26 mai 2022
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Recitind cîteva din textele fascinantului Cioran, ochii mi s-au oprit pe un fragment:

„Mi-e sete de îndoială și nimic nu mi-o poate domoli”. Apoi continuă: „…de-aș avea toiagul lui Moise, ca s-o fac să țîșnească din piatră seacă!”

Iată că și la acea vreme, a mijlocului de secol XX, cînd nota aceste vorbe și, nota bene, în aerul cultural rafinat al occidentalului Paris, nevoia de îndoială/incertitudine se cerea în solidul univers filosofico-cultural al intelectualilor din Cartierul Latin și nu numai. Cioran o știa și o simțea la fel de bine și a fost gata să apeleze la orice pentru a o face țîșnească, chiar și, cum scrie, la Toiagul lui Moise, alesul lui Dumnezeu, marcat și el de îndoiala recunoașterii de către semeni, atunci cînd Dumnezeu l-a ales să elibereze evreii din robia egipteană. Pentru a risipi îndoiala, Dumnezeu i-a dat mai multe semne de recunoaștere. Unul a fost toiagul, cu care ar fi putut, la nevoie, să spulbere chiar și îndoiala celor care nici în toiag nu doreau a crede.

Nevoia de îndoială obligă. „De nu ne-am îndoi de noi înșine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convențională, doctrină filosofică”(Cioran). Ca urmare, îndoiala obligă la dobîndirea certitudinii, dar nu oricum. Drumul spre certitudine este, întotdeauna, greu, presărat cu muncă, suferință, speranță, încredere în ținte, în oameni, în credință. Îndoiala mai este condiția obligatorie a cunoașterii, este acceptarea, pentru început, a incertitudinii savante și a relativului, este respingerea absolutului dobîndit a priori și a certitudinii obraznice, infatuate, tupeiste, dar și a siguranței nejustificate.

Îndoiala se vrea a fi posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoașteri certe, punînd accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia.

Oare astăzi, omul modern, captivat, dar și sufocat de pseudocertitudini, conștientizează nevoia îndoielii? Se pare că nu. Societatea modernă operează, din ce în ce mai mult, doar cu certitudini.

 

Îndoiala, se spune, transmite doar nesiguranță, lipsă de pricepere, ambiguitate, neîncredere, ezitare, șovăire și, evident, incertitudine. Lumea modernă are nevoie doar de certitudini și acestea obținute cît mai repede, pe drumuri cît mai scurte, fără efort, fără costuri prea mari.

Admiterea erorii și a îndoielii poate fi acceptată, pentru că „ …greșind, (avînd îndoieli, n.a.), nu înveți atîta a nu greși, cît a nu crede că nu poți greși”(N.Iorga) și, mergînd mai departe, Lucian Blaga acceptă că erorile oamenilor mari  (sau îndoielile oamenilor,n.n.) nu sînt erori în care ei ar putea să cadă sau să nu cadă. Erorile lor sînt adevărate organe ale personalității lor.

Trăim într-o lume, într-un secol și ale unor altfel de incertitudini. Ale unor incertitudini, ale unor îndoieli care transmit suferință, griji, lipsa de persepctivă și de credință în ce va fi.

Globalizarea nu a fost niciodată decît o utopie. Se dorea a fi o certitudine. Uniunea Europeană dorită, adulată, proiectată, dar pusă în operă pe fugă, neglijent, fără o fundamentată construcție a mecanismelor de funcționare, mai ales financiare, devine, din ce în ce mai mult, o incertitudine. Țări importante regretă că au acceptat o ”uniune consensuală” cu necăjiții, cu cei din FȚS ( fostele țări socialiste) ale Europei, regretă că trebuie să-și împartă bunăstarea cu alții, care, pentru ei, sînt primitivi, analfabeți, țigani, leneși, hoți, cerșetori și cu vicii. Ei sînt cei care au murdărit bătrîna și nobila lor Europă, de parcă nu ar fi  știut că, peste tot, poate, e drept, mai mult la noi, sînt țigani, că unii, chiar dacă nu sînt țigani, mai fură, așa cum fură și ai lor. Și, mă îndoiesc că, atunci cînd ni s-a semnat accesul în Europa, nu se cunoștea compoziția etnică a populației, nivelul ei de școlarizare, de pregătire profesională, care a fost unul din cele mai înalte din Europa.

Dar incertitudinea lor a devenit manifestă abia după ce ne-au spoliat, după ce ne-au împrumutat, îndatorîndu-ne pe veci, chipurile, pentru salvarea noastră, după ce ne-au obișnuit să consumăm produsele din supermarketurile lor, apoi după ce am învățat să ne înclinăm în fața lor ca în fața stăpînilor, să le facem temenele, să le cerem voie să mărim salariile și pensiile, să ne ducem în vacanțe și, în concluzie, să ne cerem permisiunea să trăim.

Acum, după toate acestea, iată, stăpînii noștri și ai întregii Europe au incertitudini. Au uitat că medicii noștri îi tratează, iar noi nu avem medici, au uitat că mall-urile lor, amplasate, ca niciunde, în mijlocul orașelor, au falimentat pe micii comercianți de la colțul blocului ce-și asigurau, evident, cu mare greu, existența.

Incertitudinea perenității proiectului european nu este de ieri, de azi. Personal, îi bănuiesc pe cei mari că demult, poate chiar de la elaborare, știau că proiectul este sau poate deveni neviabil.

De altfel, întreaga lume modernă este marcată de incertitudini, chiar filosofia actuală a modernității este eronată. Modernitatea a devenit maladivă. Din întreagul său parcurs se revarsă, de cele mai multe ori declarat, dar și nedeclarat, o adversitate intelectuală profundă la adresa ”netrebniciei postmoderniste”. Pentru unii din intelectualii de azi, epoca postmodernă este neisprăvită, nemernică, netrebnică, derizorie, mîrlană, pustiitoare. Alții afirmă că postmodernismul este, într-o oarecare măsură, și o ”neînțelegere a metanarațiunii” (Lyotard, 1984), care atacă ideea universaliilor monolitice și încurajează perspectivele fracturale, fluide și multiple.

Tocmai de aceea, intelectualii de azi resping cu acribie tentativa de fragmentare, de consumism și de deconstrucție a unor entități ideale, pe care critica le numește metanarațiuni.

Posmodernismul și posmodernitatea, care însumează toate fenomenele care au succedat modernității, accentuează condiția sociologică, cea tehnologică, care disting epoca modernă de tot ceea ce a urmat după ea.

Maladia modernității continuă. Incertitudinile, așa cum extrem de bine le inventariază și istoricul Lucian Boia, devin sufocante. Nimic nu mai este sigur, nu mai știm spre ce ne îndreptăm, care va fi evoluția societății, a sistemului capitalist în care ne-am băgat, nu mai înțelegem spre ce se îndreaptă lumea politicii mondiale, europene, naționale. Trăim incertitudinea demersului politic național, pînă și hotarele naționale par a fi atinse de, vai, o posibilă incertitudine. Dezvoltarea economică, creșterea economică sînt incerte, evoluția leului, a monedei europene, a celei americane sînt incerte. Pachetul de servicii medicale de bază, de exemplu, promis, pînă acum, de toate guvernările, este și el incert.

Foarte grav este că incertitudinea lovește și pe cei de vîrsta a treia. Incertitudinea pensiilor, a mărimii lor, a gradului de acoperire a sărăciei endemice și incertitudinea majoră dată tocmai de lipsa resurselor financiare, lipsa susținerii financiare de către generațiile actuale a pensiilor o agravează.

Incertitudinile lovesc crunt tinerii. Calitatea învățămîntului este în cădere liberă, incertitudinea locului de muncă este zdrobitoare, incertitudinea în a-și susține existența singuri, fără ajutorul familiei de bază, s-a transformat în certitudine.

Atunci cînd incertitudinea se transformă în astfel de certitudini, gravitatea este maximă. Este afectată chiar memoria colectivă. Atunci omul își pierde verticalitatea, își pierde memoria ontologică, iar emoțiile și suferințele, iată, îl retrimit spre experiența religioasă. Se produce, firesc și necondiționat, întoarcerea la Dumnezeu, chiar dacă unii se temeau cîndva de primejdia renunțării la Dumnezeu. Se produce o desecularizare a lumii, lumea se (va) întoarce la credință, dar nu la idolatria ce poate deveni partea cea mai periculoasă a modernității. Incertitudinile și transformarea nevoii în consumerism, în nevoia obsesivă de obiecte inutile sînt consecințele firești ale idolatriei care, în fapt, nu face decît să segmenteze teama incertitudinii. Certitudinile, doar spațio-temporale, ale consumerismului, ale idolatriei induse, în esența sa, apoi depărtarea de dreapta credință și dreapta judecată, relativizarea imanenței, falsa escatologie, generată de însăși criza ei, cu care lumea se confruntă de zeci de ani, apoi inducerea în procesul cunoașterii a erorilor, a falsurilor, a formelor dominante ale gîndirii occidentale sînt, după opinia noastră și efecte perverse ale incertitudinilor.

Trăim într-o lume a incertitudinilor. A acelor incertitudini de care nu avem nevoie.