30 septembrie 2022

Lansare studiu „Situaţia personalului sanitar”

Asian doctor and an assistant in the operating room for surgical venous vascular surgery clinic in hospital.

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Fundaţia Friedrich Ebert România a lansat studiul „Situaţia personalului sanitar din România”, realizat de împreună cu Syndex România, autor Ştefan Guga. Studiul efectuează un diagnostic detaliat al situaţiei personalului din sistemul de sănătate, analizând evoluţia efectivelor de personal din sistemul sănătate, distribuţia geografică a acestuia, precum şi efectele politicilor salariale recente.

Principalele rezultate şi concluzii ale studiului sunt:
În 2020, peste 350 de mii de persoane lucrau în sistemul sanitar public şi privat din România, reprezentând aproximativ 6.6% din totalul salariaţilor. Excluzând categoria „altor tipuri de personal sanitar cu studii superioare”, pentru care datele sunt disponibile doar începând cu 2015, observăm o creştere semnificativă a personalului sanitar, de la un vârf de aproximativ 270 de mii în perioada anterioară lui 2015 la 330 de mii în 2020.

Totuşi, în ciuda creşterii semnificative a personalului sanitar în ultimii ani, România stă destul de prost când vine vorba de numărul de medici la mia de locuitori, doar cinci state (Franţa, Belgia, Luxemburg, Marea Britanie şi Polonia) având în 2019 mai puţini medici la mia de locuitori decât România. Situaţia e ceva mai bună în ce priveşte asistenţii medicali, dar nici aici România nu excelează în vreun fel, din nou, în ciuda unei creşteri puternice în a doua parte a anilor 2010. Comparaţia cu celelalte ţări europene şi creşterea importantă a efectivelor de personal sanitar în ultimul deceniu nu explică de ce starea de sănătate a populaţiei României rămâne foarte proastă în comparaţie cu celelalte ţări membre UE.

În prezent, lipsa de personal din sistemul sanitar este de cu totul altă natură decât cea din urmă cu jumătate de deceniu. Una din probleme este adâncirea diviziunii muncii dintre sistemul public şi cel privat, vizibilă în special în privatizarea cvasi-totală a unor activităţi sanitare. Din punct de vedere strict cantitativ, medicina de familie (astăzi o activitate în cea mai mare parte privată) a rămas mult în urma celorlalte servicii medicale. Stomatologii, farmaciştii, dar şi medicii de familie (în special după 2015) au o prezenţă cu totul neglijabilă în sistemul public, aceste activităţi fiind practic în totalitate privatizate – împreună, reprezintă aproximativ 37% din personalul sanitar din sistemul privat, faţă de sub 3% în sistemul public.

Adâncirea inegalităţilor geografice între judeţele sărace şi cele bogate, precum şi între oraşele mari şi restul teritoriului reprezintă o problemă structurală a sistemului medical. Zonele bogate au fost principalele beneficiare ale creşterii personalului sanitar în ultimii ani, în timp ce în zonele sărace vorbim de stagnare şi chiar declin. La o extremă, regiunea Bucureşti-Ilfov are cel mai mare câştig salarial mediu şi cel mai mare număr de personal sanitar mediu pe cap de locuitor; la cealaltă extremă, judeţe precum Călăraşi sau Giurgiu, cu salarii foarte mici şi puţin personal sanitar.

Chiar dacă există anumite excepţii, tendinţa generală este cât se poate de clară: cu cât un judeţ este mai bogat, cu atât are mai mult personal sanitar în sectorul public raportat la populaţie. Aceste inegalităţi geografice tind să se agraveze în timp. De altfel, doar în 13 judeţe se observă o creştere sensibilă a numărului de medici la mia de locuitori de la jumătatea anilor 2010 până în prezent, creşterile fiind vizibile predominant în judeţele bogate.

Situaţia personalului sanitar a fost obiectul uneia dintre cele mai incisive măsuri de politici publice din trecutul recent: Legea 153/207, care stipula creşteri salariale fără precedent în sistemul public sanitar, creşteri care aveau drept scop explicit reducerea emigrării şi eliminarea problemei lipsei de personal.

La nivel macro, Legea 153/2017 s-a dovedit remarcabil de eficace, ducând emigrarea personalului sanitar calificat la niveluri minime într-un timp foarte scurt şi alimentând chiar un exces de personal în capitalele judeţelor bogate. Creşterile salariale nu au rezolvat însă problema lipsei de personal în afara acestor centrelor urbane dezvoltate, într-o anumită măsură chiar contribuind la creşterea inegalităţilor teritoriale.

Creşterile salariale s-au dovedit a fi necesare dar insuficiente pentru a rezolva problema lipsei personalului din sistemul public de sănătate. Chiar dacă sunt vitale şi marchează rupturi importante faţă de politica publică a ultimelor decenii, cazul deja concretizat al creşterilor salariale şi cel deocamdată potenţial al investiţiilor în infrastructură arată şi slăbiciunea unor abordări fragmentate faţă de o problemă foarte complexă, ale cărei ramificaţii se întind mult dincolo de problema sistemului sanitar ca atare. Ele ar trebui complementate de alte măsuri privitoare la personalul medical şi sistemul sanitar, dar şi de o strategie mai amplă de reducere a inegalităţilor socioeconomice dintre inter- şi intraregionale. Despre subvenţiile care ar atrage personalul sanitar în zonele sărace (subvenţii de navetă, locuinţe de serviciu, suplimente salariale) s-a discutat în mod repetat de-a lungul anilor, ele fiind sugerate implicit şi în cele mai recente documente de politică publică.

O soluţie eficace şi pe termen lung nu este însă posibilă în afara unei strategii mai ample de reducere a inegalităţilor socioeconomice în creştere. Până la urmă, există o limită dincolo de care eventualele venituri suplimentare oferite personalului sanitar din zonele se vor dovedi insuficiente, din moment ce personalul sanitar deja reclamă nu veniturile insuficiente, ci lipsa oportunităţii unei vieţi profesionale şi personale similară cu ceea ce oferă zonele urbane dezvoltate

Studiul integral este disponibil aici: https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/19530.pdf
Comunicat de presă – Fundaţia Friedrich Ebert România

Sursa foto Pixabay