Publicat: 20 Iulie, 2018 - 00:00
Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (23) 21 - 22 iulie

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 21 - 22  iulie.

Pe când și publicitate stradală pentru DNA (2017) Partea ignorată a crizei turcești (2016) Paradoxul noii dictaturi democratice (2015) Campania anti prezidențială (2014) Răpirea lui Hayssam și denunțul prezidențial (2013) DezTRĂIENirea României (2012) Furtul, a doua natură a românului (2011) Ascensiunea Elenei Udrea mai poate fi oprită (2010) Guvernul se ia de piept cu criza (2009) Rușinea de la Zaragoza (2008) Băsescu a pierdut pariul cu pensionarii (2007) Jumătatea din țară care n-a intrat în UE (2006) Mecanicul „Generalei” (2005) Testul de maturitate al partidelor: listele electorale (2004) Avocații Diavolului (2003) Să ne obișnuim cu Pământul (2002) Unde e lege și tocmeală (2001) Scapă cine poate (2000) La capăt de „Drum al Kentului”(1995)

 

Publicat: 21 Iulie, 2017 - 10:31
Punctul pe Y. Pe când și publicitate stradală pentru DNA?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Se pare că războiul DNA cu Mafia a ajuns în faza „pe viață și pe moarte” .Altminteri nu se explică mijloacele extraconstituționale și extraregulamentare la care recurge șefa DNA pentru a-și continua lupta și pentru a-și păstra scaunul...Vă invit, ca deobicei, la un nou slalom printre „telegramele” actualității.

STOP Ca deobicei, de Sf. Ilie, patronul aviatorilor, a avut loc parada anuală, deasupra Monumentului Eroilor Aerului. Au traversat orașul, la joasă înălțime, IAR-urile naționale, celebrele F 16 (la mâna a doua), MIG-urile( care mai au doar trei ani de serviciu), Spartanele italiene și străvechiul transportor de trupe Hercules STOP  Pentru ceremonia aeriană a fost dată peste cap circulația terestră în zona centrală și de nord a orașului STOP  Iohannis nu a fost invitat la ceremonie, pentru că tot nu venea - ar fi trimis cel mult o coroană, după obicei STOP  Ministerul de Război al lui Țuțuianu a dat un comunicat că ar fi fost o eroare...neintenționată și a cerut scuze. Ceremonia însă nu a avut de suferit STOP  Scandalul zilei l-a reprezentat comunicatul DNA ( nepus pe site-ul instituției, ci remis privilegiat unei agenții de știri prietenoase) în care Codruța Kovesi dă în vileag fapte reprobabile imputabile procuroarei Iorga-Moraru, pentru care orice altă persoană ar fi fost plimbată în cătușe prin fața camerelor de luat vederi: sume mari de bani și bijuterii confiscate, dosite în fișetul unui colaborator STOP  Șefa DNA a răspuns astfel în stilul strămoșesc ( „ba pe-a mamei dv!”) acuzațiilor procuroarei mazilite STOP  Presa deontologică s-a împărțit între cele două tabere, ignorând faptul elementar că în materie de ilegalități acestea se află la concurență și că nici Codruța nu este un diavol și nici Iorga-Moraru un înger. Pe acolo sunt toți cam la fel, după cum a început abia acum să se vadă STOP  A ieșit la iveală un amănunt cel puțin interesant: în lupta sa multilaterală cu Mafia Codruța se ajută cu un contract de PR încheiat cu o firmă de specialitate. Mai lipsește să-și facă publicitate pe bannere stradale STOP  Premierul Tudose își afirmă originalitatea în luarea deciziilor: după ce l-a dat afară, ca incompetent, pe șeful ANAF, l-a numit a doua zi în funcția de adjunct! STOP  În goana după încasări cu orice preț, Guvernul a mai luat o măsură: angajatorul va plăti CAS și CASS și pentru contractele part time STOP  Mihai Tudose face prima sa vizită în Basarabia ca să ia pulsul unionismului sub Dodon. Abia mai bate inima frăției transprutene STOP  O constatare dureroasă pusă pe seama guvernului tehnocrat: 200.000 de români au părăsit țara în 2016. Chestia asta ne costă 2 miliarde de euro. Și nici emigranții nu se înghesuie să ocupe locurile de muncă vacante.

 

Publicat: 21 Iulie, 2016 - 19:51
Punctul pe Y. Partea ignorată a crizei turceşti
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Majoritatea comentariilor de după eşecul loviturii de stat din Turcia se axează pe efectele acesteia: valul masiv de epurări din administraţie, campania tot mai intensă pentru introducerea pedepsei cu moartea, restrângerea accentuată a libertăţilor cetăţeneşti şi demonizarea gulenismului şi a “statului paralel” proiectat de exilatul fost camarad politic al lui Erdogan.

Nimeni nu se mai preocupă de analiza efectelor pe care le-ar fi putut avea succesul loviturii de stat. Care ar fi fost soarta rezervată preşedintelui de către conspiratori dacă ar fi fost arestat la Marmaris de trupele trimise în acest scop şi dacă avionul cu care fugise nu ar fi fost doborât? Am fi asistat la un spectacol mai rezervat decât cel pe care-l oferă Erdogan? Ar fi fost acuzat de trădarea nobilelor idealuri ale kemalismului şi încarcerat după un proces sumar? Puciştii ar fi recurs, la rândul lor la o epurare masivă a islamiştilor aflaţi în funcţii cheie? Ar fi revenit, triumfător, în patria sa, Gulen şi ar fi instaurat un regim ceva mai laic decât cel actual?

Greu de spus. Cert este că valul de acuzaţii şi de reprosuri la adresa aptitudinilor totalitare ale lui Erdogan nu ţine seama de o serie întreagă de lucruri. Şi anume că în timpul mandatului său, ţara a făcut progrese însemnate pe plan economic, devenind a zecea cea mai puternică economie a lumii. Că Turcia s-a modernizat spectaculos, oferind imaginea unei ţări aflate pe o remarcabilă spirală de evoluţie. Că şi-a creat propria sa comunitate în zona asiatică, al cărei lider de incontestat este. Că a rămas un pilon de bază al NATO prin modernizarea si pozitia strategica a armatei sale. Că îşi poate permite să facă propriile sale jocuri strategice prin alianţe surprinzătoare. Turcia a renunţat de mult la aspiraţia de a deveni membră a Uniunii Europene. Erdogan a înţeles  că nu poate primi de la aceasta mai mult decât îşi poate oferi singur şi că preţul de plătit pentru renunţarea la suveranitate în domenii prea importante pentru tradiţiile şi modelele de viaţă ale unei naţiuni care a parcurs o altă traiectorie istorică decât a Europei este prea mare. Unica dorinţă reală a lui Erdogan mai este cea a libertăţii de mişcare a cetăţenilor săi în spaţiul european, pe care a înţeles că o poate obţine prin şantajul migraţionist.

Frenezia cu care este acum acuzat de toate relele ţine de incapacitatea analistilor de a înţelege fenomene care nu sunt familiare modului de viaţă occidental. Cu mai puţine libertăţi şi drepturi civile, Turcia este o ţară care reuşeşte ceea ce nu reuşesc altele, fruntaşe la aceste capitole. E capabilă să primească zeci de milioane de turişti anual, să le ofere condiţii excepţionale şi să le respecte exigenţele şi obiceiurile, fără să creeze bariere şi restricţii de tip ghetto. Într-un fel, Turcia ilustrează la modul optim paradoxul regimurilor de mână forte care au inregistrat spectaculoase succese economice. Ceea ce s-a întâmplat, mai timpuriu în Spania, apoi în Chile sau în Coreea de Sud, tari in care dictaturile au facut loc, la momentul pe care l-au considerat potrivit, unor regimuri democratice. Ţări cărora regimurile dictatoriale le-au oferit stabilitate şi predictibilitatea pe care sistemele democratice nu ar fi fost în stare, în respectivele medii şi civilizaţii. Despre modelul cu totul original al Chinei nu are rost sa vorbim aici..

Poate că Erdogan trebuie mai degrabă înţeles decât acuzat, în perspectiva unui original model turcesc. Şi mă întreb dacă el va avea tăria să iasă din schema clasică a intransigenţei învingătorului şi să promulge  o amnistie generală care să reducă tensiunile şi să repună în funcţiune maşinăria progresului. Ar putea deveni cu adevărat un erou a cărui statură să o depăşească pe cea a predecesorului său pe a cărui legendă este atât de vizibil invidios…

 

Publicat: 22 Iulie, 2015 - 10:50
Punctul pe Y. Paradoxul noii dictaturi democratice
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Dacă în urmă nu cu prea multă vreme, atunci când o personalitate proeminentă din domeniul business-ului sau chiar al politicii era acuzată şi cercetată de către procurori, sentimentul public dominant era acela că datorită banilor sau influenţei aceasta nu va suporta alte rigori decât cel mult o condamnare cu suspendare - regula părând a fi ori neînceperea urmăririi penale, ori achitarea, astăzi lucrurile s-au schimbat.
Adeseori, în mod radical. Începem să ne obişnuim cu ideea că odată intrată în malaxorul Justiţiei, persoana - indiferent de calibrul său- nu mai are scăpare. Şi că indiferent de realitatea sau gravitatea faptelor care se impută, finalul este dinainte scris: trimis în judecată, va fi cu siguranţă condamnat, chiar dacă pe parcursul procesului vor apărea semne de nevinovăţie sau de abuz al investigatorilor.
Evident că se naşte înrebarea: Cui, căror elemente obiective li se poate datora acest curs?
Faptul că Justiţia funcţionează este, din start, un lucru bun. Că nu se mai ţine cont nici de influenţă şi nici de bani şi că vinovăţii evidente sunt urmate de condamnări pe măsură. Este un pas important pe care instituţiile statului l-au făcut de la o prezenţa pasivă, timorată, la un activă, agresivă chiar. Numărul mare de VIP-uri care umplu deja puşcăriile este semnul cel mai elocvent al statutului de independenţă al instituţiilor care fac parte din sistemul judiciar. Ne amintim, desigur, că în urmă cu 10-15 ani nici nu ne trecea prin cap că un ministru sau un parlamentar, ale căror ilegalităţi erau mai mult decât evidente, ar fi putut fi luaţi cu mascaţii de acasă, şi duşi la audieri. Părea ceva de political fiction. Astăzi ni se pare un lucru firesc ca un fost premier să fi petrecut aproape trei ani în puşcărie, sau că altul, în funcţie, poate fi anchetat şi inculpat. Îmi stăruie în minte episodul în care Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor într-un guvern al Convenţiei Democrate, reproşa colegilor de cabinet că un lider local al PD a fost reţinut de procurori fără ca conducerea partidului să fie avertizată sau consultată în prealabil. Asta era realitatea momentului.
Cel actual are însă şi conotaţii îngrijorătoare pentru un context care se vrea cu adevărat democratic. Pentru că entuziasmul cu care DNA a lansat campania de combatere a corupţiei nu prea mai ţine cont de reguli şi de principii. Uneori nici de bun simţ. Ideea principală devine că Parchetul trebuie să stabilească vinovăţii cu orice preţ, iar instanţele de judecată să le sancţioneze în acelaşi mod. Ajungem, fără să vrem, la sloganul stalinist "cine nu este cu noi este împotriva noastră". Procese precum cel al lui Voiculescu sau Tender se vor solda mai mult ca sigur, cu sancţiuni majore din partea CEDO pentru încălcarea unor elementare principii juridice. Procurorii ploieşteni pot să-i pună liniştiţi sechestru pe toată averea lui Ghiţă doar în virtutea faptului că este cunoscut ca un "băiat rau". Iar Ponta poate fi acuzat de corupţie şi i se poate cere reţinerea pentru faptul că a numit ministru un prieten din copilărie (poate cea mai mare bazaconie emisă de DNA, după celebra "telepatie"). Lucrurile nu stau mai bine nici în Justiţia propriuzisa unde ne-am trezit în fata unor instanţe de şoc a căror misiune este celeritate cu orice preţ, indiferent de argumentele apărării. Sunt doar câteva observaţii legate de faptul că lucrurile par să evolueze într-o direcţie nu doar nedemocratică, ci într-una capabilă să instaureze un nou soi de dictatură, mai perfidă şi mai periculoasă decât cea clasică.

 

 

Publicat: 22 Iulie, 2013 - 12:39
Punctul pe Y. Răpirea lui Hayssam şi denunţul prezidenţial
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Sincer să fiu, vineri, după apariţia sa gravă la televizor, m-am întrebat dacă preşedintele Băsescu este în deplinătatea facultăţilor sale intelectuale sau dacă, Doamne fereşte, nu s-a intoxicat cu o supradoză de lichide fermentate.

După ce toată dimineaţa consilierii săi au făcut concurs de declaraţii referitoare la succesul readucerii în ţară a fugarului Omar Hayssam, ca fiind un trofeu personal al preşedintelui, după-amiază acesta a lansat o serie de „clarificări” care au lăsat pe toată lumea buimacă. După ce a ţinut să precizeze că „terorismul este un atribut primordial al CSAT, care este prezidat de preşedintele României”, a lansat câteva negaţii cel puţin şocante. Prima a fost că Hayssam n-ar fi fost adus din Siria. A doua că nu a fost „repatriat” cu un avion militar. A treia că nu a fost recuperat în urma unui act de extrădare. Iar la final – bomboaba pe colivă! – o afirmaţie stupefiantă: România a efectuat o operaţiunea neautorizată pe teritoriul altui stat!

Este, pur şi simplu, un denunţ: stimată opinie publică internaţională! Iată ce face România lui Ponta şi Antonescu! Ca nişte terorişti, răpesc cetăţenii de pe teritoriul altor state fără să aibă acceptul guvernelor respective!

Ce altceva să înţelegi. E de înţeles, într-un fel frustrarea prezidenţială, pentru că aşa cum el însuşi explică în aceeaşi declaraţie, fiind cazul de responsabilitatea sa, de mai bine de cinci ani „un grup mic de oameni” s-a ocupat de acest proces de aducere a lui Omar Hayssam în ţară. Numai că – presupunem – cineva şi-a bătut joc de aceste eforturi legale şi le-a luat celor din micul grup trofeul de sub nas. Cum? Nu putem decât să bănuim. În timp ce „micul grup” înainta pas cu pas pe căi legaliste, cinstite, un alt grup, fără să mai ţină cont de jurisdicţii teritoriale şi de alte aranjamente, l-a înhăţat pe terorist şi l-a adus pachet în ţară, luând caimacul factorilor (factorului) cu adevărat responsabili.

Aşa se mai poate înţelege de ce preşedintele nu s-a putut bucura de succesul recuperării. Pentru că nu era a sa, ci a celor care au „efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat”. Adică a celui care pretinde că există doar semnătura sa pe toate documentele în baza cărora s-a efectuat răpirea teroristului.

La ce putem să ne aşteptăm? Eventual la protestele ţării de pe al cărui teritoriu a fost extras sirianul. La o interpretare de la tribuna ONU şi la sancţiuni împotriva agresorului. Şi, nu în ultimul rând, la o operaţiune internaţională de pedepsire a României.

Dumneavoastră înţelegeţi altceva, că eu nu?

 

Publicat: 23 Iulie, 2012 - 13:06
Punctul pe Y. DezTRĂIENirea României
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Mai puţin de o săptămână ne desparte de momentul în care în România va avea loc o premieră democratică: demiterea preşedintelui în exerciţiu. În istoria noastră au existat varii metode de a scăpa de un lider, începând cu pâra la Înalta Poartă, urmată de tăierea capului şi până la execuţia sumară, la zidul unor cazărmi militare.

Evident că lucrurile s-au schimbat în democraţie şi chiar dacă unii cred că se mai pot da „lovituri de stat” (formula pe care o folosesc pentru a descrie nenorocirile care li se întâmplă lor), extincţia fizică a liderului care nu se mai bucură de simpatia majorităţii nu mai este posibilă. Ea este înlocuită de procedura complexă a demiterii prin referendum popular. Adică, cel care alege – poporul – este şi cel care trebuie să decidă dacă s-a săturat de proastele servicii ale alesului.
Lui Traian Băsescu i se întâmplă pentru a doua oară acest lucru. Unul dintre motive – probabil subiectiv – îl constituie şi durata prea mare a mandatului său.

După Ceauşescu n-am avut de-a face decât maxim 6 ani cu acelaşi preşedinte (Iliescu, între 1990 şi 1996). Cu Băsescu sunt deja 8. Şi nu dintre cei mai agreabili. Peste criza mondială s-au suprapus şi nenumăratele crize create în interiorul guvernărilor de disensiunile devenite tradiţionale între cele două centre de putere – Cotroceni şi Victoria. Iar peste toate – personalitatea acaparatoare şi conflictuală a unui personaj care nu s-a simţit niciodată în largul său în haina strâmtă a protocolului prezidenţial.

Demiterea sa a fost obiectivul principal al Alianţei USL, odată cu instalarea sa la putere. Operaţiunea dorea să elimine una dintre piedicile permanente la adresa exerciţiului guvernării. Ponta nu avea nici un motiv să se aştepte la un tratament diferit de cel aplicat lui Tăriceanu. Iar cele câteva zile de coabitare au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Ofensiva hotărâtă asupra ultimelor redute ale fostei puteri a rezolvat câteva probleme, dar a născut altele la care Alianţa nu se aştepta, în special în zona refuzului autorităţilor europene de a accepta viteza şi drasticitatea acestor schimbări. Asaltul final, de duminică, are loc pe acest fond de relativă timorare, ce generează o acţiune mai rezervată din partea social-democraţilor, convinşi că problema demiterii şi a suspendării este una liberală, în condiţiile în care exigenţa constituţională a pragului de participare devine una extrem de selectivă pentru o naţiune aflată în plin sezon de concedii.

DezTRĂIENirea României este o operaţiune dificilă, eventualul său eşec implicând riscuri incalculabile pentru campania din toamnă şi pentru autoritatea liderilor USL. 

 

Punctul pe Y
joi 21 iulie 2011 Nr: 3327
Furtul - a doua natură a românului?
de Octavian Andronic

Mi-amintesc un film văzut în copilărie: undeva, în Germania, după război, famili sărace îşi trimiteau copiii pe lângă căile ferate, unde aceştia urcau din mers în tren şi aruncau cărbuni, pe care cei de jos îi strângeau şi-i duceau acasă, să se încălzească cu ei.

Acum, după 50 de ani, nu cred că se mai poate vorbi despre o sărăcie de acelaşi tip. Există, însă, o certă ocupaţie de genul ăsta. Majoritatea aşezărilor de pe lângă nodurile de cale ferată sunt compuse din persoane care au făcut din furtul din tren – o ocupaţie durabilă şi rentabilă. Chitila se numără printre “vedetele” de pe harta hoţiei. Acolo, un important procent al populaţiei – nu doar din cea de culoare – trăieşte de pe urma spargerilor date din mers de echipe bune organizate şi care beneficiază de surse autorizate de informaţii din rândul chiar al ceferiştilor, care-şi iau şi ei partea lor.

Episodul focoaselor nu face decât să deschidă o fereastră spre această îndeletnicire lucrativă, netulburată, de multă vreme, de autorităţi. Cu siguranţă că cei care au dat lovitura, habar n-au avut ce era în lăzi şi, când au văzut, i-au trecut toate transpiraţiile şi n-au ştiut cum să scape de ele. Este aproape sigur că oprirea neprogramată, pentru ca mecanicii să poată vinde motorina, făcea parte din planul curent în care erau – foarte probabil – implicaţi şi jandarmii care au închis ochii la această abatere de la program.

N-a fost vorba, deci, de un furt specializat, din cele care hrănesc imaginaţia amatorilor de diversiuni. Focoasele respective n-aveau cum să ajungă în mâinile teroriştilor, câtă vreme erau în cele ale unor nătărăi pentru care nu conta natura ciordelii.

N-aş fi pierdut vremea cu această poveste dacă ea nu ar fi titpică pentru ceea ce se întâmplă în România: hoţia generalizată! Nu există, practic, domeniu, ramură, zonă sau cum vreţi să-i mai ziceţi în care nu se manifestă transferul prin rapt grosolan al bunurilor mai mult sau mai puţin publice în beneficiul unor grupări cu iniţiativă şi cu felurite protecţii interesate. Furtul pare să fi devenit a doua natură a românilor care, în străinătate ajungând, se evidenţiază tocmai prin creativitatea cu care înşeală încrederea celor de pe urma cărora vor să-şi facă traiul mai bun. În ţară, ţăranul fură conducte de irigare, semne de circulaţie, şine de cale ferată şi sârmă de pe liniile de înaltă tensiune; muncitorul fură din ceea ce produce fabrica în care trudeşte; elevi şi profesori fură cot la cot pe la examene; funcţionari de stat fură la contracte şi licitaţii; parlamentarii fură la numărătoarea voturilor. Şi aşa mai departe.

Episodul focoaselor ne arată încă una dintre cauzele pentru care lucrurile merg prost nu doar la Căile ferate, ci în toată ţara asta unde cel mai adesea hoţii şi vardiştii fraternizează pentru a dobândi ceea ce nu pot prin muncă.

 

Punctul pe Y
miercuri 21 iulie 2010 Nr: 3084
Ascensiunea Elenei Udrea mai poate fi oprită?
de Octavian Andronic

Dar de ce să fie oprită? Ce pericol reprezintă pentru ţara românească fosta juristă de la Primăria Capitalei, care-l apăra cu propriul său trup pe primarul general de atunci, de atacurile mârşave ale paparazzilor, ce încercau să-i tulbure clipele de meditaţie de la Golden Blitz? Pentru că aceasta a fost, practic, prima notificare publică a existenţei „blondei de la Primărie” şi a devotamentului acesteia faţă de liderul democrat. Deşi ea intrase în politică în calitate de liberală, după ce făcuse o escală de tatonare prin anticamera lui Cozmin Guşă când acesta era mare şi tare pe la PSD-ul lui Năstase. Nepătrunse sunt, însă, căile politicii.
Ascensiunea politică a Elenei Udrea a început odată cu numirea sa, de către noul preşedinte, în calitate de consilier bun la toate şi, într-un fel, şefă peste ceilalţi consilieri şi consiliere ai preşedintelui. Ea a fost cea care-i dădea indicaţii lui Pleşu şi-l îndruma pe Stolojan, tot ea fiind cea care pregătea vizitele externe ale lui Băsescu, cu o competenţă dată în vileag într-o celebră emisiune de televiziune, în care a aflat că Norvegia nu este membră UE şi nici că nu e condusă de un preşedinte. S-a dovedit însă foarte utilă în băgarea zâzaniei între Băsescu şi Tăriceanu, tot ca fiind cea care a fluturat, triumfătoare, în faţa camerelor (TV, nu ale Parlamentului!) bileţelul roz prin care Călin cerea clemenţă pentru amicul Dinu.
Zarva aproape permanentă iscată de activităţile sale l-a făcut până la urmă pe Băsescu să renunţe la serviciile ei directe, eliberând-o de obligaţiile de consilier şi lansând-o într-o campanie de gherilă aproape permanentă cu inamicul liberal.

Pentru alegerile din 2008, Elena Udrea a utilizat cu curaj toate trucurile populiste: a dat cu mopul prin şcoli, a tricotat în direct la T.V. şi chiar s-a dat drept o ascultătoare de radio, mare fană a doamnei Udrea. Oricât ar părea de straniu, pentru o naţiune de oameni care miros de la distanţă impostura, a avut succes: s-a ales deputată! Şi odată aleasă n-a fost decât un pas de făcut pentru a deveni titulara unui minister nou-nouţ, creat special pentru ea. Ca ministru al Turismului, Elena Udrea s-a transformat pe sine însăşi într-un brand, neezitând a se pune în ale mai inedite poziţii (politice). A dus o luptă dură cu Comisia parlamentară care a încercat să o înfunde pe motiv de abuzuri şi a biruit-o prin contraatacuri iscusite şi prin insubordonări flagrante, imposibil de sancţionat. A rezistat cu brio căderii primului guvern Boc, fiind premiată cu un portofoliu suplimentar. Şi, în fine, când lucrurile s-au lămurit, graţie vechiului său prieten Oprea, cel care cu transfugii săi a adus liniştea în tabăra democrată, a obţinut şi premiul cel mare: un minster cât două, cu un purcoi de bani de cheltuială pe tot felul de „proiecte”!

Demisia pe motive personale a fostului premier desemnat Negoiţă îi deschide drumul în ierarhia de partid, unde alţii erau mai mari ca ea în grad: de pe poziţia de şef interimar al organizaţiei PDL a Capitalei va face cu uşurinţă pasul spre şefia deplină. Iar de aici până la Palatul Victoria, când uzatul Boc se va retrage la coasă şi la cioplit (sau la biroul de sesizări al PDL, după modelul „Ciorbea”), nu mai este decât o aruncătură de băţ. Ascensiunea Elenei Udrea pare că nu mai poate fi oprită. Şi de cine?

 

Punctul pe Y
miercuri 22 iulie 2009 Nr: 2815
Guvernul se ia în piept cu Criza!
de Octavian Andronic

Gata: Guvernul s-a hotărât definitiv şi irevocabil! Se ia la trântă cu criza, după un program clocit în laboratoarele PSD-ului şi împărtăşit colegilor de Coaliţie. Ce-a fost până acum e o joacă. De-acum începe partea serioasă a acţiunii.

Conform declaraţiilor, un punct important al noului program îl constituie renunţarea la formele de luptă care n-au dat rezultate şi în care criza a lovit dureros  anticriza. E vorba despre impozitul forfetar, despre care chiar cei care l-au promovat recunosc că n-a dat rezultate. Sau dacă a dat, au fost inverse faţă de aşteptări. Economia s-a „curăţat” de câteva zeci de mii de IMM-uri care, chiar dacă nu plăteau impozite, contribuiau la bugetele de asigurări şi la plata altor taxe şi impozite. Tot acum se recunoaşte că ideea iniţială era cu totul alta, ministrul Niţă avansând o formulă care ar fi uşurat activitatea IMM-urilor, dar s-a ajuns la varianta, mai comodă, a impozitului minim.

O altă măsură pe care Coaliţia ar dori să o aplice este mai vechea idee a lui Voiculescu, referitoare la TVA redus la alimentele de bază: pâine, lapte, carne necongelată. Până când marii aranjori din economie se vor prinde care sunt  „portiţele” de scăpare prin care vor putea deghiza şi alte produse în alimente de bază, s-ar putea să dea nişte rezultate. Pe termen lung, însă, va fi problematică. Şi, oricum, excepţiile de acest tip nu sunt altceva decât ocazii de eludare a restricţiilor fiscale. Nu se ştie exact ce se întâmplă cu profitul reinvestit. Pentru că şi aici e o problemă. Atâta timp cât Guvernul amână o decizie în acest sens, ieşirea din criză va fi prelungită proporţional. E vorba de bani care ar alimenta investiţiile şi creşterea, în loc să fie direcţionaţi spre alte scopuri, mai puţin productive. Şi asta e o idee mai veche de-a lui Voiculescu, pe care guvernările de diferite culori s-au încăpăţânat să o ignore.

Din partea premierului vine şi o altă idee minunată: aparatul birocratic se va reduce! Aflăm cu emoţie că miniştrii vor trebui să renunţe la doi dintre cei 16 consilieri care-i sfătuiesc zi şi noapte ce şi cum să facă să meargă treaba mai bine. Vă daţi seama în ce situaţie se vor găsi miniştrii activi, precum doamna Udrea sau doamna Plăcintă? Dacă consilierii la care vor fi nevoite să renunţe sunt tocmai cei care le dau sfaturi cum să investească banii publici în posturi de televiziune care să crească numărul turiştilor? „Copila teribilă” a Guvernului, care este doamna Udrea, a dat crizei două lovituri mortale: a virat la două posturi de televiziune străine nişte milioane de euro, ca să promoveze „alegerea” României (în detrimentul cui?) şi are pe ţeavă încă un milion care va fi acordat posturilor naţionale în acelaşi scop! Bani aruncaţi pe apa Sâmbetei, atâta timp cât vom atrage nişte turişti  cărora le vom produce dezamăgiri corespunzătoare. Pentru că România nu e pregătită pentru un aflux – teoretic – de vizitatori străini. Stăm prost cu infrastructura, stăm prost  cu agrementul şi divertismentul, suntem la pământ cu serviciile turistice propriu-zise. Dacă doamna Udrea băga cele câteva milioane în reabilitarea unei singure staţiuni balneoclimaterice, tot ar mai fi fost ceva...

După un semestru de criză care anunţă alt semestru mai dur, guvernul Boc se dovedeşte prea mic pentru un „război” atât de mare. Un război în care, contra rachetelor cu focoase multiple ale Crizei, oastea de strânsură pedelisto-pesedistă se avântă cu săbiile boante şi cu suliţele rupte din dotare...

 

Punctul pe Y
luni 21 iulie 2008 Nr: 2266
Ruşinea de la Zaragoza
de Octavian Andronic

La „Ziua României” le la EXPO 2008 Zaragoza (Spania) n-au participat nici preşedintele şi nici primul ministru. Cum o cere protocolul şi cum se întâmplă în cazul mai tuturor ţărilor participante.

Au participat doar doi miniştri, şi aceştia într-o discreţie aproape totală. Zidul de tăcere l-a spart doar o succintă declaraţie a ministrului Mediului, dată la un post de televiziune prieten, care a fost invitat special şi unic la eveniment. Zicea dl. Korodi că e mulţumit şi că i-a plăcut pavilionul României.

Nu zicea, însă, dl. ministru, multe. N-a scos un cuvinţel despre faptul că pavilionul României s-a deschis cu o lună întârziere faţă de deschiderea EXPO. Că este unul dintre cele mai „sumare” – ca să nu spun mai neinteresante. Că vinovat de întârziere este chiar ministrul Korodi care a plasat pe umerii prea slabi ai unui consilier nepriceput de-al său sarcina de a fi comisar al pavilionului, însărcinat cu toate operaţiunile de pregătire. N-a suflat o vorbuliţă ministrul acesta al Mediului că toată această operaţiune complexă a fost făcută cadou, fără licitaţie, unui SRL sătesc, prieten de-al său, care habar n-avea la ce şi cum se angajează. Dovadă şi că a facut-o de oaie! Prea ocupat să-şi achiziţioneze autoturisme ecologice şi să facă fel de fel de acţiuni populiste, ministru Mediului a ignorat complet un obiectiv esenţial pentru imaginea României. Am mai traversat în ultimii ani episoade jenante de acest fel. Dar a existat un efort de voinţă politică ce a făcut ca ultimele participări la EXPO – HANOVRA şi EXPO – AICHI, Japonia, să constituie succese şi să contribuie la afirmarea valorilor reale ale ţării. În profundul său deletantism, ministrul Korodi nu numai că a lăsat pregătirea pavilionului la voia întâmplării, aruncând pe apa sâmbetei sumele - nu puţine – alocate. Dar nici măcar n-a catadicsit să-i consulte pe cei care au contribuit la pregătirea manifestărilor anterioare, pentru a afla măcar cu ce se mănâncă un astfel de eveniment! Eşecul mai mult decât evident a fost întâmpinat cu seninătatea care-l caracterizează pe acest veritabil papagal al Guvernului Tăriceanu, pus în scaun din raţiuni de algoritm de alianţă, nu de competenţa, care a mai târât după el la Zaragoza, ca să nu se facă de râs singur, şi un coleg de cabinet. Din decenţă nu-i dăm numele…

 

Punctul pe Y
sâmbătă 21 iulie 2007 Nr: 2005
Băsescu a pierdut pariul cu pensionarii!
de Octavian Andronic

    Obişnuit să aibă ultimul cuvânt, Traian Băsescu şi-a mai alinat orgoliul suferind când şi-a pus semnătura pe documentul care dădea liber măririi pensiilor acuzându-i pe miniştrii care i-au răspuns la observaţii de incompetenţă. Palidă consolare pentru cel mai important meci pe care-l pierde preşedintele în faţa şefului Guvernului.

    Prost sfătuit sau din iniţiativă proprie, preşedintele s-a opus din capul locului proiectului de mărire a pensiilor. Şi-a dat seama că prin acesta Tăriceanu încearcă să mai adune ceva susţinere pentru fragila sa construcţie executivă. Pensionarii constituie, tradiţional, eşalonul cel mai consistent şi mai disciplinat de alegători. Mişcarea n-a fost inspirată. Pentru că populaţia nu a receptat eventuala sa îngrijorare faţă de posibilitatea guvernului să scoată aceşti bani. A receptat refuzul, interpetându-l ca pe unul menit să-i condamne pe mai departe pe pensionari la un trai mizerabil. ‚Tăriceanu vrea să ne mărească pensiile, dar nu vrea Băsescu’ – este enunţul prin care s-a sintetizat disputa politică dintre cei doi. Cu atât mai mult cu cât pentru prima dată în istoria postdecembristă un guvern spune că poate să facă rost de bani pentru a mări pensiile. Până acum toţi premierii şi-au întors buzunarele pe dos încercând să convingă că vor, dar n-au de unde. Întotdeauna s-au găsit bani pentru SRI, SIE, Guvern, Agenţii şi, bineînţeles, Parlament (Preşedinţia n-o mai punem la socoteală) şi niciodată aceşti bani n-au mai ajuns până la pensionari. Acum s-a putut, dar lupta politicianistă a fost cât pe ce să împingă lucrurile într-o fundătură.

    Băsescu şi-a pus semnătura pe proiectul de lege. A făcut-o dându-şi seama că nu are cum să evite o astfel de finalitate. Şi că insistând pe această partitură va pierde în continuare încredere şi susţinere. Care sunt departe de a fi nelimitate. Bătălia electorală intră într-o nouă fază: aceea a contraatacurilor executive. La baionetă. Tăriceanu a prins curaj şi va apăsa pe pedala acceleraţiei, încercând să reducă avansul – teoretic – pe care l-au obţinut foştii colegi de alianţă. Liberalii – având la îndemână instrumentele guvernării – vor încerca să constituie o altă alianţă. Nu cu adversarii tradiţionali, ci cu parteneri scoşi din joben şi adăugaţi la numărătoare. Ceva de genul coaliţiei create ad-hoc de americani pentru a interveni în Irak. Iar acest lucru trebuie să capete o formă până la europarlamentare – examenul hotărâtor al viitoarelor configuraţii politice.

 

Punctul pe Y
vineri 21 iulie 2006 Nr: 1775
Jumătatea de ţară care n-a mai intrat în UE
de Octavian Andronic

Ieri, Republica Turcă a Ciprului a sărbătorit cu fastul obişnuit, cea de-a 32-a aniversare a Păcii, care este totodată şi Ziua Libertăţii. În 1974, trupele turceşti au debarcat în partea de nord a insulei pentru a proteja populaţia turcă a insulei şi urmarea a fost diviziunea şi continuarea, până astăzi, a existenţei a două entităţi aproape fără nici o legătură una cu alta, în afara discuţiilor diplomatice fără cap şi coadă. Prin faţa tribunei oficiale, în care au luat loc preşedintele Talat, membrii guvernului şi oaspeţii, au defilat trupele cipriote, dotate cu armanent modern, între care mult temutele rachete care fac ravagii nu departe, peste mare, în Liban. În zare, pe platoul munţilor, se desenează un uriaş steag menit să amintească celor din partea de sud, care-l au şi ei sub ochi, din capitala comună Nikosia/Lefcoşa, o realitate de care trebuie să ţină cont. Evident că dincolo de 'zona verde' (numită aşa de la culoarea creionului cu care a fost trasată demarcaţia dintre cele două comunităţi, în 1974) această zi poartă cu totul alt nume - invazie militară - şi are cu totul altă semnificaţie - statut de ocupaţie. Deşi istoria nu lucrează cu ipoteze, să ne imaginăm totuşi cum ar fi stat lucrurile dacă, în urmă cu 32 de ani, tentativa de lovitură de stat ce viza anexarea Ciprului de către coloneii greci ar fi reuşit şi organizaţia considerată teroristă de însuşi preşedintele grec de atunci, arhiepiscopul Makarios, EUKA B ar fi pus mâna pe putere. Atunci însă turcii au fost mai prompţi şi mai eficienţi, iar rezultatul acţiunii lor a fost prima purificare etnică de facto, a două naţiuni cu exces de naţionalism care numai puteau trăi împreună. A fost bine, a fost rău? Lecţia fostei Iugoslavii deschide astăzi o cu totul altă perspectivă asupra problemei şi cert este că de 32 de ani aici nu s-au mai înregistrat evenimente cu conotaţie etnică. Preţul plătit de comunitatea turcă a insulei a fost şi este mare: izolare internaţională, subdezvoltare economică, vulnerabilitate politică. Toate acestea au părut să aibă un final odată cu decizia UE de a integra insula în întregul ei. A fost condiţia expresă, căreia cele două comunităţi trebuiau să-i răspundă prin referendum. Spre stupoarea generală, turcii au votat 'da', iar grecii 'nu'. Chiar dacă acest lucru punea în pericol aderarea, Uniunea neintegrând ţările cu probleme 'patrimoniale' nerezolvate. S-a făcut o excepţie aproape inexplicabilă şi - aşa cum preciza preşedintele Talal (care l-a învins anul trecut în alegeri pe 'eternul' Rauf Denktas) - acum Uniunea este compusă din 25 de state şi jumătate! Interesele economice şi politice ale marilor puteri au prevalat în faţa dreptului internaţional (nu e nici prima şi nici ultima dată) şi, în aşteptarea rezolvării 'soluţiei Anan', Ciprul de Nord aşteaptă şi el, de trei ani, ca Uniunea să-şi ţină promisiunile făcute 'în compensaţie': acordarea unui ajutor financiar pentru infrastructură şi deschiderea comerţului internaţional cu jumătatea neintegrată de ţară. Referendumul din 2002 a constituit şi un soi de moment al adevărului, punând în evidenţă şi raţiunile 'meschine' ale refuzului sudului: concurenţa - în materie de turism în special, pe care Nordul ar declanşa-o. Cea de-a patra ţară divizată a lumii contemporane (după Coreea, China-Taiwan şi România-Moldova) aşteaptă o soluţie pierdută prin cancelariile marilor puteri. Preţul acestei neglijenţe îl plătesc oamenii - Nordul are un 'per capita' de 7 500 USD, faţă de Sud - 65.000; o infrastructură slab dezvoltată; o penurie de mână de lucru (80% dintre ciprioţii din nord sunt licenţiaţi şi-şi caută de lucru prin alte părţi); şi, în general, un potenţial de dezvoltare care ar face din insulă, în întregul ei, un jucător major pe piaţa zonei. Până când mai marii lumii vor găsi răgazul să se aplece serios şi cu responsabilitate asupra problemei Ciprului acesta rămâne o ţară divizată, cu resentimente mocnite şi cu perspective incerte.

 

Punctul pe Y
joi 21 iulie 2005 Nr: 1630
Mecanicul ''Generalei''
de Octavian Andronic

Din ce în ce mai mult, scenariul pe care evoluează Coaliţia seamănă tot mai mult cu cel a Convenţiei, din '97. Aproape aceleaşi personaje (preşedintele şi premierul au făcut parte din guvernul Ciorbea), aceeaşi incoerenţă, aceeaşi inconsecvenţă, acelaşi sentiment de desprindere de realitate şi de avans buimac pe un drum accidentat şi lipsit de indicatoare. Guvernul Tăriceanu se înscrie ferm pe culoarul comico-ridicol pe care au evoluat cu brio premierii Ciorbea şi Vasile. Fără să aibe hazul primilor, Călin Popescu Tăriceanu compensează printr-o recuzită clownească, de Malec, care se plimbă calm dintr-o parte în alta a ringului, lovindu-se cu capul de toate obstacolele existente şi revenind cu aceeaşi mină impasibilă cu care ''mecanicul Generalei'' a delectat generaţii de iubitori ai filmului mut.
Spre deosebire de Malec, Tăriceanu este înzestrat cu simţul vorbirii. El vorbeşte solemn şi cu convingere despre lucruri care se bat cap în cap. Grăieşte cu aplomb principii pe care le argumentează şi le combate cu aceeaşi vigoare. Dă, de fiecare dată, sentimentul că în spatele său se află cineva, ştiţi dvs. cine, care îi bagă o mână pe sub haină şi îl animează ca pe o marionetă. 
În filmul mut în care joacă de şase luni, Călin Popescu - Malec dă sentimentul de personaj activ care are un singur gând: să facă ''Generala'' să funcţioneze şi să ducă trupele confederate spre frontul bătăliei cu UE. Pentru asta e înstare să bage în foc mătura cu care iubita sa - rol în care s-a deghizat Emil Boc - face o curăţenie buimacă prin tender, în cel mai nepotrivit moment.
Brusc, filmul s-a rupt şi Malec a decis că nu mai vrea să conducă locomotiva! Hotărâre categorică şi definitivă. Se aşează în repaus pe biela-manivelă şi aproape fără să ne dăm seama aceasta se pune în mişcare, anunţând în acest fel renunţarea la irevocabila hotărâre. ''Generala'' porneşte hotărât să treacă podul ''anticipatelor'', un pod destul de şubred pentru o armată atât de numeroasă şi atât de puţin dornică să intre în focul bătăliei.

 

Punctul pe Y
miercuri 21 iulie 2004 Nr: 1314
Testul de maturitate al partidelor: listele electorale!
de Octavian Andronic

A început deja fierberea generată de pregătirea listelor electorale pentru legislativele din toamnă. Primii care au dat semnalul au fost liberalii, care vor merge în acest scrutin pe liste comune cu democraţii. Ei şi-au prezentat priorităţile pentru Bucureşti, unde capi de listă vor fi Stolojan şi Mona Muscă. De asemenea, s-a făcut cunoscut faptul că pentru majoritatea locurilor eligibile sunt preferaţi tineri sau persoane care n-au mai făcut parte din vechiul eşalon de parlamentari. La PD se manifestă o oarecare întârziere. Totuşi, Băsescu a făcut cunoscut faptul că nu va admite retrageri din structurile administraţiei locale pentru a fi incluse pe listele parlamentare. Aici, infuzia de oameni noi va veni oarecum de la sine, pentru că rezerva de veterani a cam fost epuizată în bătălia locală. Ce se întâmplă în această fază nu este foarte semnificativ. Mult mai interesant va deveni peisajul când reprezentanţii celor două partide frăţeşti se vor aşeza la aceeaşi masă şi va începe târguiala, poziţie cu poziţie. O târguială care va anticipa, fără îndoială, viitoarele aventuri algoritmice, în cazul în care Alianţa îşi va vedea cu ochii visul de a ajunge la putere în această formulă revizuită, faţă de cea care luase puterea în '96, la prima schimbare.În tabăra PSD lucrurile vor fi ceva mai calme. Nu pentru că 'alegerile interne' pentru candidaţi vor exclude orice comentariu. Ci pentru că Adrian Năstase a obţinut controlul total al alcătuirii listelor, având ultimul cuvânt - şi ultima responsabilitate. El va avea sarcina dificilă de a înnoi oferta socială democrată pentru corpul legislativ, în condiţiile în care nu are nici un interes să-şi ridice împotrivă vechea gardă. El va putea acţiona în voie pe listele judeţelor care nu au obţinut rezultate bune la locale. În celelalte, însă, va avea de făcut faţă opoziţiei îndârjite a 'localnicilor', mai ales când aceştia au şi o reprezentare corespunzătoare în eşaloanele superioare.'Alegerile alegerilor' vor constitui etapa cea mai pitorească - şi mai febrilă, în acelaşi timp, al preliminariilor scrutinului din noiembrie, cel care va pune faţă în faţă două entităţi net superioare celor care s-au confruntat până în prezent, pe o scenă politică puternic polarizată.

 

Punctul pe Y
marţi 22 iulie 2003 Nr: 1000
Avocaţii diavolului
de Octavian Andronic

Cu clădirea Palatului de Justiţie stând să se prăbuşească peste înalta adunare venită acolo sâmbătă, pentru a da semnalul lucrărilor de restaurare şi consolidare în valoare de vreo 30 milioane de euro, ministrul Rodica Stănoiu a ţinut să se refere la propunerea prezidenţială legată de ceea ce dl Iliescu consideră, de mai multă vreme, a fi o incompatibilitate majoră. Adică la dreptul avocaţilor parlamentari de a apărea la bară, încercând să smulgă din ghearele justiţiei persoane mai mult sau mai puţin nevinovate, asupra cărora planează varii acuze. Doamna Rodica Stănoiu a susţinut că parlamentarii-avocaţi pot crea presiuni asupra instanţelor de judecată şi că statutul lor va fi supus unei analize care să genereze o prevedere legală conformă cu cele din Uniunea Europeană. Primul care a reacţionat la cugetarea prezidenţială de la conferinţa de presă de miercuri, a fost părintele independent (pe atunci) al Constituţiei, onorabilul pesedist Antonie Iorgovan. 'Este o teză idilică fără legătură cu realitatea' - a decretat dânsul, luând în considerare doar partea cu consultaţiile gratuite din argumentarea dlui Iliescu şi ignorând-o pe aceea, de fond, referitoare la incompatibilitate. Dl Iorgovan, ca şi alţi confraţi înaintea sau odată cu el, s-a obişnuit cu regimul pe care îl conferă tresele de parlamentar pe care le poartă pe sub roba de avocat, şi care produce tremurici de voce şi de mână unor judecători mai slabi de înger. Este un sentiment plăcut, pe care l-au încercat şi alţii - maestrul Cerveni, de pildă, sau maestrul Tărăcilă (când era în Opoziţie) şi mulţi alţii care şi-au asezonat onorariile în funcţie de această calitate. În ceea ce priveşte impresia artistică produsă asupra instanţelor, teza iliesciană este cât se poate de realistă. Când un avocat decide să candideze pentru Parlament, o face, teoretic vorbind, pentru a-şi pune cunoştinţele în slujba producerii legilor, şi nu în cea a orientării printre meandrele acestora. Un parlament trebuie să fie alcătuit, în majoritate, din jurişti, pentru că ăsta este specificul Legislativului. Dacă vor să pledeze, avocaţii să rămână la cabinete şi să-şi vadă de treabă. Precum oamenii de afaceri. În general, n-ar trebui să existe nici o exceptare - nici măcar la profesori sau medici - pentru că şi aceştia, în ultimă instanţă, beneficiază ilicit de pe urma statului lor. Calitatea de parlamentar trebuie să devină o meserie, pentru patru sau mai mulţi ani, neafectată de alte ocupaţii sau responsabilităţi. Cred, de aceea, că în obiectul comisiei pe care vrea să o pună la treabă ministrul Stănoiu ar trebui să figureze toate profesiile şi ocupaţiile care crează incompatibilitate. Poate că, în felul acesta, vom avea la porţile parlamentului mai puţini opotunişti şi profitori şi mai mulţi oameni decişi să se dedice interesului public.

 

Punctul pe Y
luni 22 iulie 2002 Nr: 683
Să ne obişnuim cu pământul!
de Octavian Andronic

Era o anecdotă sinistră: un tip îl întreabă pe un amic cum se mai simte. -Prost! - răspunde acesta. Am SIDA! -Da? Şi ce tratamente ai făcut? -Fel de fel! -Dar cu nămol ai încercat? -Păi, la ce să fie bun nămolul la o asemenea boală? -Cum la ce? Să te obişnuieşti cu pământul! Principala noastră boală o reprezintă costul energiei. Preţul gazelor şi al electricităţii tropăie de câţiva ani încoace promiţând să se transforme într-un adevărat galop. Autorităţile în materie ne-au şi dat de ştire că în august se va proceda la o nouă majorare - consistentă - a preţului gazelor naturale. De ce din august, când consumul este încă redus? Ca-n bancul din deschidere: ca să ne obişnuim cu... pământul. În noiembrie, când vor începe să curgă facturile, organismul românului va fi deja blindat, psihologic, cu profilul noului preţ. Vom băga mai uşor mâna în buzunar, fără să ne mai întrebăm de unde naiba provin aceste sume şi cum le-o fi calculat cine le-a calculat. Este, bineînţeles, o iluzie. Ca şi iluzia că iarna 2002/2003 va fi una ca oricare alta. Va fi, din punctul de vedere al buzunarului cetăţeanului, poate cea mai grea dintre ultimele 13! Va fi iarna în care salariul minim pe economie se va dovedi, în mod fatal, inferior facturii de întreţinere lunară. Or, un asemenea fenomen nu poate să demonstrreze altceva decât că sistemul funcţionează defectuos. Că societatea nu este în stare să rezolve problemele fundamentale ale oamenilor. Că din ceea ce se produce cum se produce, mult prea mult se fură, se risipeşte, se gospodăreşte prost. Este o situaţie gravă pe care obişnuitele ştergeri sau eşalonări de datorii nu vor reuşi să o rezolve. Pentru că hiba este de fond. De vină că cetăţeanul nu poate să-şi achite această factură este vinovat întregul aparat care gestionează ţara într-un mod care nu poate conduce decât la faliment. Ori, să falimentezi o ţară este o performanţă nu la îndemâna oricui...

 

Punctul pe Y
sâmbătă 21 iulie 2001 Nr: 374
Unde-i lege şi tocmeală
de Octavian Andronic

Încurcate sunt căile Domnului, atunci când ele tranzitează România: vedem, pe de-o parte, pornindu-se o amplă campanie de verificare a modului în care o grămadă de poliţişti şi-au înălţat vile ce se-nvârt după soare; vedem, pe de alta, mari atentatori la buzunarul politic, înhăţaţi de guler şi trimişi la zdup, de unde ies, bine-mersi, fără judecată şi fără pedepse. Doar două cazuri: Vâclea, fostul şef al BTT-ului, care a prăduit patrimoniul tineretului cu nonşalanţă, dându-l pe mai nimic prietenilor sau cumetrilor săi, iese de la răcoare, după un stagiu de odihnă de câteva luni, în timpul căruia, probabil, anchetatorii n-au reuşit să producă dovezile care să-l reţină acolo în continuare! Liber ca păsările cerului, el poate acum să se dedice plăcutei utilizări a banilor agonisiţi în funcţie. Sau Sever Mureşan: adus cu tam-tam din Elveţia, prin extrădare, depus la Suceava, pentru judecată şi eliberat a doua zi! Acum e bine-mersi pe la Paris gândindu-se, probabil, ce băieţi buni sunt procurorii români, în comparaţie cu elveţienii De cealaltă parte a baricadei: vă trece vreun moment prin minte faptul că vreuna dintre vilele ridicate de poliţişti necinstiţi cu bani din şpagă va fi confiscată? Să fim serioşi: parcă văd cum vor ridica din umeri membrii comisiei de anchetă şi cum vor comunica ei presei, cu părere de rău, că în toate cazurile s-au produs dovezi ori că vilele nu erau ale lor, ori că au fost făcute cu bani de la părinţi, ori c-au fost primite cadou ori că au fost construite în regie proprie! N-avem, din păcate (dintr-o neglijenţă pe deplin motivabilă) instrumentele necesare pentru a dovedi fraudele de acest fel. Legea 18 a căzut şi în locul ei nu s-a înălţat alta, mai democratică, dar şi mai precisă în a demonstra că 2 + 2 nu poate da 100, mai ales când e vorba de o leafă de bugetar Şi-ntr-o categorie şi în alta dintre situaţiile evocate, funcţionează un numitor comun: acela al indiferenţei faţă de lege. Or, unde-i lege dar şi tocmeală, altceva nu e în regulă

 

Punctul pe Y
vineri 21 iulie 2000 Nr: 65
Scapă cine poate!
de Octavian Andronic

Pragul de 5 la sută impus pentru accesul formaţiunilor politice în Parlament este prima mişcare facută în direcţia unei mai mari coerenţe a câmpului politic unde bântuie, brownian, o mulţime de formaţiuni născute din veleităţile unor lideri fără noroc sau eşuate în pierderea de identitate şi de mesaj. Neliniştea este evidentă şi cei care nu şi-au găsit încă un adăpost la sânul unui partid cu pondere - cum au făcut-o, e drept, înaintea avansării pragului - PUR-ul lui Dan Voiculescu, sau automobiliştii lui Niculescu, înfiaţi de generosul PDSR - se dau de ceasul morşii să-şi găsească un loc sub soarele parlamentarismului. Prima reuşită aparţine UFD-ului: după ce au plecat cu tămbălău din Convenţie, pe motiv de tiranie ţărănistă, oamenii lui Vosganian se întorc în chip de salvatori ai acestora de la singuratatea electorală. Polul de dreapta n-o fi el bogat în procente, dar va avea un acoperiş deasupra capului la toamă. ANCD-ul lui Ciorbea se află într-o poziţie ingrată: dupa ce şi-a consumat energia acuzând PNŢCD-ul de toate relele pe care a trebuit să le suporte, acum ar trebui sa facă penitenţă în faţa venerabilului Ion Diaconescu, negociind o întoarcere sub pălăria Polului de Dreapta. O altă variantă ar fi o simbioză cu PPR-ul lui Vasile, dar aici, dincolo de tradiţionalele animozităţi dintre cei doi ex-premieri, se pune problema sumei a două sărăcii, insuficienta pentru paşaportul parlamentar! Nici Vasile nu stă pe roze: popular sau nepopular - adică Forza România -partidul său nu se regăseşte în nici o direcţie a spectrului. Barca sa pare condamnată la naufragiu şi doar căpitanul s-ar mai putea cârpi cu o funcţie subordonată, dar în echipajul altei corabii. Cea mai dramatică situaţie rămâne, însă, aceea a PNR-ului lui Măgureanu. PDSR-ul nu-l vrea - m-aş fi mirat să fie altfel. Există varianta unirii cu un patid în plină disoluţie - PUNR - dar numai în condiţiile în care acesta ar renunţî la sigla sa, pentru a o purta pe cea a profesorului. Nu există, însă , nici o garanţie, că împreună vor putea încropi măcar trei procente - darmite cinci. Cam asta este situaţia în coada clasamentului, unde scapă cine poate. Şi cum poate.

 

Punctul pe Y
vineri 21 iulie 1995 Nr:
LA CAPĂT DE "DRUM AL KENTULUI"
de Octavian Andronic

La peste doi ani de la începerea cercetărilor în deja celebra afacere "Drumul Kentului" - al cărei semnal a fost dat, în Noiembrie 1992, chiar de "Libertatea" - iată că instanţa s-a pronunţat într-unui dintre cele două procese care analizează (pentru a le sancţiona) vinovăţiile pentru cea mai spectaculoasă fraudă fiscală din aceşti ultimi cinci ani. în procesul din instanţa militară, trei cadre ale armatei au fost condamnate - cu suspendare - pe termene simbolice. Culpa de a fi confundat acareturile armiei cu propria lor ogradă, de a fi făcut depozite de ţigări aduse prin contrabandă în chiar incinta unor unităţi cu profil special, de a fi acceptat plata unor exporturi de tehnică în leii proveniţi din vânzarea ilegală a ţigărilor, nu a meritat, după opinia instanţei, mai mult de o urecheală părintească. Şi poate că domnii judecători au, în felul lor, dreptate: ei au instrumentat ceea ce li s-a dat. Şi li s-au dat câţiva acari Păun cu trese, în timp ce oamenii cu vipuşcă, responsabili de fapt ai acestor afaceri pe picior mare, sau sub nasul cărora acestea s-au derulat în linişte şi pace, îşi văd în continuare de treabă, prin cancelarii interne sau cu misiuni externe. Este, de altfel, o modalitate tipic postrevoluţionară de a rezolva o asemenea dandana pe care nici măcar celebrele comisii de anchetă n-au reuşit, totuşi, să o îngroape. Probabil că pentru blândeţea militară de aici se va scoate pârleala în procesul civil intentat celor trei traficanţi arabi care, la urma-urmei, n-au făcut altceva decât să răspundă amabilelor invitaţii şi oferte ale partenerilor lor, fără să-şi mai bată capul cu legea, când legea o făceau tocmai aceştia.

La capăt de Drum al Kentului se întrevede, în zare, fantoma atât de bine cunoscută nouă a corupţiei fără corupţi. Doar cu acari.

Tag-uri Nume: