16 ianuarie 2022

LITURGHIA COSMICĂ A POPORULUI ROMÂN

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Ideea autodeterminării naţionale, profund ancorată în conştiinţa juridică a naţiunii române, avea să-şi producă efectele la sfârşitul primei mari conflagraţii a secolului 20. Construcţia de stat în direcţie burghezo-naţională nu se împlinise şi, drept urmare, realizarea statului naţional unitar (mai multe teritorii româneşti se aflau sub dominaţie străină) deveneau o condiţie sine qua non a progresului general a societăţii româneşti. În acelaşi timp eforturile spre unitate deplină ale românilor se încadrau în mişcările naţionale din Europa est-centrală şi de sud care aveau să transforme la sfârşitul anului 1918, istoria bătrânului continent, ele dovedindu-se progresiste, drepte şi civilizatoare.

Dorinţa sinceră a poporului român a fost de a nu-şi realiza statul naţional unitar pe calea războiului. Preocuparea esenţială ce a dominat conducerea statului şi guvernului în anii 1914-1916 a fost de a nu antrena prematur România în marea conflagraţie, sacrificându-i viitorul naţional, de unde apare şi imperativul alianţei în final cu Antanta. România a iniţiat în primăvara anului 1915 negocieri secrete cu Rusia, Franţa şi Anglia, în urma cărora pe cale diplomatică s-a reuşit obţinerea a trei lucruri esenţiale:

  1. Recunoaşterea dreptului la desăvârşirea unităţii naţional-statale;
  2. Intrarea în conflagraţie la momentul dorit de oamenii politici români;
  3. Tratarea pe picior de egalitate la viitoarea conferinţă de pace

În anul 1918, românii aflaţi sub dominaţie străină din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, prin adunări plebiscitare s-au pronunţat conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru Unirea cu România. Ideea autodeterminării naţionale şi-a produs efectele, ea punând bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar. Acesta este sensul istoric şi caracterul de drept public al Adunărilor naţionale din provinciile aflate până atunci sub dominaţie străină: Sfatul Ţării de la Chişinău, Consiliul Naţional al Bucovinei de la Cernăuţi şi Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. La terminarea primului război mondial, România era de fapt şi de drept stat naţional unitar constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. După elaborarea şi semnarea tratatelor de pace în vara anului 1920, corpurile legiuitoare de la Bucureşti au dat, din punct de vedere al statului român, consacrarea juridică a sistemului tratatelor de pace de la Paris care a stat la baza raporturilor internaţionale din perioada interbelică. Ultimul act care consemna încheierea sistemului tratatelor de pace de la sfârşitul primului război mondial s-a consumat la Lausanne în 1923, convenţie care a anulat tratatul de la Sevres şi acolo delegaţia de la Bucureşti a urmărit ca în hotărârile finale să fie perfect întărite interesele româneşti.

Realizarea Marii Uniri din 1918 nu a fost în mod clar opera unui singur om şi nici a unei singure generaţii. Năzuinţa fierbinte a poporului român s-a înfăptuit prin dreptatea istorică şi prin ceea ce veacurile au adunat ca putere de voinţă a tuturor generaţiilor. Însă declanşarea unor acţiuni care au precedat realizarea idealului secular de unire, precum şi deciziile privind politica României în anii primului război mondial au aparţinut acelei generaţii în rândul căreia s-au impus personalităţi proeminente precum IIC Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, I Gh. Duca, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Ion Pelivan şi alţii.

România a pierdut de la 1916 la 1918 aproape 10% din populaţia ei. Contribuţia militară a ţării la marea victorie aliată din 1918 a fost considerabilă. Numărul celor mobilizaţi a fost de 1234000 de militari, ceea ce reprezenta 15% din totalul popolaţiei şi 30% ca parte bărbătească. Acestea au reprezentat cele mai ridicate procente de mobilizare dintre toate statele combatante, ceea ce reflectă efortul remarcabil al poporului român la primul război mondial.

În urma participării la prima conflagraţie mondială şi a exprimării libere conform principiului autodeterminării naţionale a românilor aflaţi sub dominaţie străină, visul de secole al acestora de a trăi între frontierele unui singur stat a devenit realitate. Tratatele de pace semnate între anii 1919-1923 au adus recunoaşterea internaţională a făuririi statului naţional unitar român.

Destinul a făcut ca ziua Marii Uniri şi întregirii de Neam şi Ţară să fie după ziua Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României – şi părintele creştinismului românesc.

A fost primul dintre apostoli care a propovăduit Evanghelia şi Cuvântul lui Dumnezeu pe teritoriul românesc la strămoşii noştri geto-daci din Dobrogea de astăzi. Este considerat Părintele creştinismului românesc şi ocrotitorul poporului nostru fiind celebrat în fiecare an la data de 30 noiembrie. S-a născut în cetatea Betsaida, Galilea, localitate situată în nordul Ţării Sfinte, la Marea Galileii. În acea cetate s-au născut trei apostoli, toţi fiind pescari de meserie: Sfântul Apostol Petru şi fratele său Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Apostol Filip. Înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, Sfântul Apostol Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. A fost chiar unul dintre cei doi martori ai botezului lui Iisus, săvârşit de Ioan. El mai era numit “Cel Întâi Chemat” întrucât a răspuns primul chemării lui Hristos la apostolie, făcând parte din grupul celor 12 apostoli ai lui Iisus. Sfântul Apostol Andrei l-a urmat pe Iisus, devenind astfel primul lui apostol. Mai târziu, după răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei propovăduind cuvintele fiului lui Dumnezeu a ajuns pe malul Mării Negre în Dobrogea de astăzi a României. El le-a vorbit strămoşilor noştri despre “Legea cea Nouă”. Misiunea de creştinare a neamurilor pe care a avut-o Sfântul Apostol Andrei a început după înălţarea Domnului la cer; el a pornit prin a predica Evanghelia în Asia Mică, de acolo venind în ţinuturile dintre Dunăre şi Marea Neagră, unde a stat multă vreme, creştinându-i pe strămoşii noştri geto-daci. În anul 1997 Sfântul Apostol Andrei a fost proclamat Ocrotitorul României, ziua prăznuirii sale – 30 noiembrie – devenind astfel sărbătoare legală şi, a fost ales drept ocrotitorul Catedralei Mântuirii Neamului.

A murit ca martir la Patras, lângă Corint, pe vremea împăratului roman Nero. Izvoare şi înscrisuri bisericeşti susţin că Sfântul Apostol Andrei, condamnat la moarte a rugat să fie răstignit pe o altfel de cruce decât Iisus, astfel că a fost răstignit pe o cruce în formă de X cu capul în jos, iar această cruce a rămas în istorie cu denumirea de “Crucea Sfântului Andrei”. Moaştele acestuia au fost aşezate în Biserica Sfinţiilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfinţirii acestei biserici. În timpul cruciadei a IV-a moaştele Sfântului Apostol Andrei au fost duse în Catedrala din Amalfi, Italia. Iar în anul 1462 capul lui ajunge la Roma. Iar de aici a fost dus în Catedrala din Patras, Grecia, în biserica cu hramul numelui său. În ce priveşte timpul pe care l-a petrecut în Dobrogea putem afirma că Sfântul Apostol Andrei a trăit în apropierea mănăstirii Dervent, chiar în preajma Crucilor Sfinte. În actuala biserică din peşteră, în pronaos într-o nişă există un fel de pat din piatră despre care tradiţia spune că acolo se odihnea şi cugeta Sfântul Apostol Andrei care a mai fost numit şi “Apostolul Lupilor” pe vremea când se afla pe teritoriul geto-dacilor, al căror simbol era lupul. Iar lupul, potrivit legendelor a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei, căpetenia lupilor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustiul Dobrogei spre peştera care i s-a oferit ca adăpost.

Există o relaţie intimă, organică şi profundă între firea, temperamentul, istoria poporului român şi credinţa lui ortodoxă. Din această relaţie decurg firesc şi anumite trăsături specifice ale etnopsihologiei sale. Cum se ştie, românii n-au fost încreştinaţi de sus în jos cum au fost de pildă bulgarii pe la anul 800, ruşii pe la anul 900 sau ungurii pe la anul 1000. Românii s-au născut creştini şi au trăit creştineşte, simplu şi sinceri, ca primii creştini, gata să moară pentru credinţa lor, dar fără să fie fanatici. Românii n-au purtat vreodată vreun război religios. N-au fost intoleranţi, ci dimpotrivă i-au lăsat pe toţi în plata Domnului, în legea lor, n-au persecutat pe nimeni niciodată pe criterii religioase, ci au respectat credinţa fiecăruia.

Dumnezeu – spune Scriptura – a rânduit pentru fiecare neam un înger al lui păzitor, un fel de guvernator al Împărăţiei, aşezat prin cetăţile de pe Pământ. Noi ca români putem crede cu convingere că Sfântul Apostol Andrei a fost destinat neamului şi poporului român.

Acum, la ceas de mare sărbătoare, dar şi de mare prăznuire, se cuvine să adresez urarea de LA MULŢI ANI! De pace şi prosperitate blajinului şi prea încercatului nostru popor! Doamne Dumnezeule sfinte apără şi ocroteşte România!