Publicat: 10 Mai, 2020 - 00:00
Share
Centenarul „Algeriei Franceze” (1830-1930) - Documentar de Cosmin Lotreanu

„Când un algerian se definea ca arab, juriștii francezi îi răspundeau: Nu, tu ești francez. Când el reclama drepturile francezilor, aceiași juriști îi răspundeau: Nu, tu ești arab.”

Ferhat Abbas

„Algeria Franceză”, ca și denumire, este fără îndoială un capitol interesant al istoriei secolelor XIX și XX, atât prin multiplele teme propuse studiului și cercetării cât mai ales prin particularitatea unor subiecte contemporane, chiar dacă și acestea se desfășoară astăzi în cu totul alt context și, de ce nu, cadru istoric.

Deși colonialismul a fost o constantă a politicii marilor puteri europene ale secolului XIX respectiv ale primei părți de secol XX, totuși Algeria reprezintă un caz cu totul specific. Este adevărat că Franța celei de a Treia Republici[i] a càutat, prin politica promovată de lideri precum Adolphe Thiers sau Jules Ferry  să canalizeze energiile și atenția spre cuceririle coloniale, ca un debușeu față de trauma pierderii Alsaciei și Lorenei însă și în acest caz particularitatea sus-menționată a Algeriei a rămas aceeași. Aceasta este practic singura entitate, sau poate cea mai reprezentativă denumită în mod inspirat istoriografic “colonie de peuplement”[ii] adică teritoriu în care s-a înrădăcinat, pe parcursul mai multor generații, o populație metropolitană europeană, franceză și nu numai. (italiană, malteză, spaniolă). Consideratiile ce urmeazà se concentrează pe câteva teme subsecvente aparentului triumfalism al centenarului Algeriei Franceze (1830-1930) precum și pe încercările nereușite ale unor oameni politici de reformare, de regândire a eșafodajului juridic-reprezentativ algerian. Mă refer la personalitatea lui Maurice Viollette[iii], lucrarea sa atât de realistă și vizionară totodată („L’Algérie vivra-t-elle?”[iv])., am putea afirma chiar profetică. Istoria ne oferă iată încă un exemplu în care voci ce se ridică împotriva “establishment”-ului, cu un grad ridicat de credibilitate și bazate pe idei argumentate, sunt ignorate. Franța a parcurs, din punct de vedere al politicii sale “algeriene” un drum foarte lung, antebelic, interbelic și postbelic, înainte de a admite că Algeria nu este o problemă de “democrație locală”[v] (mult timp principala revendicare a indigenilor, cel puțin la nivel de elite, a fost dreptul de vot în speță reprezentativitatea) ci una a identității naționale. Soluția a fost secesiunea, nu o tardivă și incompletă împărțire a puterii politice și economice. Afirmația lui Maurice Viollette în lucrarea sa sus-menționată în 1931 ( ”Algeria viitorului nu va putea continua să existe decât prin ei și pentru ei, și dacă va fi așa, și metropola nu va interveni pentru a nu impune un punct de vedere mai just și mai uman, Algeria va fi condamnată”[vi]) era contrazisă inclusiv 23 de ani mai târziu, anume în anul 1954, de către ministrul de interne François Mitterand (viitorul președinte al Franței) din guvernul Pierre Mendès-France prin celebra formulă „L’Algérie c’est la France”[vii]. „Franța nu va recunoaște la ea acasă altă autoritate decât a sa.”[viii]

Cuvintele din “motto”-ul prezentului studiu ilustrează o situație paradoxală prin complexitatea ei. Pe de o parte perioada interbelică este cea în care expansiunea colonială franceză este la apogeu iar sărbătorirea centenarului “Algeriei Franceze” (1930) urmată de organizarea expoziției coloniale de la Vincennes (1931) au consacrat acest fapt iar, pe de altă parte, aceeași perioadă interbelică este cea în care naționalismul algerian devine manifest, inclusiv sub formă instituțională. Am în vedere cel puțin crearea organizației “Steaua Nord-Africană” (1926) al cărei întemeietor este Messali Hadj. Voi reveni asupra curentelor algeriene de inspirație națională precum și evoluțiilor și tipurilor acestora. (curente reprezentate de Messali Hadj, Ferhat Abbas și Abdelhamid Ben Badis.) Anii „interbelici” sunt și cei în care au apărut regimurile totalitare (Italia, Germania, URSS), în care segmentele sociale, politice și culturale au cunoscut transformări profunde, fie și numai dacă ne gândim în mod aleatoriu la Freud și psihanaliză (1924), André Breton și suprarealismul, Einstein și teoria relativității (1921), dezvoltarea mișcărilor comuniste (Partidul Comunist Francez apare în 1920), fasciste (Italia lui Benito Mussolini) sau mai târziu NSDAP-ul nazist. În acest context atât de tumultuos marile puteri europene (în cazul de față Franța) au acordat în continuare, la nivel politic și economic, o mare atenție expansiunii coloniale. În această perioadă întreprinderile franceze s-au implantat în Africa și Indochina[ix] iar statul a consacrat o mare importanță acestui considerabil exercițiu public de imagine și putere materializat prin sărbătoarea centenarului “Algeriei Franceze.”

Îmi îngădui ca analiza evenimentului sus-menționat să aibă ca punct de plecare afirmația istoricului francez Benjamin Stora, una din vocile cele mai autorizate în domeniu, referitoare la sàrbàtorirea centenarului anume că regimul politic „preferă celebrarea unui trecut înfrumusețat decât evaluarea viitorului.”[x] Pe de o parte a fost pusă în scenă o suită de manifestări politice și culturale aparent festivă, triumfalistă, iar pe de altă parte realitatea a fost dominată, cel puțin la un nivel politic, de un impas, de impedimente multiple. Societatea colonială franceză în Algeria a fost la rândul său una neomogenă, marcată de curentele politice atât de diferite ale perioadei interbelice. Edificatoare este activitatea în Algeria a organizației politice franceze de extremă dreaptă “Crucile de Foc”[xi] și organizarea unei secțiuni a acesteia la Alger în 1931, alături de poziția inflexibilă și lipsită complet de orice realism privind “latinitatea Algeriei”[xii] a unor lideri precum Jacques Doriot. La fel de populare sunt și formațiunile politice de stânga sau de dreapta tradițională precum “Adunarea Națională de Acțiune Socială.” Practic disputele politice interne ale metropolei s-au translatat în mod firesc și în Algeria, referința fiind strict la populația europeană din acest spațiu.

Sărbătorile centenarului au reprezentat apogeul unei politici franceze fără concesii și reforme față de Algeria și populația musulman-indigenă. Nu întâmplător chiar în anii ’30 ai secolului XX au apărut și s-au structurat formele politice ale elementelor naționale algeriene autohtone. Naționalismul algerian s-a maturizat și a devenit unul manifest în anii interbelici, luând la rândul său mai multe forme. Este vorba de mișcarea de esență religioasă, denumită în original „Oulémas”[xiii] în care reprezentanții acesteia, în calitate de teologi și apărători ai identității culturale, rostesc celebra formulă „limba mea este araba, țara mea este Algeria, religia mea este islamul”, iar doctrina politică se bazează pe concepte precum „umma” (națiune), „cha’ab” (popor), „watan” (patrie), „quawmiyya” (naționalitate). În anul 1931, an în care la est de Paris (Vincennes) s-a organizat cu fast expoziția colonială, ca o prelungire la scară mai mare a centenarului Algeriei Franceze, s-a format la Alger asociația “Oulémas”, condusă de șeicul Abdelhamid Ben Badis. Pilonul acesteia a fost cel al „islah” (reforma), caracterul a fost cel cultural iar revendicarea inițială a fost cea privind votul universal. Pentru Abdelhamid Ben Badis dreptul de vot însemna „integrarea colectivității musulmane în marea familie franceză.” Ulterior, datorită lipsei de viziune politică, exemplificată cu eșecul reformelor gândite de un personaj politic francez vizionar precum Maurice Viollette, mișcarea s-a transformat într-una contestatară și în mod firesc solicitările au evoluat gradual și tot mai radical, spre legitima independență.  Astfel expresiile enunțate de Abdelhamid Ben Badis au fost cele în care evocarea “vechii măreții a Maghreb-ului și umilinței actuale a musulmanilor într-o țară colonizată” au fost dominante. În aceeași măsură s-au format mișcări politice algeriene pe aceleași coordonate revendicative (în primul rând dreptul de vot/reprezentativitate) ce au evoluat similar, de la cerințe civice absolut normale ce au vizat egalitatea în drepturi (Ferhat Abbas afirma că “poți fi francez pe de-a întregul și musulman pe de-a întregul”) până la revendicări maximale. Astfel Messali Hadj, liderul organizației „Steaua Nord-Africană”[xiv] a militat pentru „independența totală a celor trei țări, Maroc, Tunisia, Algeria și unitatea Africii de Nord.”[xv] Organizația politică respectivă a fost dizolvată de guvernul francez în noiembrie 1929 (avea 3600 militanți la acel moment) și s-a reconstituit ulterior în anul 1933.

Consider importantă reliefarea curentelor algeriene de inspirație națională prezente în mod concomitent cu manifestările ce trebuiau să glorifice o Franță a apogeului colonial. Acest aspect poate constitui o reflecție asupra aparenței respectiv a realității sociale, politice, culturale și de asemenea asupra lipsei de maleabilitate, de suplețe politică atunci când aceasta este evidentă. Lipsa unor reforme structurale a condus la o finalitate istorică pe care a definit-o foarte inspirat Benjamin Stora în următorul paragraf: „Situația impusă algerienilor în timpul colonizării franceze a fost următoarea: A deveni cetățean francez însemna a pune în discuție apartenența sa religioasă. Refuzul cetățeniei, aplicarea acestui fals model republican a provocat ascensiunea unei mișcări de independență pe bază religios/comunitară și războiul-cu deznodământul pe care îl cunoaștem.”[xvi] Voi detalia în rândurile următoare atât formele de celebrare a centenarului Algeriei Franceze cât și declarațiile politice franceze la cel mai înalt nivel menite a întări faptul că Algeria nu era altceva decât un departament francez. Însă, mai cu seamă pentru a fortifica cele afirmate mai sus îmi permit să citez cuvintele omului de știință francez Emile Felix Gautier (geograf), care în lucrarea sa „L’évolution de l Algérie de 1830 a 1930” a menționat că dominația metropolitană în Algeria a fost “acceptată în mod admirabil”[xvii] și că nu există un naționalism algerian. “În Algeria partidul indigen se situează în cadru francez, fiind în întregime loialist.”[xviii]

Centenarul „Algeriei Franceze” a cuprins mai multe evenimente, simbolistica fiind cea mai importantă. De exemplu, pe 14 iulie 1930, de ziua națională a Franței, trupele “armatei de Africa”[xix] au defilat la Paris și au adus un omagiu specific, prin comandanți, la Monumentul Soldatului Necunoscut. De asemenea, un alt moment simbolic, la 1 ianuarie 1930, o delegație a foștilor combatanți algerieni și francezi deopotrivă a depus o jerbă în același loc. Aceste gesturi s-au dorit a fi „de comuniune patriotică”[xx], de “reînnoire a credinței coloniale.”[xxi] Totodată, în perioada 4-12 mai 1930 a avut loc vizita președintelui francez Gaston Doumergue[xxii] în Algeria. Trebuie menționat că acesta a fost în câteva rânduri ministru al Coloniilor (1902-1905, 1914-1917) și a îndeplinit chiar o funcție judecătorească la Alger, în anul 1893. Președintele francez a acordat o mare importanță Africii de Nord, efectuând o vizită pe aceleași coordonate simbolice în Tunisia, în anul 1931, pentru a marca semi-centenarul protectoratului francez.[xxiii] Au fost inaugurate monumente dedicate centenarului (la Boufarik sau la Sidi-Ferrouch, locul de pe litoralul algerian al debarcării trupelor franceze în anul 1830) respectiv grupuri statuare la Alger, precum statuia lui René Viviani.[xxiv] S-au desfășurat diverse evenimente, expoziții, unele mai inedite precum misiunea “Foureau-Lamy” (festivitate la Ouargla, 16 martie 1930), cu această ocazie fiind celebrată prima traversare cu automobilul a Saharei.[xxv] De altfel automobilul, cu siguranță ca simbol al progresului tehnic a ocupat un loc central la expoziția de la Oran (oraș litoral al Algeriei) alături de mașinile agricole și beneficiile pe care le aduceau acestea din urmă unei ramuri economice dominante în epocă. Centenarul a avut doza sa de exotism, prin organizarea unor săptămâni dedicate formelor și produselor tradiționale (au fost săptămâni dedicate curmalelor, dromaderilor, artizanatului indigen) dar au fost puse în valoare și elemente de modernitate europeană. Sărbătoarea a 100 de ani de “Algerie Franceză” a fost de altfel o pendulare continuă între „exotismul oriental”[xxvi] și „modernitatea Algeriei europene.”[xxvii] Jubileul respectiv s-a tradus printr-o încercare de a transforma percepția unui spațiu definit ca “o posesiune exotică și depărtată”[xxviii] într-un „partener”, cumva într-un tip de stat asociat „avant la lettre.” Algeria anului 1930 trebuia să arate că posedă un anume tip de maturitate, cel puțin la nivel economic. Problema fundamentală însă a fost că eforturile au aparținut în întregime europenilor din Algeria, aceștia dorind să se legitimeze cumva printr-un anume tip de “identitate exclusiv franceză” prin copierea modelului metropolitan republican într-o manieră “prea conformă pentru a fi reală.” Algeria centenarului a însemnat festivism, ceremonie oficială prin excelență, simbolism, însă în egală măsură un eșec datorat absenței unei comunicări respectiv întrepătrunderi reale între comunități în primul rând prin “neglijarea realităților algeriene”. Disparitățile au persistat, clivajele religioase, culturale, politice, economice la fel, nu s-a putut vorbi de materializarea unei aspirații a unei “Franțe de la Marseille la Alger.” Esența a fost foarte bine descrisă în câteva cuvinte: „O celebrare națională cu un pic de exotism.” Cert este că sărbătorirea centenarului a ocupat un loc major în jubileul de acțiuni oficiale dedicat punerii în valoare a politicii coloniale franceze. În Algeria centenarul a fost “evenimentul politic și cultural cel mai important al perioadei interbelice”[xxix], iar efortul major de comunicare a fost purtat de stat pentru a apăra și pune în valoare viziunea sa asupra raportului colonial.[xxx] Sărbătoarea a avut fără îndoială valențe de stat. Președintele Franței, Gaston Doumergue, la momentul vizitei sus-menționate, a declarat că “salută Algeria în numele întregii Franțe și o asociază sărbătorilor organizate pentru a celebra opera admirabilă a colonizării și a civilizației realizate între aceste două date, 1830-1930.”[xxxi] Au avut loc demonstrații navale în golful orașului Alger, defilări ale trupelor franceze echipate în uniformele anului 1830, iar în orașul Constantine președintele francez a declarat că “nu mai există în Algeria învingători și învinși ci doar concetățeni.”[xxxii]Același fenomen propagandistic s-a desfășurat și în Franța metropolitană, mai ales în domeniul cultural, cu precădere vizual-cinematografic. (de exemplu filmul „Le Bled” al lui Jean Renoir). Cred că trebuie reflectat și asupra unei nuanțări în ceea ce privește o nedorită tentație imperială sau imperialistă propriu-zisă. Este vorba mai degrabă de accentul pus de regimul celei de “a Treia Republici” pe valențele cultural-civilizaționale superioare ale metropolei. Factorul militar a fost unul al solidarității de arme, al amintirii sacrificiilor primului război mondial și nu unul cu caracter imediat coercitiv sau descurajant. Atmosfera a fost una triumfalistă însă aceasta din urmă nu a fost în măsură să obtureze o realitate în care indigenii au fost excluși și în care aceștia au contestat tot mai mult un regim colonial aflat la apogeul său. Posesiunile coloniale franceze alcătuiau la acea dată „al doilea cel mai vast și mai populat imperiu colonial din lume”. În plus Algeria era “o posesiune colonială aparte”, “ integrată  teritoriului național”, un teritoriu însă “al inegalităților sociale și politice.” Inclusiv mediile social-politice metropolitane au avut o viziune departe de a fi unitară asupra viitorului social și politic al Algeriei. Interesante sunt afișele alăturate menite a prezenta colonialismul într-o viziune absolut antagonică, chiar dacă elementul social (de emancipare socială), propriu climatului interbelic, este cel predominant.

                    

(Sursa: https://histoirecoloniale.net/1930-centenaire-de-la-liberation.html, p.1)      (Sursa: https://histoirecoloniale.net/1930-centenaire-de-la-liberation.html, p.2)

 

Manifestàrile legate de Centenarul Algeriei Franceze (1930) si expoziția colonială de la Vincennes (1931 (asupra càreia vom zàbovi într-un viitor articol) ar fi trebuit, in intentia organizatorilor, “să demonstreze potențialul economic al statului și să celebreze măreția celei mai mari Franțe.”[xxxiii] Au luat ființă in acest context muzeul “Artelor Frumoase” din Alger, muzeul de arheologie din Timgad.  In sensul justificării prezenței franceze au fost utilizate inclusiv argumente legate de cercetarea arheologică. Istoricul Eugène Albertini afirma că “putem circula în Algeria în mod liber, să studiem inscripții și să identificăm ruine”[xxxiv] și, de asemenea, menționa că aceasta (prezența franceză în Algeria) „a avut în domeniul științelor istorice aceleași consecințe precum cele din domeniul economic. Ea a făcut posibilă intrarea Algeriei în concertul țărilor civilizate, într-un sistem al activității generale.”[xxxv] Nu trebuie omisă nici marcarea, intr-o tonalitate ce-i drept “mai discretă”[xxxvi] dar nu lipsită de semnificatie, semi-centenarului existenței Universității din Alger (1881). Prin legea din 20 decembrie 1879 s-au pus bazele învățământului superior în Algeria și au luat ființă facultățile de medicină și farmacie, drept, științe și litere. O dovadă în plus din păcate a segregării, a inegalității de șanse, a accesului diferit la resurse și instituții rezidă și în faptul că procentul musulmanilor indigeni a fost de 5% dintr-un total de două mii de studenți. La toate nivelurile fisura, clivajul, fractura între autohtoni și coloniști, între europeni și indigeni, s-a adâncit și a reprezentat o constantă, inclusiv la nivelul școlarizării.

În acest context istoric, cu o Franță a anilor 1930 marcată de sărbători, simbolistică imperială și aflată la apogeul puterii sale coloniale, au existat voci care s-au pronunțat atât asupra unei regândiri complete a politicii respective cât și a unei noi relații în raport cu populația indigenă. Un astfel de exemplu este Maurice Viollette, guvernator general al Algeriei pentru doi ani (1925-1927). Convingerile sale nu au însemnat abandonarea teritoriilor “de peste Mări” ci exprimarea unei schimbări complete de optică politică. A fi adversar al colonialismului nu înseamnă a fi promotor al abandonării posesiunilor respective. Este exact ceea ce la debut fondatorii naționalismului algerian contemporan (Ferhat Abbas, Messali Hadj, Abdelhamid Ben Badis, prezentați mai sus) au susținut și anume egalitatea în drepturi, reprezentativitatea. Secesiunea și independența s-au definit ca obiective atunci când a fost limpede că orizontul de așteptare al unor concesii absolut necesare a fost sortit eșecului. În calitate de guvernator general Maurice Viollette s-a pronunțat pentru “modernizarea Algeriei în echitate.”[xxxvii] Acesta nu s-a ferit să afirme că „este dificil să determini  colonistul european să înțeleagă că există și alte drepturi decât ale sale.”[xxxviii] Cuvintele sale au fost vizionare atunci când a afirmat că „indigenii din Algeria, datorită greșelilor voastre, nu au încă o țară. Ei își caută una. Ei vă revendică patria franceză. Oferiți-le-o repede sau, fără aceasta, își vor făuri o alta.”[xxxix] Cred că aspectele de mai sus constituie o indubitabilă probă de clarviziune, realism politic cel puțin în antiteză cu atmosfera atât de festivist-propagandistică a sărbătorii “Algeriei centenare”. Soluția imaginată de Maurice Viollette, desigur privită în contextul epocii sale și realității istorice de la acel moment, a fost cea a acordării cetățeniei franceze indigenilor, în mod treptat, mai exact drept de vot pentru elita societății musulmane „fără a ne îngrijora de statutul lor coranic.” Demersul său a fost unul singular și lipsit de sprijin politic. Ar fi fost poate un prim pas spre integrare, spre dialog și acceptare a egalității în drepturi, a unui pod comun pentru un obiectiv comun, între oameni cu religii diferite aflați de o parte și de alta a Mediteranei. Problema centrală a fost condiționarea obligatorie a obținerii cetățeniei franceze de renunțarea la statutul personal (religios). În câteva cuvinte cetățenia franceză a însemnat apostazie. Musulmanul indigen nu a renunțat la statutul său, la religia sa și astfel un obstacol de netrecut a făcut ca el să rămână “subiect nu cetățean.” Cazurile de  renuntare au fost extrem de rare: în perioada 1919-1936 numai 1720 de algerieni au acceptat această schimbare de conditie. Edificator a fost apelul lui Ferhat Abbas (1937) în sensul acceptării unei profunde schimbări politice: „Ni se spune: Naturalizați-vă! Ce vă costă? O formalitate, o simplă declarație. Cum putem sa facem așa ceva? Strămoșii ne privesc din cimitire. Putem noi să îi trădăm? Înțelegeți-ne, islamul este deja penetrat de ideile Occidentului, nu ne cereți să îl repudiem. Lăsați-ne să venim către voi așa cum suntem.” Cele de mai sus, cu dramatismul inerent ce decurge din fiecare cuvânt, au personificat eșecul unei integrări, unei lumi comune, unei egalități între european și arab. Simbolul segregării a fost calitatea sau non-calitatea de elector, dreptul de a vota, de a alege sau de a fi ales. Dreptul de vot reprezenta cel mai probabil “o zguduire a societății coloniale”, poate tocmai de aceea nu a fost acceptat. Probabil, oricare ar fi fost calea aleasă (integrare, co-existență etc), s-ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu, la deznodământul pe care l-a sugerat unul din liderii tineretului algerian, Ben Djelloul, anume că “musulmanii algerieni își vor rezerva dreptul de a revendica altceva.” Astfel efortul centenar (organizarea manifestărilor a 100 de ani de Algerie Franceză), comisia însărcinată cu “studiul modalităților acestei manifestări”[xl] ce trebuia să consfințească” bilanțul unui secol”[xli] (instituții, agricultură, căi de comunicații, comerț, industrie, igienă, știință, cultură etc) nu a fost dublat de o politică de concesii, de conștientizare a aspirațiilor unui popor, de o încercare reală, politic-instituțională, a începutului unei co-existențe comune. Inflexibilitatea politică franceză, opoziția față de orice proiect de reformă electorală[xlii], au determinat la rândul lor, desigur alături de alte motive, translația mișcării naționale algeriene, de la “asimilare, integrare, autonomie, federalism, independență.”[xliii] Evoluția sus-menționată a fost rodul unei activități politice algeriene în exil, fiind ulterior „exportată” în țara de origine. A fost un fenomen istoric interesant dar nicidecum unul nou, inovator, în istorie. Faptul că identitatea națională algeriană a fost manifestă în emigrație s-a înscris atât în curentul epocii cât și poate pe linia firească a importanței istorice a „exilaților”. Mă gândesc la generația “pașoptistă” română și idealul național sau la exemplul istoric din discursul profesorului Gilbert Meynier pe aceleași coordonate (acesta s-a referit la exemplul simbolic al corului evreilor din opera „Nabucco”, faimosul „Va Pensiero” și atât de articulata “identitate ebraică din exil”[xliv]) sau la faptul că marii patrioți italieni nu au fost neapărat autohtoni. (Giuseppe Garibaldi, promotor al unificării statului și al creării Regatului Italiei era originar din  Nisa). 

Centenarul “Algeriei Franceze”, cu tot efortul de organizare și promovare la nivel de stat, nu a reprezentat decât un succes aparent și nu a fost în măsură să oprească evoluția istorică. Perioada interbelică a adus cu sine profunde schimbări la toate nivelurile societății, revendicări în primul rând politice, afirmarea de către autohtoni a valorilor tradiționale, a propriei limbi și culturi. Aceeași perioadă istorică s-a dovedit a fi una a transformărilor în societatea Africii de Nord, prin apariția lui Abd-el-Krim[xlv] și a conflictului din Rif (Maroc), prin politica promovată  de viitorul om de stat tunisian Habib Bourguiba[xlvi] și al său partid „Neo-Destour” și, în acest context, prin emergența și afirmarea naționalismului politic algerian. Centenarul “Algeriei Franceze” (1930), expoziția colonială de la Paris-Vincennes (1931), au fost evenimente de anvergură, determinate în timp și spațiu dar care au disimulat, au camuflat doar aparent evoluțiile la nivel social-politic atât al popoarelor colonizate cât și al societăților colonizatoare. Literatura suprarealistă franceză a unui Paul Éluard, Louis Aragon sau André Breton[xlvii], romancieri precum André Gide (mai ales lucrarea “Voyage au Congo”) și încercările politice ale lui Léon Blum sau Maurice Viollette, au arătat că Franța a fost departe de unanimitate în raport cu ceea ce postbelic va lua proporțiile unui conflict armat traumatizant (1954-1962) și finalizat cu independența Algeriei. Istoria însă oferă și exemple ce pot nuanța conturarea sau existența în cazul nostru a unei segregări, unei separări definitive pe țărmurile Mediteranei. Am ales pentru încheierea rândurilor de mai sus afirmațiile a doi oameni politici francezi, cu un rol major în istoria contemporană respectiv a unui romancier algerian foarte cunoscut, a cărui formație și cultură poartă amprenta franceză. Dacă, așa cum spunea Pierre Mendès-France, „a guverna înseamnă a alege”[xlviii], viitorul președinte al Franței Charles De Gaulle (1958-1969) a ales prin ceea ce își va asuma politic mai târziu anume că „decolonizarea este interesul nostru și, prin consecință, politica noastră.”[xlix] Iar Kamel Daoud pentru care “a scrie este o formă de a nu muri”[l] a afirmat, în calitatea sa de scriitor algerian de talie universală următoarele: “Locuiesc în limba franceză dar rămân în Algeria printre ai mei. Nimeni nu poate muri în locul meu și nimeni nu trebuie să trăiască în locul meu.”[li] Este foarte posibil ca istoria, până la urmă,  să se alăture literaturii prin faptul că ne dă ocazia, ca și aceasta din urmă, „să împărtășim o intimitate universală,”[lii] o cultură bivalentă și totodată polivalentă, punctată de elemente comune, în pofida adversităților unui trecut agitat și marcat poate mai mult de conflicte decât de cooperare.    

 

l

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: