Publicat: 18 Decembrie, 2016 - 08:10
1. Drama declinului, aroganta “invingătorilor” si semnalul desteptării

Oanaliză de GRIGORE ARBORE

De la revenirea lui Vladimir Putin in functia de Presedinte al Federatiei Ruse  (alegerile din 4 martie 2012) pentru al treilea mandat (neconsecutiv) se respiră in Europa un aer de “război rece” presărat cu momente de tensiune in care se are impresia că focoasele nucleare sunt pe cale să fie puse in functiune. Putin se află pe scena politică rusă in pozitii-cheie din 9 august 1999, cand presedintele Eltsin l-a numit prim ministru (ratificare a Dumei din 16 august 2000), declarand, in aceeasi ocazie, că ar dori sa-i fie succesor la presedintia Federatiei Ruse. Cu cateva zile inainte de a deveni Presedinte ales (votul populatiei 26 martie 2000, instalare la Kremlin 7 mai 2000), Vladimir Putin, pe atunci aflat in pozitia transitorie de Presedinte provizoriu, in urma demisiei lui Eltsin din  31 decembrie 1999, a declarat  in fata microfoanelor arhipopularului BBC că Rusia a fost  “parte a culturii europene”  si că “nu trebuie a se exclude (“rule out”) posibilitatea de a se alătura NATO” (https//www.theguardian.com/world/2015/may/06/vladimir-putin-15-ways-he-changed-...). “Nu-mi pot imagina propria tară izolată de Europa si fată de ceea ce noi numim adeseori lumea civilizată” a mai declarat atunci acelasi Vladimir Putin. De atunci si pană acum pozitia lui Vladimir Putin in privinta apartenentei Rusiei la cultura europeană nu s-a schimbat. Au fost aduse doar precizări in ce privese specificitatea Rusiei ca entitate politică in spatiul euro-asiatic.

Nu este inutil să amintim cititorlor conditiile dramatice, economice si politice,  in care se afla Federatia Rusă, in anul in care Vladimir Putin i-a devenit Presedinte . Statul federal era pe cale de disolutie. In perioada marcată de cele două mandate ale presedintiei Eltsin grupări de neo-oligarhi sau “cătărători sociali”, locali sau importati din alte tări (acestia din urmă conectati adeseori de la bun inceput  sau ulterior cu interesele marilor companii transnationale), protejati de “omul de la Cremlin” au o tranzitie fortată si dezordonată spre “democratie si economia de piată” jefuit cu o veselie banditească  resursele materiale si financiare ale Federatiei. Capacitătile de apărare ale Rusiei, inclusiuv arsenalele atomice, au fost in vremea respectivă neglijate, devenind un pericol public si International. Sentimentul nesigurantei pentru  ziua  de maine devenise dominant in randul populatiei, marasmul administrativ era la ordinea zilei si procesul de sărăcire a populatiei atinsese cote ce generau nostalgia după oranduirea economică si socială precedentă. Dezagregarea Federatiei, principala succesoare a Uniunii Sovietice, părea pe atunci o perspectivă nu foarte indepărtată, dat fiind atat cresterea criminalitătii interne cat si proliferarea, in special in periferiile fostului “imperiu rosu”, grupărilor islamice teroriste, sustinute de tări arabe importante ce actionau cu  consimtămantul tacit al celor ce – in tările pactului Nord Atlantic -  vedeau in Rusia o viitoară pradă, ale cărei enorme resurse materiale si umane erau de impărtit in felii intre presupusii si auto-proclamatii “invingători ai Războiului Rece”.

Cu cateva saptamani putin inainte de instalarea lui Vladimir Putin ca prim ministru luaseră sfarsit (10 iunie 1999) operatiunile militare ale NATO, incepute in 24 martie 1999, impotriva a ceea ce mai rămăserse  din Federatia Iugoslavă.  Se sfarsea, prin ruperea Kossovo de partea reziduă a Iugoslaviei (Serbia si Muntenegru), si iluzia cultivată de Evghenij Primakov, mai intai in pozitia de ministru de externe  (ianuarie 1966 - septembrie 1998) si ulterior in pozitia de prim ministru (11 septembrie 1998 - 12 mai 1999), in ce legătură posibilitatea limitării expansiunii NATO spre est - in fosta sferă de influentă sovietică, adică fostul “lagăr comunist” - si legării unui dialog constructiv, bazat pe principiile raportului pe picior de egalitate intre Rusia si S.U.A. (inclusi aliatii săi din NATO). Reamintim că in 27 mai 1997, in urma eforturilor lui Primakov si după aproape 6 luni de negocieri cu secretarul general al NATO de atunci, Javier Solana, Rusia  si NATO au semnat documentul intitulat “Actul fondator al relatiilor reciproce, cooperării si securitătii intre NATO si Federatia Rusă”.  Tehnic acest “Act” este si astăzi considerat de politologi ca un fel de oficializare a tensiunilor internationale generate de războiul rece si continuate cu reasezările globale de după “implozia” sistemului “socialismului real”.  Cu si prin Primakov diplomatia Federatiei Ruse a făcut primele sale incercări, neizbutite, de promovare a unui multilateralism care să amortizeze dominatia globală a Statelor Unite. Federatia Rusă, in viziunea lui Primakov, ar fi trebuit să-si proiecteze atentia - pe fundalul tranzitiei violente impuse de criza sistemică soldată cu prăbusirea URSS si disolutia Pactului de la Varsovia – atat asupra neutralizării impulsurilor expansioniste ale S.U.A. si NATO in Europa de Est, cat si către consolidarea raporturile cu China si India si cu tările din Asia Centrală si Orientul Apropiat. In această din urmă orientare – denumită oarecum pompos de analisti “Doctrina Primakov” (probabil printr-o asociere cu “doctrina Monroe”) se regăseste in nuce  si viitoarea viziune geopolitică, promovată de Vladimir Putin, conditionată si generată atat de prăbusirea URSS in 1991, cat si si de contextul international al anilor ‘90 si 2000.

Faza finală a guvernăsii Primakov, incheiată cu debarcarea “fără preaviz” a acestuia, in mai 1999,  precum si scurtul mandat de prim ministru al lui Serghei Stepasin (12 mai 1999-9 august 1999), care a precedat instalarea ca prim ministru a lui Putin, au fost marcate de infierbantare a relatiilor intre Rusia  si Occident, provocată atat de “strike againt Jugoslavia” declansată de NATO (a se citi S.U.A.), cat  si de explozia de violentă alimentată in Nordul Caucazului de separatistii ceceni ce sustinuti din exterior si reorganizati isi extinseseră actiunea miltară in Daghestan.  Contextul in care a ajuns prim ministru Putin impunea măsuri energice pentru redresarea pozitiei militare a Rusiei in Caucaz, pericolul fiind extinderea incendiului si destrămarea Statului. Putin a lansat, ca prim ministru, primul semn de redesteptare al Rusiei după marasmul anilor ‘90, semnal care a trezit resentimente  imediate in mediile politice si jurnalistice occidentale, de cele mai multe ori orientate, dacă nu chiar dirijate de interese politice, strategice si economice vizand reducerea statutului international al acesteia la rangul de putere subregională. Nu in ultimul rand se avea in vedere că applicare principiului “divide et imperat”, de realizat cu contributia unui eventual “emirat al Caucazului”, a cărui consolidare ar fi putut crea efecte in lant in spatiul pontic si euro-asiatic, ar fi putut aduce mari beneficii economice capitalului globalizant, Wall–Street-ului si conglomeratului de interese rezumat de City.  Primul ministru rus a coordonat de la inceput, cu energie,  distrugerea acelor forte, sprijinite si armate din exterior, ce  actionand sub sloganurile luptei pentru transformarea unor regiuni de o importantă strategică vitală pentru unitatea Federatiei in teritorii autonome, ce inevitabil ar fi fost guvernate in conformitate cu normele primitive si – cum s-a si văzut ulterior - criminale ale Shariei, ar fi pus sub semnul intrebării insăsi unitatea si supravietuirea acesteia. Cine i-a reprosat atunci, la sfarsitul anilor ’90, prim ministrului Vladimir Putin, modul hotărat in care a repus in miscare aparatul militar al Federatie Ruse si procedeele “fără mănusi” in care a lichidat fortele terorist-indepedentiste ce transformaseră regiunile nord-caucazice intr-un focar de violentă exportabil in tot restul Rusiei, cu consecintence in extremis ar fi putut duce chiar la destrămarea acesteia, nu a tinut cont de rolul Rusiei ca factor de civilizatie in EurAsia, ori nu a vrut – din motive multiple, ce nu fac obiectul acestor randuri -  să-l inteleagă. Rusia a devenit brusc, după esuarea tentativei de calmare a aventurii militare a NATO in Jugoslavia si după interventia in fortă, coordonată direct de Putin, importiva separatistilor ceceni, oaia neagră a istoriei recente, in viziunea propulsată mediatic de promotorii “noii filosofii” (politice) radical-chic franceze si de aparatele politice nedispuse la dialog cu un competitor al “Occidentului”. Un “competitor” considerat deja muribund din anii in care presedintele Bill Clinton incepuse a incuraja extinderea NATO in fosta zonă de influentă sovietică, incoronată cu un prim succes in primirea in NATO la 12 martie 1999 a Poloniei, Ungariei si Republicii Cehia, urmată imediat de actiunea miltară impotriva a ceea ce mai rămăsese din Jugoslavia. Cu această operatie de la Marea Baltică pană la Marea Egee se crease un zonă continuă, avansată, “de protectie” in spatele căreia rămanea nucleul U.E. si tări deeja considerate strategic “satelite “ (Croatia, Slovenia, Albania). Ceea ce in mod (deliberat) eronat este denumit “războiul din Kosovo”, a fost, in fapt, o operatiune militară de proportii, incepută la 24 martie 1999 si continuată timp de 11 săptămani. Era prima actiune ofensivă  a NATO impotriva unui stat independent si suveran, dorită de “principalul actionar” al organizatiei. Despre natura si efectele ei s-au purtat si se poartă incă multe discutii; cert este că “strike against Jugoslavia” efectuată cu incălcarea principiilor dreptului International, manipulat “manu militari” in numele “ingerentei umanitare”, in final soldată cu crearea ( Rezolutia O.N.U. nr. 1224/1999) unui protectorat international tutelat de U.N.M.I.K si N.A.T.O, cu un parlament si un guvern al său. In 17 februarie 2008 “protectoratul” O.N.U,, in fapt al principalului actionar al N.A.T.O., si-a declarat independenta, nerecunoscută pană azi de multe guveren, printre care (pe bună dreptate) si al Romaniei.  Cu interventia in  Kosovo de către N.A.T.O., bratul armat al Pactului Nord Atlandic a devenit brusc ofensiv, in pofida propriei sale ratiuni de a fi si a propriului său statut.

Recent, intr-un interviu acordat televiziunii de stat italene (RAI), Mihail Gorbaciov,  fostul secretar general al P.C.U.S., a făcut o referire punctuală la faptul că in conversatiile directe din 1989 dintre el si presedintele George H. W. Bush căzuseră de acord asupra faptului ca tărilor europene din orbita U.R.S.S. să nu fie inglobate intr-o aliantă militară indreptată impotriva acesteia din urmă. Nu se putea imagina, la data acelor intelegeri verbale, că tendintele centrifuge din U.R.S.S. vor putea duce la destrămarea acesteia. In iunie 1991, intuind corect sensul si consecintele tensiunilor internationale ce ar fi putut fi generate de depăsirea acelui “gentleman agreement” dintre el si Gorbaciov, in care nu se contempla punerea sub semnul intrebării a securitătii URSS, presedintele George H. W. Bush s-a deplasat la Kiev pentru a-i convinge pe ucrainieni să renunte la secesiunea de Moscova, anticipată de altfel de declaratia de suveranitate a parlamentului ucrainian din 16 iulie 1990. Guvernantii S.U.A. luau pe atunci  in considerare si posibilitatea  unui sistem paneuropean de securitate. La vremea respectivă  proiectiile demoscopice cotau cu 80% increderea populatiei U.R.S.S. in Statele Unite. In momentul de fată ar trebui sa se intample ceva extraordinar in raporturile intre S.U.A. si Rusia, pe care de ani buni presedintele Obama o declasează dispretiutor la rangul de “putere regională”, pentru ca increderea in americani, ajunsă in randul rusilor la cota de 20%, să revină la cote pe care in Federatia Rusă nu le mai atinge decat popularitatera lui Vladimir Putin. Aroganta nediplomatică a unor declaratii făcute in ultimii ani de presedintele Barak Obama, referitoare la Rusia si la Vladimir Putin, aproape că nu are termen de comparatie nici măcar in raporturile incordat  intre sefii celor două state protagoniste pe scena politicii mondiale in epoca războuiului rece. In 2013 primul presedinte afro-american al S.U.A. il trata pe Putin ca pe un tip “ clătinat”, cu aspectul unui “băietel plictisit in (banca) din fundul clasei” (cf. “The Hill”, 09.08.2013: art. lui J. Herb, Obama: Putin looks Like “Bored Kid in the Back of the Classrom”). Cu un an mai tarziu, acelasi Obama, in plină criză internatională provocată de agravarea războiului civil din Siria, la randul său pus la cale si intretinut de Statele Unite - care pană de curand sustinea Al Nusra, formatie antiguvernamentală legată obilical de gruparea terorist-criminală Al Qaeda -  declasa Rusia la rangul de “putere regională”, ignorand si ofensand atat idea pe care o au rusii despre propria tară cat si capacitatea acesteia de a influenta conjunctura geopolitică mondială, capacitate care, pană una alta, se măsoară, in ultimă instantă, in forta armamentelor. (cf. “The Guardian”, 25 martie 2014: art. “Barack Obama, Russia is a Regional Power Showing Weakness over Ukraine”). Nu mai departe decat in 12 ianuarie 2016 Putin insusi răspundea indirect, dar explicit,   intr-un interviu acordat publicatiei gemane “Bild”, deprecierilor staturii internationale a Rusiei de către presedintele si politica externă a S.U.A.: “Nu vrem sa fim o Superputere”. “Teza lui Obama – scrie editorialistul anonim, dar probabil colectiv ) al revistei lunare “Limes” (numărul tematic din ianuarie 2016, intitulat “Il mondo di Putin”), probabil cea mai informată si echilibrată publicatie “occidentală” de geopolitică, scrisă de profesionisti ai domeniului – privind regionalitatea Rusiei nu este doar de nesustinut din perspectivă geografică: este strategic vorbind necugetată. Este suficient sa ne imaginăm ce tzunami global ar izbucni după o eventuală colapsarea a Federatiei Ruse. Calitatea si cantitatea vecinilor statuali si informali – inclusi jihadistii – care presează dealungul celor peste 20.000 chilomentri de frontiere terestre (lăsand deoparte cele maritime) si de apetitul marelui capital din tări mai mari si mai mici pentru enormele bogătii minerale răspandite pe cei 17 milioane de kilometri patrati de suprafată sunt principalii parametri pentru măsurarea haosului mondial ce s-ar naste prin reusita unui fantasmagoric proiect de descompunere a Rusiei. O reflectie pe marginea această teme  irationale l-a detreminat pe un sobru predecesor al lui Obama, generalul Dwight D. Eisenhower, să opteze - in timpul unei aplicatii strategice desfăsurată la Casa Albă in aniii cei mai calzi ai Războiului Rece (Operatiunea Solarium) - pentru o strategie de “ingrădire” a puterii imperiului sovietic si nu pentru răsturnarea lui.

(va urma)