Publicat: 18 Ianuarie, 2012 - 00:00

Păţaniile de duminică seară ale jandarmilor mi-au reamintit un episod dureros şi jenant din istoria forţelor de ordine: „Bătălia de la Costeşti”.


În 20 – 21 Ianuarie 1999 – aproape exact cu 13 ani în urmă – circa 2000 de jandarmi şi luptători DIAS au fost umiliţi de minerii care au adoptat o tactică prin care i-au împresurat pe jandarmi şi pe agenţi, luând – culmea! – prizonieri vreo 1500 dintre ei, în ciuda dotării superioare a acestora.
 

Minerii au fost mai motivaţi, iar jandarmii au avut parte de comandanţi laşi şi incompetenţi (a făcut senzaţie generalul Lupu, care s-a ascuns în portbagajul unei maşini!) complet lipsiţi de pregătire şi experienţă în materie de gherile urbane. Episoade violente de genul celor care s-au petrecut la Bucureşti au loc, periodic, în marile metropole ale lumii.


Pentru contracararea lor există forţe specializate, care acţionează după planuri şi strategii atent elaborate şi verificate.  Asta le permite să diminueze pagubele şi victimele.


Există, deasemenea, evidenţe şi situaţii documentare ce au în vedere elementele turbulente şi modul în care acestea pot fi identificate şi anihilate pe baza observaţiilor şi identificărilor efectuate la manifestări similare, cu probleme.

În confruntarea de duminică seara, forţele noastre de ordine păreau căzute din lună într-un teritoriu necunoscut.
A fost limpede că la baza acţiunii lor nu a stat nici o strategie, ca cei care-i comandă n-au intuit nici un moment succesiunea evenimentelor şi modalităţile în care puteau fi controlate sau contracarate. Jandarmii au părut timoraţi şi n-au reacţionat decât când au fost atacaţi, iar atunci au făcut-o cu o mare doză de ineficienţă – ceea ce a şi făcut posibile marile distrugeri produse în mobilierul stradal şi în magazinele de pe traseu.

Am avut chiar senzaţia că s-au întors de prin pensie, de pe unde se mai află, generalii Lupu şi Zaharia, iar fantoma ministrului Dejeu părea că pluteşte pe deasupra pieţii.
Dar, cel mai grav simptom al „bătăliei” de duminică a fost moralul celor care compuneau forţele de intervenţie, ce păreau plasaţi într-un loc şi într-un timp cu care nu aveau nici o contingenţă. Au părut din capul locului surclasaţi de determinarea huliganilor.
Au părut că nu sunt prea convinşi dacă se află unde le e locul şi n-ar fi trebuit, cumva, să fie de partea cealaltă.

Un comportament adecvat al jandarmilor ar fi implicat convingerea lor că acţionând împotriva manifestanţilor violenţi apără, de fapt, democraţia şi dreptul la un protest decent al participanţilor paşnici.
Din această perspectivă nu ar fi trebuit să fie timoraţi în nici un fel – doar dacă nu cumva ideea de a ieşi la bătaie (ceea ce presupune în primul rând rostul şi antrenamentul lor) ar fi fost mai greu de acceptat.
Din frică sau din sentimentul autoprotecţiei...

Într-o ţară normală, pentru asta ministrul de Interne ar fi plătit cu funcţia (mai ales că s-a aflat în treabă cu nepermisă întârziere), iar gaşca sa de penticostali aduşi cu mari sacrificii de pe la Arad ar fi fost trimisă degrabă să facă rugăciuni în loc de poliţie.
Dar nu suntem o ţară normală....

Rubrici: