Publicat: 28 Decembrie, 2016 - 20:06
Intre interventionism si propaganda pacifistă

Conform unor mărturii demne de luat in considerare George W. Bush s-a gandit la o replică militară la inaintarea trupelor ruse in teritoriul Georgiei in august 2008. Presedintele S.U.A. si-a redimensionat atunci rapid intentiile (cf. D. Fabbri, “In Georgia si è riscchiata la terza guerra mondiale”, in “Limes”, numărul tematic “Grandi giochi nel Caucaso”, nr. 2 / 2014, p. 183 si urm.) constatand că aparatele structurile politice si militare ale S.U.A. inteleseseră că Rusia, făcand un pas riscant, iesea din amorteala ulterioară incheierii “războiului rece” si trauma dizolvării U.R.S.S. si tindea a-si reafirma statul efectiv de mare putere, in măsură să riposteze la sfidări militare majore, desi mult slăbită economic si organizatoric. După cinci ani de la invadarea Irakului la 20 martie 2003 de către fortele coalitiei multinazionale mobilizate de S.U.A., după o lungă pregătire propagandistică si diplomatică in care s-au folosit ca argumente mărturii, ulterior demostrate a fi falsificate, privind detinerea de către Irak a unor arme de distrugere in masă ascunse controlului international, Rusia devenea din spectator incomod un competitor, chiar in aria geopolitică in care principalul adversar credea că, după zguduirea politică majoră generatoare de debandadă din anii ’90, putea să fie la “remorca”, nu mai putea fi considerată decat un interlocutor de rang regional. Ar fi util să recapitulăm, chiar si in mare viteză, cronoistroia “aventurii” irakene a S.U.A. , in urma căreia nu doar Orientul Apropiat si Mijlociu au plătit si plătesc un tribut de oroare, distruggere si mizerie. Cronoistorie plină de evenimente ce au contribuit atat la instabilitatea politică a ariei respective, cat si la instabilitatea lumii in general, alte conflicte cu efecte dezastruoase si sangeroasele evenimente conexe (in Egipt, Libia, partial in Tunisia etc) fiind, după 2011, părti ale unei reactii in lant, alimentate de optimismul cu care o parte din cei ce s-au considerat invingători ai unui război ce nu a avut loc pe campul de luptă (mă refer la “războiul rece”) au stimulat, manu militari, procese libertarie haotice, fără a le intrevedea sau cantări efectele. După 1989 Orientul Apropiat si Mijlociu a rămas zona cea mai “fierbinte” a lumii, unde energiile politice si militare s-au mobilizat pentru controlul resurselor energetice primare. Cine vinde resurse energetice vinde in fond fortă politică, economică, militară, injectează energie in corpul unei natiuni, cand aceasta are deja un remarcabil potential industrial si organizatoric. In anii ’90 Rusia nu a avut voce la capitolul “geopolitica Orientului Apropiat si Mijlociu”, lăsată, inainte si după interventia denumită in mod obisnuit “primul război al Golfului” (2 august 1990:interventia Irakului in Kuweit - 17/28 februarie 1991: ofensiva fortelor S.U.A. si aliatilor impotriva Irakului), in seama Coalitiei la care – cu binecuvantarea Cosniliului de Securitate - au luat parte 35 de tări, in frunte cu Statele Unite. Este de remarcat că la această coalitiei nu au participat Turcia, Iranul si nici alte tări din Tratatul de la Varsovia, in acel moment incă nedizolvat. Teoria “războiului preventiv”, lipsită de baze juridice configurate de tratate, a devenit parte integrantă a doctrinei politic-militare a S.U.A. după atentatul criminal din 11 septembrei 2011, in urma declaratiilor lui George W. Bush legate de “războiul impotriva terorismului” (in care se reluau practic teze sustinute de Jimmy Carter in 1980 in legătură cu folosirea fortei in cazul lezării “intereselo vitale” ale S.U.A.). După incheierea operatiilor militare din scurtul “război preventiv” declansat in 2003 impotriva Irakului, castigătorii (inevitabili) ai acestuia s-au trezit in fata unei probleme mult mai greu de rezolvat decat tapisarea cu bombe a desertului si transformarea oraselor in scrum, cu “pierderi colaterale” care nici astăzi nu sunt quantificate officia si despre care “răuvoitorii anti-occidentanli”, specialisti oricum in statistică si alte stiinte sociale, sustin (cu argumente serioase) că sunt enorme. Lipsa unui proiect de pacificare, democratizzare si devoltare a Irakului - tară a cărei populatie era fizic deja epuizată de lipsurile cauzate de embargoul autorizat la 6 august 1990 de Consiliul de Securitate prin rezolutia 681 si transformat in 1996, sub administratia Clinton, in programul “oil for food” - a avut un efect devastator. El a contribuit din plin la descompunerea aparatelor productive si administrative ale Statului, grav alterate de violenta tăzboiului. Practic Statul irakian a fost făcut praf, in numele democratiei, libertătii si…petrolului: după victoria proclamată de G. W. Bush Junior (1 mai 2003) in mod simbolic la bordul portavionului Abraham Lincoln (nume ce trimite la “eliberarea din sclavie”), Irakul s-a aflat intr-o stare permanentă de război civil inter-confesional (conflictul siiti - suniti) si interetnic (populatii de origine arabă – alte minorităti, in principal curzii). Regimul laic nationalist, cu orientări socialiste, al partidului Baath, condus de Saddam Hussein, a fost inlocuit cu guvernări ce s-au confruntat cu tendinte centrifuge, fundamentalism islamic, acte teroriste de amploare, sărăcie, instabilitate si o crescandă influentă a factorilor religiosi. Unele urmări ale acestui război au fost corect intrevăzute atat de guvernele Frantei, Germaniei si Chinei: incă in cadrul discutiilor din Consiliul de Securitate reprezentantii acestora s-au pronuntat impotriva textului rezolutiei privind atacarea Irakului, Rusia avand in materie o pozitiei mai articulată. Atat anarhia politică-socială, cat si pozitia dominantă a S.U.A. ar fi putut dezavantaja după conflict, se credea in diferite cancelarii influente, pozitiile economice dobandite in zonă de fiecare dintre tările respective. Turcia, la randul său, desi membră N.A.T.O., a blocat traficul avioanelor de sprijin ale actiunilor militare ale Coalitiei: a prevalat in acest caz necesitatea impiedicării realizării de sinergii intre factiunile curde di Turcia si cele existente in Irak si Siria. Strategii din jurul Casei Albe au promuovat incă din acea vreme idea că prezenta in Irak a Statelor Unite are o valentă strategică si datorită capacitătii de conditionare si influentare a raporturilor statelor Golfului si Arabiei Saudite cu Iran si Siria. Pană la mini-războiul ruso-georgian intre S.U.A. nu au intervenit frictiuni majore, in pofida faptului că inaintarea N.A.T.O. spre răsărit continua conform viziunii clintoniane deja evidentiată de “strike against Jugoslavia” si efectele sale. Se infiripase in anii 2000 un dialog cu Moscova atat in cadrul G7, devenit pentru scurtă vreme G8, cat si in cadrul N.A.T.O. si Comisiei U.E. Cu intrarea in activitate a administratiei Obama (20 ianuarie 2009) prioritătile strategice ale Statelor Unite păreau a se fi deplasat de altfel către zona Pacificului. Obama a crezut, se pare, că obstacolarea raporturilor Rusiei cu Germania poate garanta, prin si cu concursul structurilor N.A.T.O., influenta nestanjenită a S.U.A. in Europa si că unele concesii făcute Moscovei i-ar fi putut lăsa un spatiu de manevră in contrastarea cresterii influentei politice si economice a Chinei in Pacific. Nici măcar George Soros, unul din principalii finantatori ai campaniei presedintelui “bronzat” (expesia, de indoielnic gust, făurită de Berlusconi), nu a reusit să-l convingă pe Obama de necesitatea de a promova in raporturile cu Moscova o politică dusă peste limitele echilibrului soft al puterilor presupuse de strategia de conatainment elaborată de George Kennan (cf. K. Cheney, K. P. Vogel, “Soros Regretted Supporting Obama in 2008. Clinton Email Show”, in “Politico”, 31.12.2015). In timpul primului mandat al lui Obama, partenerul său direct de discutii la Kremlin era Dmitrij Medvedev. In 18 septembrie septembrie 2009 Obama anunta scoaterea din program a proiectului de instalare a scutului anti-rachetă (BMD), pentru apărarea Europei de Est, in Polonia si Republica Cehă. Rober Gates, Secretarul de Stat al Apărării, a explicat atunci că decizia de renuntare la planul de creare a bazelor anti-rachetă era legată de modificarea planului strategic iranian reorientat de la folosirea vectorilor intercontinentali către folosirea de rachete cu rază scurtă si medie de actiune. El a anuntat că intr-o primă etapă S.U.A. vor desfăsura in sudul si nordul Europeie nave inzestrate cu tecnologie Aegis. Tot atunci a precizat că acest “scut” ar fi trebuit, după el, sa fie realizat cu 7 ani inaintea planului Bush – 2011 in loc de 2018 – si că “folosirea initială de nave in locul bazelor fixe va da fortelor armate U.S.A. mai multă flexibilitate” si capacitate de a evita atacuri inamice. La Kremlin decizia lui Obama a fost considerată de natură a crea o nouă atmosferă in raporturile cu Russia. După o săptamană presedintii S.U.A. si Rusiei s-au intalnit la New York, cu ocazia lucrărilor Adunării Generale a ONU si au discutat despre reasezarea raporturilor bilaterale. Expertii au trecut la lucru. In renuntarea de către americani la crearea scutului anti-rachetă, indreptat, conform declaratiilor oficiale, impotriva unui eventual atac iranian, guvernele unor tări din Europa de Est, in primis Tările Baltice, Polonia si Republica Cehă, unde amintirea raporturilor cu U.R.S.S. era incă vie, vedeau renuntarea la o garantie politică (cu acoperire militară) in raporturile lor cu Rusia. Virajul ulterior al strategiei americane in sensul izolării soft a Rusiei de Europa, prin aplicarea unei tactici de asezare sub “umbrela” S.U.A. (ceea ce ar fi insemnat NATO) a unor tări (Ucraina, Moldova) pentru care intrarea in U.E. se prezenta ca o solutie atractivă, i-a “linistit” oarecum pe “esticii” din N.A.T.O.. Acelasi viraj a stimulat insă din plin, pe de altă parte, revederea prioritătilor strategice ruse si reincordarea raporturilor Moscovei cu Washigton (vezi : http://www.repubblica.it/2009/09/sezioni/esteri/obama-presidenza-11/obam...). La 8 aprilie 2010 Obama si presedintele Medvedev au semnat la Praga “New START” (= START I: Strategic Arms Reduction Treaty) ce inlocuia SORT (Strategic Offensive Reductions) cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Moscova, in vigoare intre iunie 2003 si februarie 2011. In 2012, in plină campanie pentru realegere, Obama, in cadrul confruntărilor de viziune si program cu candidatul republican republican Mitt Romney (care in 2016 a concurat si impotriva lui Donald Trump la alegerile primare pentru candidatul republicanilor la alegerile prezidentiale), la afirmatiile acestuia conform cărora Rusia ar fi fost principalul vrăsmas al S.U.A. i-a replicat condescendent că “a uitat” că anii ‘80 “au rămas de mult in urmă”. (Cf. M. Elder, “Romney Talks up Russias’s Role as US foe as Obama Celebrate Political Successes” in “The Guardian”, 22.10.2012). Obama a oferit, in timpul primului său mandat ca Presedinte, intregii lumi o imagine despre sine ca “om al Păcii”. In timp record, insuficient de altfel pentru evacuare eficientei demersurilor sale pentru inlăturarea focarelor de tensiune si inegalitate socială din lume, a fost distins in 2009 cu Premiul Nobel pentru Pace, cu motivatia «pentru eforturile sale extra ordinare in directia intăririi diplomatici internazionale si a cooperării intre popoare». Discutiile din presa vremii, privitoare la oportunitatea si motivarea acordării Premiului, s-au invartit in principal in jurul temei dacă era vorba mai mult de un indem la participarea unui program decat de o confirmare a realizării unui obiectiv politic major. Dar asupra aceste chestiuni este cazul sa lăsăm a vorbi istoria, care de regulă are nevoie de o oarecare distantare de evenimente pentru a vedea clar sensul evolutiilor globale, negative sau pozitive, dependente de deciziile politice. In ce ne priveste ne multumim cu cateva consideratii mai precaute. Prin ratificarea New START de către Senatul S.U.A. din 22 decembrie 2010, urmată de semnarea documentelor de complectare a ratificării de către Presedintel Obama si prin ratificare de către Duma de Stat a Rusiei, urmată de semnarea rezolutiei de ratificare de către Presedintele Medvedev, una din tratativele cele mai complexe diplomatice de după 1989, dusă la bun sfarsit cu multe poticneli, părea a fi deschis orizontul unei intelegeri intre cele două mari puteri militare ale lumii. Ceea ce, din nefericire, nu s-a intamplat. Noul “viraj” obanian a fost, mergand pe firul evenimentelor, generat de unele evenimente ce după incheierea New START au avut impact atat asupra mass-media si opiniei publice cat si asupra cursului politicii internationale imaginat de Obama in primul mandat. In prima categorie se inscrie adăpostirea pe teritoriul Rusiei, incepand cu data de 23 iunie 2013, a lui Edward Snowden, informaticianul ce a revelat grava atingere a libertătilor individuale si relatiilor internationale aduse de organe de stat ale U.S.A. prin organizarea de acte de spionaj de masă si spionaj in dauna propriilor aliati. Asupra opiniei publice internationale stirile privind supravegherea ilegală de către servicii neautorizate, procurarea datelor a milioane de persoane si ascultarea telefoanelor oamenilor politici din tări aliate a avut un impact negativ, deoarece priveau direct sistemul de putere al tării indicată constant si autoproclamată “far al libertătii si democratiei”. Acordarea temporară a azilului politic lui Snowden a dezlăntuit speculatii de tot tipul in legătură cu rolul provocator al Rusiei si manevrele sale subterane pentru a ataca imaginea “democratiei-model” reprezentată de Statele Unite. In a doua categorie se inscriu initiativele Rusiei din vara anului 2013 pentru blocarea unei eventuale campanii militare americane in Siria , anuntată de Obama la două zile după folosirea, in ziua de 21 august, armei chimice de către – conform afirmatiilor opozitiei - trupele lui Assad. Episodul a rămas pană astăzi dubios deoarece de efectele armei chimice au avut de suferit in acea imprejurare atat armata guvernativă, cat si rebelii si populatia civilă. Părtile in conflict s-au acuzat de altfel reciproc. In final Obama a trebuit să renunte la bombardarea trupelor filo-guvenamentale datorită demersurilor Rusiei si Chinei in cadrul O.N.U., impotrivirii unei părti a Congresului, amenintării Iranului cu bombardarea Israelului si negarea de către Parlamentul Marii Britanii a autorizatiei cerută pentru partecipare la interventie de primul Ministru Cameron. Obama nu mai putea conta astfel decat pe contributia militară a Frantei si eventual pe cea a Turciei. La marea concentrare navală americană din Mediterana, ordonată de Obama, Rusia a răspuns atunci rapid trimitand o escadră cu remarcabilă putere de foc in fata coastelor Siriei. Tensiunea militară dintre S.U.A. si Rusia a riscat la sfarsitul lui august 2013 să genereze un conflict militar de proportii incontrolabile. La 28 august presa chineză a difuzat stirii esprimand ingrijorarea Guvernului pentru o extindere la nivel regional si mondial, a conflictualitătii generate de situatia din Siria (cf. http://www.voanews.com/a/china-warns-against-syria-intervention/1738509....). In N.A.T.O. apar simultan unele “crăpături”: Italia a anuntat că nu este disponibilă pentru să acorde folosirea aeroporturilor sale militare pentru o campanie in Siria. Strategii rusi au evaluat, in acelasi timp, cu realism, că o victorie a fortelor anti-Assad ar fi periclitat existenta singurei baze militare a Rusiei in Mediterana (Tartus) si ar fi fost astfel limitată mobilitatea flotei militare din si către Marea Neagră. Conectand acest pericol la apropierea tot mai amenintătoare a tărilor si implicit fortelor N.A.T.O. de granitele Rusiei si la perspectiva implementării in apropierea frontierelor Federatiei de sisteme anti rachetă ce ar fi făcut vulnerabili vectorii nucleari folositi pentru o eventuală contracarare a unei surprinzătoare “first strike”, ei au concluzionat că la Casa Albă se lucrează pentru demolarea Federatiei Ruse. Din acel moment interventia Rusiei in Siria a devenit tot mai hotarată. Casa Albă la randul său a trebuit să facă un pas indărăt, mai ales că devenise clar că o parte din armamentele folosite de amalgamatele forte ale “rebelilor” proveneau din stocuri vandute chiar de S.U.A. si aliatiie săi. Din acel moment Obama a lăsat Siria in voia soartei, efectele dezinteresului contribuind la adancirea dramei tării. Construirea unei imagini militarist-imperialiste a Rusiei a devenit pentru el un veritabil “cal de bătaie”. Obama si cercul său au crezut că, la sfarsit de mandate, este necesar să fie oferită contemporanilor si posteritătii imaginea unui inamic prin excelentă, in jurul căruia putea să graviteze imaginea mostenirii politicii sale internationale. In 6 si 7 septembrie 2013 la Sankt Petersburg intalnirea la nivel inalt a Grupului celor 20 a fost dominată sie ea de spectrul unei posibile interventii in Siria, interventie dezaprobată de Rusia. Ministrul rus de externe Lavrov a cerut cerea probe solide privind intrebuintarea armei chimice solicitand ca – in cazul probelor convingătoare privind responsabilitătile siriene – interventia sa fie pusă sub egida O.N.U. Pe aceeasi platformă s-a situat China, prin afirmatiile lui Xi Jinping in intrevederile bilaterale. “Actiunea militară ar fi nesăbuită – a declarat Ban Ki-moon, secretarul general al O.N.U., la o masă rotundă colaterală intalnirii de la Sankt Petersburg – si ar putea duce la alte violente sectare”. Intalnirea Obama-Putin in contextul respectiv a fost probabil cea mai glacială intravedere (a durat 20 de minute) din istoria intalnirilor la nivel inalt sovieto-americane + ruso-americane. In lunile următoare intalnirii de la Sankt Petersburg si evenimentelor descrise, Administratia Obama a modificat unele accente in abordarea raporturilor cu Rusia: simultan cu intetirea initiativelor de propagandă anti-rusă a stimulat actiunile polonezilor si balticilor de sustinere in Ucraina a grupurilor (unele cu caracter evident paramilitar) si grupărilor politice ostile presedintelui legitim al Ucrainei, Victor Janukovici, ales cu concursul Partidului Regiunilor. Presei internationale i s-a oferit despre Rusia imaginea unui imperiu totalitar, care doreste să ingroape dorintele de libertate si democratie ale popoarelor interferand arbitrar in chestiunile lor interne. Cauzele conflictului tragic din Siria, efectele tragice ale interventiei din Libia, super-inarmarea Arabiei Saudite, măcelul din Yemen si radicalizarea islamului considerat (cu multă bunăvointă) “moderat” de cancelarii aventuriste isi găsiseră in demonizarea Rusiei presul sub care puteau fi ascunse. (va urma)

Isteria anti-rusă si jandarmeria globală (1)
Isteria anti rusă si jandarmeria globală (2)