), când URSS a fost practic dizolvată şi structurile ei economice şi financiare s-au prăbuşit sub loviturile oligarhilor interni, mulţi în cârdăşie cu mediile politic-afaceriste din jurul aceluiaşi Elțân, din interiorul cărora au apărut pe firmamentul economiei și politicii ruse mulţi “aştri” ai “noului NEP” capitalist.
Mulţi dintre ei “au fost loviţi” de binefăcătorul sindrom al îmbogăîirii fulminante ce a avut ca urmare, în multiple cazuri, transferul de enorme sume - rezultate ale întrecerii post-socialiste în jaf şi abuz - în conturile şi în participările societare gestionate de atotputernica finanţă din City.
Exponentul laburist Jeremy Corbyn, care după intervenţia doamnei May a ridicat dubii raţionale în privinţa responsabilităţilor guvernului rus în “afacerea Skripal”, a fost contestat de partea guvernativă “la scenă deschisă”.
Nici dinspre partea aliaţilor Marii Britanii solidaritatea faţă de hărnicia polemică a doamnei May nu a fost chiar compactă. Explicită a fost aceea a Statelor Unite. Preşedintele Trump pe de altă parte, nu se putea distanţa de “curentul de gândire” reprezentat de doamna May. Recent un document semnat de Ministrul Tezaurului Steven Mnushin a acuzat conducerea serviciilor secrete militare ale Rusiei şi pe Evgheni Prigojin, oligarh apropiat preşedintelui Putin, de a fi “poluat” campania electorală din 2016 pentru preşedinţia SUA folosindu-se de reţele de socializare şi de a fi orientat “atacuri informatice devastatoare şi pătrunderi în infrastructuri considerate strategice”. Rezultatul a fost aplicarea de către Trump, la mijlocul lui martie, de sancţiuni împotriva a “cinci entităti” şi a 19 cetăteni ruşi: acestia nu vor mai putea intra în teritoriul SUA şi nici recupara proprietătile şi banii depozitaţi în băncile americane.

Semnificativ este faptul că Trump a “repescuit” unele nume din măsurile lui Obama din decembrie 2016.
El a a punctat către varfurile serviciilor secrete ale Rusiei, FSB şi GRU: patru dintre numele celor şase personaje de pe lista sa de “gestionari” ai atacurilor cibernetice impotriva infrastructurilor SUA figurau şi pe “lista neagră” a lui Obama.
Trump a mai semnat (15 martie a. c.), impreună cu Preşedintele Macron, Theresa May şi cancelara Merkel o declaraţie în care Moscova este acuzată de otrăvirea lui Skripal şi a fiicei sale la Salisbury. Stoltenberg, secretarul general al NATO, a declarat şi el : “vom mentine o abordare fermă, defensivă şi proporţionată”. Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, declara în aceeaşi zi că acuzaţiile britanice “sunt la limita isteriei”. În ce ne priveşte suntem de o părere oarecum asemănătoare. Nu se poate ţintui la stâlpul infamiei un şef de stat de relevanţa lui Vladimir Putin călcând în picioare normele de comportare elementare în relaţiile interstatale. Dacă se acceptă principiul că responsabilităţile sunt individuale, pentru a le dovedi sunt necesare probe.
Suspiciunea nu se poate substitui adevărului, mai ales în condiţiile în care Rusia s-a declarat dispusă sa colaboreze.
Este exact ceea ce a cerut de altfel Vasilij Nebenzia, ambasadorul Federaţiei Ruse la ONU, în şedinta Consiliul de Securitate al ONU convocată la cererea Marii Britanii şi dedicată “cazului Skripal”.
De altfel şi pozitiiile Franţei şi Germaniei au fost public ceva mai articulate decât au părut a fi în declaraţia comună a “celor patru”, citată mai sus. În numărul din 15 februarie al ziarului “Times” o declaraţie a lui Benjamin Griveaux, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Franţei, a fost caracterizată precum “o sfidare a lui May” în ce priveşte Rusia. Griveaux ar fi lichidat ca premature, după cum scrie ziarul, măsurile sancţionatorii luate de Marea Britanie împotriva Rusiei explicând că Parisul momentan nu se pronunţă definitiv. “Când vom avea elemente probatorii - ar fi spus acesta - atunci va fi timpul să luăm măsuri”, restul fiind “fantezii politice”. Zelul doamnei Merkel, care într-o primă fază s-a lăsat purtată de valul polemic britanic şi a infierat “atacul”, a fost temperat ulterior de neo-ministrul de externe Heiko Maas: acesta a condamnat Rusia, exprimând insă speranţa că “dialogul cu Rusia va continua”.
Thorbjorn Jagland, Secretarul Consiliului Europei (din 2009, mandat reînnoit în 2014, fost preşedinte al Storting - Parlamentul Norvegiei), a tratat întâmplarea de la Salisbury ca pe o “periculoasă violare a statului de drept”. Jagland este o personalitate incomodă, dar stimată: în analele Comitetului pentru acordarea Premiului Nobel pentru Pace, căruia i-a fost preşedinte timp de șase ani, prezența sa a fost marcată de impotrivirea avută la acordarea respectivei distinctii lui Barack Obama: socotea că nu se potriveşte personajului.

Reacţia “ proporţionată” a Rusiei, anticipată de Lavrov, nu s-a lăsat asteptată.
23 de diplomaţi britanici din Rusia au fost invitaţi să-şi facă bagajele cu o motivare “simetrică”, extinsă şi asupra personalului de la sediul British Council din Moscova, care cu această ocazie a fost declarat inchis.
A fost inchis şi consulatul general britanic de la Sankt Petersburg. Tema “atacului chimic” a devenit pe zi ce trece tot mai spinoasă. În 15 martie a. c. ziarul “Times” a publicat o scrisoare a doctorului Stephen Davies de la spitalul din Salisbury; în ea se făcea o precizare referitoare la un articol apărut în ziarul din ziua precedentă, articol în care se afirma că " patruzeci de persoane au nevoie de tratame nt medical ca urmare a expunerii la gazul toxic”. “Nici-un pacient nu a acuzat simptomul otrăvirii cu gaz nervin la Salisbury” - a afirmat în scrisoarea sa, în evidentă cunostinţă de cauză, doctorul Davies. Probabil aceste evoluţii ulterioare ale cunoaşterii de către opinia publică - deja bombardată cu informaţii alarmiste - a situaţiei reale “din teren” l-au determinat pe ministrul Boris cel Roşu să declare că “Regatul Unit doreşte să lucreze cu Moscova pentru a cerceta împrejurările otrăvirii lui Serghei şi Yulia Skripal precum şi moartea lui Nikolay Glushkov. “Vrem să începem să cooperăm cu Rusia pe această temă în zilele următoare”, a mai spus Boris Johnson.

Cititorului care nu este la curent cu recentul “caz Glushkov”, devenit de notorietate în paralel cu derularea “cazului Skripal” ar fi potrivit sa i se aducă la cunostintă cateva informaţii despre persoana respectivă.

Nicolay Alexeevich Glushkov (n. 1950) a fost în anii ’90 director general adjunct al companiei “Aeroflot” şi director financiar al AvtoVAZ, ambele societăti ce aveau ca acţionar de referinţă pe Boris Abramovici Berezovsky (1946-2013), super oligarhul aventurier de originie ruso-israeliană, fost emigrat în Israel revenit în Rusia unde a reuşit să penetreze cercul intim al preşedintelui Boris Elțân şi sa devină membru al Consiliului de Securitate al Rusiei şi mai apoi secretar executiv al CIS (Comunitatea Statelor Independente). Glushkov a fost condamnat în 2000, adică la sfarşitul “erei Elțân” şi inceputul ascensiunii lui Vladimir Putin, la inchisoare pentru drenări, în interes privat, de fonduri ale Aeroflot prin alte companii.
A executat 3 ani de inchisoare după care în 2004 a îngroşat în Marea Britanie randurile neo-oligarhilor, afaceriştilor “penali” şi altor profitori corupti, cu funcţii de responsabilitate în Rusia anilor 1989-1999. În Marea Britanie a avut statutul, ca mulţi reprezentanţi ai categoriilor indicate mai sus, de “refugiat politic”, acordat cu multă usurintă de Marea Britanie şi unele tări din U.E., unde jefuirea banditească a resurselor economice căzute în mâna lor din pomul cu fructe de aur al socialismului real poate fi confundată cu efectul benefic al “liberalizării pieţii”. Pentru clepto-liberalii ruşi Marea Britanie şi City au exercitat o atractie magnetică. Capitalurile puteau fi puse la adăpost, protecţia politică era asigurată. În ziua de luni 12 martie, zi în care dl. Glushkov a decedat sau “a fost decedat”, tocmai era pe rol la Curtea Comercială din Londra un proces în care trebuia să se prezinte pentru a se apăra impotriva unui denunţ pentru fraudă înaintat de compania aeriană Aeroflot. Cu un an înainte, în 2017, în timpul unui proces desfăşurat în Rusia în absenţa imputatului Glushkov acesta fusese deja condamnat la opt ani de închisoare pentru furtul a 123 de milioane de dolari (87 de milioane de lire sterline) de la compania aeriană Aeroflot. Procesul de la Londra era prelungirea celui din Rusia. Glushkov insă nu a mai reușit să ajungă la tribunal, în centrul Londrei, la 12 martie. Corpul său a fost descoperit în seara aceleiasi zile. Moartea sa a fost considerată, într-o primă fază, de poliţia londoneză un deces intervenit în timpul unui joc erotic hard. “Unusual suicide” a fost termenul tehnic întrebuinţat, deoarece a rămas o interpretabilă roseaţă pe gat. Rezultatul autopsiei, comunicat în data de sâmbătă 17 martie, în plină fierbere politică pentru “cazul Skripal” şi - de ce sa nu o spunem - pentru alegerile din Rusia, a consolidat ipoteza unui asasinat. În The Guardian, cotidian de regulă foarte bine informat, Robert Booth, într-un articol despre moartea lui Glushkov, publicat în 21 martie, scria următoarele : “Poliția a spus că în acest stadiu nu există nimic care să sugereze vreo legătură cu tentativa de ucidere a lui Serghei și a lui Yulia Skripal din Salisbury în această lună şi nici o dovadă că Glushkov ar fi fost otrăvit” (https://www.theguardian.com/uk-news/2018/mar/21/glushkov-family-devastated-after-russians-in-london ) .

Este de neînţeles de ce sărind peste toate bunele practici consolidate şi chiar codificate în relaţiile dintre state suverane impetuosul ministru de Externe la Marii Britanii a trebuit să se adreseze direct lui Vladimir Putin pentru rezolvarea suspiciunii de asasinare, de către încă nu se ştie cine, a lui Glushkov. Actualul preşedinte Putin nici măcar nu era “in carieră” la vremea faptelor criminale comise în Rusia de Glushkov: era viceprimar la Sankt Petersburg. Competenţa pentru analizarea imprejurărilor mortii lui Glushkov şi a contextului criminal ce a generat-o este a poliţiei şi justiţiei britanice, care poate oricâd deschide o rogatorie internatională în Rusia, pe căi oficiale, pentru achiziţionarea de probe aderente la suspiciuni privind moartea unui rezident care este şi cetătean rus, ceea ce face ca şi organele de stat ale Rusiei să fie interesate de problemă.
Poliţia londoneză se poate adresa Interpolului pentru aprofundarea cazului, livrând elementele ce consolidează solicitarea. Dar nu noi trebuie sa-i recomandăm dlui ministru de externe din Guvernul UK ce ar trebui să facă. Ar trebui ca superiorul său direct să-i sugereze să nu se comporte inadecvat în dezbaterile unde se discută despre preşedintele unui stat suverna.

Răspunzând unui parlamentar ce a comparat Campionatul Mondial de Fotbal de la Moscova cu Olimpiada din Berlin a celui de Al Treilea Reich, Boris Johnson a preluat formularea şi a întărit-o comparându-l pe Putin cu un nou Hitler.
O mârlănie fără egal, o invectivă!
Nu Putin a creat Auschwitz şi lagărele de concentrare în spaţiul dominat de germani şi nici lagărele de muncă şi deportare din Siberia timpurilor lui Stalin.
Cineva ar trebui să-i amintească dlui Boris Johnson - dar nu cred că în acest moment se va găsi în ţările U.E. persoana cu statura politică şi umană potrivită să o facă - că la Olimpiada de la Berlin a participat chiar şi Marea Britanie, împreună cu 49 de alte naţiuni. Atleţii ce au reprezentat-o au câştigat acolo 3 medalii de aur, 7 de argint şi 3 de bronz, situând echipa pe locul 10 în clasamentul pe naţiuni (Germania s-a situat pe locul 1 şi SUA pe locul 2). Nu mi se pare că autorităţile britanice ar fi boicotat atunci jocurile, deşi faţa adevărată a nazismului era deja cunoscută, şi nici că după doi ani, în 1938, la Conferinţa de la Munchen, Chamberlain nu a refuzat acordul cu Hitler prin care se prevedea cedarea Sudeţilor cehoslovaci Germaniei, deschizându-se astfel calea, cu concursul Perfidului Albion, spre cel de Al Doilea Război Mondial.
Dacă ne înfundăm în comparaţii hazardate cu iz istoric nu vom mai ieşi nicicând din polemici stupide.
Nici doamnei May, politiciană înconjurată de consilieri ce se presupune că sunt la curent cu legislaţia internaţională, nu a dovedit de altfel că pune mare preţ pe regulile pe care sunt chemate a le respecta guvernele în virtutea semnării Convenţiilor şi Tratatelor Internaţionale la care s-a referit Lavrov deja la începutul hărţuielii diplomatice încă în desfăşurare.
Evoluţia “cazului Skripal” trebuie şi va rămâne coroborată cu evoluţia situaţiei din eşichierul atlantic şi mondial. Doamna May este în căutarea unui inamic necesar justificării unei poziţii privilegiate în raporturile cu U.E şi în consolidarea raporturilor cu aliatul principal (SUA), pe care Regatul Unit l-a urmat, flancat (în Afganistan, Irak, Siria etc) şi împins în toate aventurile sale (Libia) păguboase şi destrămătoare. Despre “inamicul necesar” a scris recent o admirabilă carte dna Loretta Napoleoni, economistă de marcă, consultantă a unor guverne europene, ex docentă la Cambridge şi preşedintă a a Comitetului pentru antiterorism al Club de Madrid. În Kim Jong-un, il nemico necessario - Corea del Nord 2018 (Rizzoli, Milano, 2018) doamna Napoleoni a demontat finalităţile politice ce împing la crearea mecanismul întreţinerii sentimentului de frică menit sa stimuleze atitudini belicoase în numele principiului după care “cea mai bună apărare este atacul preventiv”. Dacă dna May spera că va slăbi pozitia lui Putin în alegeri a greşit.

Luigi Ippolito, editorialist al “Corriere della sera”, este convins că “în capitalele europene capitalul de bunăvoinţă faţă de Londra este aproape epuizat şi solidaritatea pentru atacul chimc de la Salisbury a fost dată cu trudă, în Franţa după o lungă ezitare, în Italia cu tonuri atenuate
(cf. “Corriere della sera”, 16 martie, p. 3).

Deoarece Marea Britanie şi Franţa sunt principalii pilaştri ai securităţii europene, în cazul slăbirii credibilitătii celei dintâi Londra s-ar afla izolată iar “ arhitectura securităţii europene este de repus în discutie”.
În subtext de fapt autorul insuflă idea că aliaţii nu foarte convinşi de turnura “cazului Skeipal” nu au încotro, trebuie să se solidarizeze cu Marea Britanie. Văzută de pe versantul rus această situaţie - a spus-o clar recent, într-un interviu din 21 martie, Dmitrij Suslov, directorul Centrului de Studii Europene şi Internaţionale din Moscova şi unul dintre cei mai ascultaţi elaboratori ruşi de scenarii strategice - deschide calea transformării unei provocări într-o justificare a promovări unui nou Război Rece menit să blocheze diviziunile din cadrul NATO şi UE în legătură cu raporturile de întreţinut cu Rusia. Pentru eventualitatea alunecării într-un Război Rece autorităţile de la Moscova şi Putin se pregătesc de altfel, precum era de asteptat, atât ca să îl evite cât şi ca - în eventualitatea inevitabilitătii evitabilului - să-i facă fată. Intră în perimetrul primei eventualităti afirmatiile lui Vladimis Putin făcute imediat după proclamarea victoriei în alegeri: “Dacă ar fi fost vorba de gaz nervin de tip militar - a spus el adesându-se mulţimii de pe podiumul din fata Manejului, din centrul Moscovei - Serghei Skripal ar fi fost mort pe loc: noi am distrus arsenalul nostru chimic în timp ce partenerii noştri nu au făcut-o”. “Este o adevărată prostie - a mai adăugat Putin - să se creadă că am fi putut face un lucru de acest fel înainte de alegeri şi de Campionatul Mondial (de fotbal - n.n.)”. Primele declaraţii ale lui Putin după alegerile din 18 martie au fost întâmpinate cu o răsuflare de uşurare de guvernele care sperau ca încordarea din ultimele săptămâni în relaţiile cu Marea Britanie să nu creeze în Rusia sindromul asediului. Sindrom care de regulă generează nationalismul belicos. Dacă în discursul de prezentare a bilanțului  celui de al treilea mandat al său ca preşedinte, tinut în ziua de 1 martie în sala Manejului, în prezenta Patriarhului şi conducerii militare, Putin a afirmat că “o Rusie puternică pe plan militar este o garanţie a păcii pentru planeta noastră” şi a insistat în prezentarea noilor tehnologii şi arme “care ne permit să protejăm teritoriul de eventuale atacuri şi prin atac”, tonul declaraţiilor făcute după incheierea alegerilor a fost linistitor,mai ales pentru pentru “europeni”. A afirmat că Rusia nu intentionează “a se îmbarca într-o nouă cursă a armamentelor” şi că “vom incerca sa construim relaţii constructive cu alte tări” făcând “tot ce este în puterea noastră pentru a rezolva disputele cu partenerii nostri folosind mijloace politice şi diplomatice”. După realegere Putin a declarat explicit că bilanțul militar va fi subțiat (pană la 3% din PIB) şi atentia politicii sale se va concentra pe modernizarea economiei şi ridicarea nivelului de trai al populatiei. În ciuda faptului că doamna May ar fi cerut - conform indiscretiilor făcute presei de înalți  funcţionari - colegilor din tările U.E. să nu-l felicite pe Vladimir Putin pentru realegere, aceștia au făcut-o. Primul care a trimis un mesaj, cu dublu înteles de altfel, a fost preşedintele Macron, care a urat “succese Rusiei în procesul său de modernizare”. Mesajul preşedintelui Germaniei a fost conform normelor de curtoazie diplomatică. Mai concret a fost preşedintele Italiei, profesorul de drept constitutional Sergio Mattarella care, după ritualele “sincere felicitări” s-a referit explicit la “necesitatea reluării (subl. n.) dialogului constructiv cu UE şi NATO”. Presedintele Trump, presat intens de colaboratori şi alti factori politică să nu îl felicite pe Putin pentru realegere, a pus şi el mâna pe telefon şi a rostit, spre stupoarea “vulturilor” republicani şi democrati, complimentele rituale.

Ce se va intampla în continuare nu ne este dat să știm.
Domnul presedinte Trump este imprevizibilitatea personificată.
După ce l-a felicitat pe Putin şi presa a crezut câteva zile că relaţiile Rusia-SUA (plus, se subînțelege, anexa NATO) vor intra pe făgasul unui “exercitiu de dialog”, l-a demis (22 martie) pe generalul McMaster , consilierul Casei Albe pentru problemele de securitate, omul care l-a îndemnat la moderație pe fostul secretar de stat Tillerson, demis şi el cu un tweet la 13 martie, probabil pentru tentativele sale “împăciuitoriste”, aflate în dezacord cu viziunea mușchiuloasă a “principalului” de la Casa Albă despre modul de gestionare al relaţiilor internationale în ansamblul lor: de la cele cu China şi Corea pană la cele cu Rusia, Turcia,Iran, Siria şi Irak şi aşa mai departe. Tillerson - care în vara anului trecut a comis şi eroarea de a-l defini (într-un cadru oarecum restrâns, dar permeabil) pe Trump precum “un imbecil”, a fost inlocuit cu Mike Pompeo, directorul CIA; locul lui McMaster l-a luat John Bolton (n. 1950), diplomat neo-conservator de carieră, declarat filo-israelian, unul dintre cei ce l-au impins pe G. E. Bush în aventura din Irak şi care pentru aceasta a fost răsplătit în 2005 cu postul de ambasador la ONU, institutie pe care o respecta atât de mult încât a criticat-o cu tărie: i-a pus fățis la îndoială legitimitatea. Cum vor influenta cei doi recent numiți deciziile furtunosului constructor de hoteluri grandioase este greu de presupus. Greu este de imaginat şi cum, când şi dacă între Rusia şi SUA se va putea naște un dialog efectiv constructiv. Momentan flotele celor două puteri sunt poziționate în Mediterana, cu ochii radarelor deschisi spre Damasc, oraş amenințat de Trump cu bombardarea pe motiv că trupele guvernamentale ar fi întrebuințat sau vor întrebuința arme chimice împotriva rebelilor din Ghouta. Rusii şi fortele guvernamentale susțin că agenți chimici au fost folosiți la Ghouta în scopuri provocatoare de către milițienii rebeli ai formației Ahrar al-Sham (islamisti radicalizati, salafiti, initial aliati cu ex al-Nusra, fosta ramură siriană a al Qaeda) şi că împreună cu alte formatii pregătesc atacuri chimice de atribuit trupelor guvernamentale, pentru a determina astfel o interventie directă americană. Trăim într-o lume în care confectionandu-se fake news se influentează opinia publică pentru a se lua decizii corespunzând vointei politice a grupurilor de putere emergente sau aflate deja la putere..

“Cazul Skripal”, montat cum se cuvine, ar fi putut oferi probabil autorilor scenariului o oportunitate de recompactare a “occidentului” (adică UE şi aliatii transaltlantici) bazată pe demonizarea unui inamic potential, Rusia. Nu este sigur că raporturile internationale vor merge în această directie. În ultimele zile au apărut pe “piața informaţională” unele elemente noi care fac destul de improbabilă demonstrarea implicării Rusiei şi a lui Vladimir Putin într-o operatie masochistă de acordare de sprijin politic şi militar unei persoane, al-Assad, acuzată din mai multe părti de a fi folosit gazul sarin impotriva propriului popor răsculat. În “Newsweek” din 22 martie a.c. Jan Wilkie se ocupă pe larg de argumentele ce au stat la baza deciziei bombardării (efectuată în 6 aprilie 2017) cu 59 rachete Tomahawk a aeroportului militar sirian din Al Shayrath de unde se presupunea că ar fi plecat avioanele  ce au bombardat cu gaz toxic localitatea Khan Sheikhun din provincia Idlib. Comentatorul citează “declaraţia frapantă” a secretarului de Stat al Apărării James Mattis, după care “SUA nu are "nici o dovadă că guvernul sirian a folosit agentul nervos interzis Sarin împotriva propriilor săi oameni

(cf. http://www.other-news.info/2018/03/now-mattis-admits-there-was-no-evidence-assad-used-poison-gas-on-his-people /).

Declaratia lui Mattis pune la indoială acele documente al Departamentului de Stat în baza cărora Trump a ordonat bombardamentul aeroportului Al Shayrath. O situaţie oarecum asemănătoare s-ar putea sa se verifice şi în “cazul Skripal”, care ar putea deveni “cazul Skripal/Salisbury”. În 22 martie a.c. Igor Kirillov, comandantul trupelor ruse de apărare biologică, radioactivă şi chimică a declarat că în Regatul Unit se fac experimente cu arme chimice într-o structură super secretă de cercetare din Port Down, localitate aflată la mică distantă de Salisbury. În structura de la Port Down se efectuează, după el, atât distrugerea de substante toxice cât şi experimente motivate de necesitatea elaborării măsurilor de apărare impotriva eventualelor atacuri chimice. Comandantul Kirillov și-a pus întrebarea dacă oamenii de știintă care lucrează în laboratoarele de la Port Down, ce au primit recent de la guvern, pentru necesitătile cercetărilor, suma de 50 milioane de sterline, se vor ocupa şi de distrugerea substanței A-234 cu care au fost otrăviţi Skripal şi fiica sa.
(vezi:https://it.sputniknews.com/mondo/201803225803114-Ministero-esteri-Regno-Unito-esperimenti/ ).

Conform Ministerului de Externe rus o substanţă clasificată sub acest nume nu a fost produsă în URSS. Rusia a aderat la OPWC (Organizatia Internatională pentru Prevenirea Armelor Chimice, creată în 1997 şi din care fac parte 192 de tări) şi a semnat Conventia pentru interzicerea armelor chimice şi completa lor distrurgere de către detinători. Moscova şi Washington se angajaseră să completeze operatia de distrugere a armelor chimice în posesia armatelor lor până în 2007, cu o perioadă de extindere a termenului până în 2012. Sub supravegherea inspectorilor OPWC operaţia de distrugere a întregului materialul de război chimic al Rusiei s-a desăvârșit în data de 27 septembrie 2017. Statele Unite nu au dus încă la bun sfârșit  procesul de distrugere a armelor chimice sub pretextul “lipsei de fonduri”, urmând ca operatia de eliminare sâ se încheie în 2023.

În urmă cu câteva zile profesorul Leonid Rink, creatorul gazului A-234, substanta indicată de englezi ca agent chimic ce a otrăvit pe cei doi Skripal, a explicat într-un interviu acordat agentiei RIA Novosti şi preluat de alte agentii de ce Moscova nu poate fi considerată responsabilă de acest act.
(cf.: HTTP://SICUREZZAINTERNAZIONALE.LUISS.IT/2018/03/22/CASO-SKRIPAL-CREATORE-DEL-VELENO-MOTIVA-ESTRANEITA-MOSCA /).

În ce ne priveşte ni se pare interesant faptul că la doar două zile după intoxicarea-otrăvirea lui Skripal a început (6 martie a.c.) să se desfășoare în sud-vestul Angliei, într-o zonă ce cuprinde şi Salisbury şi împrejurimile sale

Fig. 3 Zona în care s-au desfaşurat simulările de atacuri cu gaze toxice după 6 martie în Marea Britanie

o aplicație militară a trupelor specializate în apărare baceteriologică, similară ca obiective şi program altora efectuate în anii anteriori, diferită însă de ele prin consistența unitătilor din teren. S-a emis un comnicat preluat de presă:
(cf. https://www.royalnavy.mod.uk/news-and-latest-activity/news/2018/march/06/180306-toxic-storm-for-royal-marines-in-major-chemical-exercise /).
Spațiul aerian al zonei, care includea şi oraşul Salisbury şi teritoriul înconjurător oraşului

Fig. 4 Zona de interdicţie a zborurilor în timpul manevrelor începute pe  6 martie 2018 şi sectoarele ei

a fost interzis, în timpul aplicatiei, pentru avioane și drone. Pe străzi au circulat fiinte umane straniu echipate în costumul izolant al armei chimice care doar prin prezenta sa insuflă teamă. Ziua declarată a decesului lui Skripal este 4 martie; altă sursă, probabil gresind, o plasează în data de 8
(cf. http://liberticida.altervista.org/dai-lesercito-inglese-inizia-grande-esercitazione-simulando-un-attacco-gas-indovinate/), cea ce ar schimba multe date ale problemei “atentatului”. Confuzia din informaţiile publice şi coincidenta “grosso-modo” a manevrelor respective cu momentul incidentului în care s-au riscat viata Skripal şi a fiicei sale nu ajută la formarea unei imagini plauzibile asupra întâmplării. Autorii fizici şi inspiratorii atentatului la viata lui Skripal, atentat ce speculat politic în continuare de englezi poate otrăvi relaţiile ( deja periclitate) între SUA, NATO, UE şi PutinRusia, rămân momentan necunoscuți. Putin şi Rusia, sau mai degrabă PutinRusia, sunt/este “inamicul util şi necesar” pentru câteva entități statale şi parastatale aflate într-o pozitie dominantă la nivel mondial în plan politic, economic, tehnologic şi militar. Sfera de influență şi de decizie a acestor entităti a început a prezenta însă  crăpături vizibile chiar şi în “emisfera occidentală”, erodată fiind atât de excese de putere şi de interese adeseori contradictorii, cât şi de dezinteresul pentru dramele provocate de sacrificarea sperantelor comunitătilor umane pe altarele “vțelului de aur”. Pentru desființarea Războiului Rece nu este neapărată nevoie de desființarea CIA, M15, GRU şi altor organisme similare (cele din România nu contează); este nevoie în primul rând de desființarea prostiei agresive din relaţiile internationale. Ea ne poate duce pe toti în prăpastie. Pentru Donald Trump acest fapt nu prea prezintă importanță. Fiind prezbiterian, adept deci al unei forme de calvinism care crede în predestinare, şi refuză purgatoriul, nu-l interesează speranța  Mântuirii şi ajungerii în Paradis. Nu știu care este raportul doamnei May cu religia; știu doar că este fiica unui pastor anglican. Bănuiesc doar că a sa “religie interioară” este o variantă a religiei dlui Trump.

 

 

Format: