Publicat: 31 Iulie, 2020 - 09:39
Share

...sau Acrobatiile nocturne pentru salvarea  solidaritàtii.

 Angela Merkel este la carma guvernului Germaniei din 2005 si se aflà la al patrulea si probabil ultimul mandat al unei cariere politice brilante. Durata exercitàrii, in conditii de continuitate a mandatelor, functiei de Cancelar, cea mai importantà functie din statul democratic functional care este Germania, unde puterile  sunt clar echilibrate, precum balantele, de greutàti si contragreutàti, va fi probabil mai lungà decat aceea de 16 ani a mentorului sàu, fostul CancelarHelmut Kohl (1930-2017, cancelar 1982-1998), care la randul sàu se apropiase  in ce priveste  in durata ocupàrii functie pe “recordul” celui dintai Cancelar al Imperiului, Otto von Bismarck (1871-1890). Stim cum a fost receptionatà imaginea publicà a cancelariatul Kohl, in timpul càruia a avut loc epocalul eveniment al reunificàrii Germaniei. In ochii germanilor si nu doar ai germanilor devenise dupà 1990 un fel de pater patriae. Greutàtile parcursului post-unificare, marcat de profunde transformàri sociale ce au generat tensiuni si nemultumiri in special in fosta RDG, au amestecat luminile cu umbrele si in final cancelarul a iesit di “dispozitivul” national si international al puterii fàrà glorificàri excesive. Pupila sa, Angela Merkel, a preluat conducerea CDU (Uniunea Crestin-Democratà) in 2000 si a format primul sàu guvern in coalitie cu SPD (Partidul Social Democrat) in 2005. Dacà isi va duce pànà la capàt ultimul mandat, inceput in 14 martie 2018, cu scadentà in 2022, durata in pozitia de cancelar al Germaniei a doamnei Merkel va depàsi durata mandatelorlui Kohl, dar, oricum, nu va intrece durata in functie a lui Otto von Bismarck. Dar panà atunci dna Merkel, al càrui partid, CSU, a pierdut in ultimii mult o parte insemnatà a electoratului di diverse landuri -  de altfel ca si SPD, fostul sàu partener de coalitie  in guvernele Merkel 1, 3 si 4 -,  fapt ce s-a reflectat, in mod inevitatabil, si asupra “mitului” construit in jurul personalitàtàtii sale, mai are probabil incà timp la dispozitie pentru a-si làsa amprentaasupra optiunilor de politicà internà ale Guvernului Germaniei si asupra vietii internationale, in special asupra orientàrilor politicilor UE. Asupra acestora din urmà greveazà discrepantele intre evolutiile economice dintre statele membre, agravate pe parcursul anului 2020 de blocajele productive intervenite di cauza inchiderii totale sau partiale  a numeroase activitàti in timpul restrictiilor impuse de starea de pandemiei, cat si de dificultàtile generate de absenta resurselor necesare pentru  asigurarea fluxurilor financiare indispensabile pentru reintrarea in normalitate a  diferitele  sectoare ale economiei si vietii social-culturale.  Doamna Merkel, consideratà in diferite ocazii de presa internationalà percum 2cea mai puternicà personalitate femininà din lume”, sua “dama de fier” - definitie care reia pe cea aplicatà candva doamnei Margaret Thatcher, prim ministru UK (1979-1990), a avut ocazia a-si pune in evidentà talentul de negociator si influenta politicà in decursul tratativelor ultimului si cu sigurantà celui mai lung Consiliu European din istoria Uniunii Europene.  Convocat pentru vineri 17 iulie ar fi trebuit sa dureze cel mult douà zile. A durat in schimb 4 zile (+  noptile aferente) si a fost teatrul unor  discutii infocate, nu in putine cazuri, la limita apostrogàrii, intre primii ministri interesati ca tàrile lor sà beneficieze de cantitàti de bani care sà acopere costurile repunerii pe picioare a economiilor in crizà dupà  prelungita perioadà de “lockdown” (in principal Italia, Spania, Grecia Portugalia,  sprijinite in demersurile lor de Franta) si cei interesati ca aceste “iesiri” din bilantul comun al Uniunii sau fondurile de ajutorare “la fond pierdut”, create ad-hoc ,sà nu greveze pe spinarea contribuabilor din tàrile lor, indispensabilà fiind in acest caz punerea sub supraveghere strictà a desfàsuràrii cheltuielilor destinate riguros activitàtilor productive si investitiilor programate. La sfarsitul lui mai 2020 propunerea Comisiei UE privitoare la  planul de sustinere a iesirii din criza economicà si socialà creatà de pandemie a fost prezentat  public, ea trebuind sà fie  - precum a subliniat in acele zile Sebastian Kurz, primul ministru austriac -  “punctul de plecare in negocierile intre statele membre ale UE”.  Era clar de la bun inceput cà in jurul propunerii comisiei condusà de Ursula van der Leyen dezbaterea va fi aprinsà. Sustinàtorul principal al “strangerii chingii”, al controlului riguros al finantelor tàrilor care in anii trecuti, sau chiar de mai multà vreme,  au iesit din parametrii de stabiliti la Maastricht intre PIB si datoria publicà, a fost de la bun inceput primul ministru al Olandei, Mark Rutte. “Cred cà va trebui mult timp  entru a se gàsi un acord” - a declarat acesta in ziua de 28 mai. Mark Rutte. Guvernele ce au impàrtàsit idea cà existà riscul ca guverne ce au “mania indatoràrii”  (printre care ar excela in special tàrile citate din sudul Europei) sà se infrupte excesiv dintr-o indatorare publicà fàcutà sub semnul solidaritàtii in fata crizei in numele tàrilor intregii Uniuni, s-au situat cu hotàrare pe aceeasi pozitie cu Mark Rutte si au fost impotriva folosirii resurselor “la fond pierdut”. Ele au privit cu reticentà solicitàrile de imprumuturi cu dobanzi aproape de zero solicitate de tàri excesiv indatorat precum Italia. Cu deplinà obiectivitate se poate afirma insà cà planul de redresare si dezvoltare elaborat de Ursula van der Leyen contine unele importante noutàti fatà de precedentele interventii UE in domeniul economiei si fatà de bilanturile in perspectivà ale UE Presedinta Comisiei a prezentat, in fata Parlamentului European, un bilant comunitar mai bine dotat decat cele anterioare, capabil sà creascà  in functie de prioritàti, in scopul  - precum remarca fostul comisar pentru concurentà, profesorul  Mario Monti,  intr-un articol (cf. “Corriere della sera”, 28 mai) - unei rationale distribuiri  a risorselor dupà pandemie, recurgand la emisiuni de “titluri federale”  de datorie tip “eurobond” (pe contul UE) , aceasta insà pentru a face fatà noilor cheluieli din bilantul UE si nu pentru a impàrti intre state vechile datorii ale “cheltuitorilor”.  Deja o comisie cu componentà mixtà (PE, Consiliiul UE si Comisie)  instituità in scopul elaboràrii unei strategii econimice a Ue recomandase celor trei institutii citate unele initiative de genul celor propuse de van der Leyen. De aceste recomandàri nu tinuse cont in mai 2018 Comisia Juncker cand a prezentat propunerea sa de bilant pentru viitorii sapte ani / septenat.   Rezultatul, ajuns dupà prelungitele infruntàri de la Consiliul European din zilele dintre 17-21 iulie  trebuie evaluat in functie de punctele de plecare. Maxi-planul,  initial intitulat “Recovery fund” (refefinit sub titlul “Next Generation Fund”) prevedea agàtarea unei sume de 750 miliarde de euro  de bilantul UE 2021-2027, de 1100 miliarde de euro, destinati in principal digitalizàri, imbunàtàtirii situatiei ambientale si climatice etc. Instrumentul financiar intitulat “Next Generation Fund” urma sà fie finantatà de de Comisia UE prin emisiuni de bonduri  si se prevedea ca 500 miliarde sa fie drenati, la fond piedut, càtre sectoarele economice din tàrile ce au avut cel mai mult de suferit de pe urma pandemiei, conditionat fiind trasferul de reforme si investitii da efectuare in acord cu institutiile de la Bruxelles.  250 de miliarde urmau a fi acordati diferitelor tàri ca imprumuturi pe termen lung. In aceastà versiune a planului de redresare economicà cota de fonduri destinatà Italiei ar fi reprezentat 172,7 miliarde de euro dintre care 81,8 tranferàri (in conditiile unei contrubutii de 60 miliarde) si 90,9 miliarde imprumuturi. Italia ar fi devenit astfel principalul beneficiar al operatiunii “Recovery Fund” , urmatà de Spania,, cu un total de 140,4 miliarde (77,3 miliarde ajutoare si 63,1 imprumuturi) . Franta si Gemania urmau a primi doar subventii echivalente a 38 miliarde si respectiv 28,8 miliarde de euro.  Mecanismul de functionare al “Recovery Fund”/ “Next Generation Fund EU” se foloseste de garantia statului si este legat de bilantul UE si de  repartizarea  acestuia. Un mecanism care a generat de la inceput  mai multe indoieli, in primis din partea Olandei care a avut in cadrul aprinselor discutii ce au urmat sprijinul Austriei, Danemarcei si Suediei, tàri care oricum vor trebui sa aibà “rambursàri” din contributia lor la bilantu UE in valoare de 40 miliarde in urmàtorii sapte ani.  Un capitol separat al tratativei general a privit accesul la fondurile MES (Mecanismul European de Stabilitate - practic un Fond de Salvare a Statelor) din care Italia - tarà ale càrei structuri sanitare sunt destul de pràbusite  ca urmare a politicilor din ultimele decenii de concentrare a centrelor medicale in centre urbane si de reducere a retelei spitalelor si centrelor teritoriale de sànàtate publicà - s-ar fi putut “infrupta”, in conditii foarte avantajoase, cu 37 de miliarde, bani de folosit exclusiv in scopuri legate de politicile in domenil sànàtàtii.  Teama de a nu fi comisariate politicile economice ale tàrii pentru defectiuni  in  intrebuintarea  acestor resurse a fost in Italia leit-motivul  refuzului atat al partidelor de dreapta de a recurge la ele cat si al partidului anti-sistem Movimento 5 Stelle, forta principalà din coalitiile celor douà guverne conduse panà acum de avocatul Giuseppe Conte, primul, care a functionat intre 1 iunie 2018 si 5 septembrie 2019, timp de 461 zile, fiind  rezultat al unei nefiresti aliante intre Miscarea 3 Stele,  si Liga lui Matteo Salvini. Suveranismul de extremà stangà al M5S si-a dat mana in acest guvern cu suveranismul dreptei filo trumpiste, antiemigrationistà, adepta a unei variante actualizate la vremurile globalizàrii a cunoscutei lozinci interbelice “Italia farà da se !”-  un fel de slogan ce poate fi tradus in romanà si prin sloganul  nu de bunà amintire  “Prin noi insine”. In al doilea Guvern Conte (cu juràmantul depus in ziua de 5 sepembrie 2019), compus din Miscarea 5 Stele si Partidul Democrat,  acesta din urmà s-a situat pe pozitii europeniste, indulcind  retinerile si vociferàrile partenerilor  de guvernare si incercand sa ii aducà “pe calea Europeanà”, a compromisurilor obligatorii de la Bruxelles, unde in absenta prin “defectiune” a Marii Britanii a làsat camp deschis influentelor si intelegerilor intre Germania si Franta. Au fost necesare patru zile si patru nopti pentru adaptarea Cadrului Financiar Multianual 2021-2027 la exigentele derivate din necesitatea de a da un ràspuns comun crizei economice dezlàntuite de Covid – 19 si de a ràspunde intr-un mod multumitorcererilo tàrilor grav afectate de coronavirus si deja slàbite anterior de stagnàri indelungate sau de “cresteri negative” alternate cu unele simulacre de  reluare a cresterii reale a economiei. S-a confermat  nivelul  de 750 miliarde de euro al interventiei instrumentului finaciar de redresare intitulat Next Generation EU, nivel corespunàtor propunerii initiale Comisiei. Intr-un exces de optimism demagogic premierul Italiei ipotizase insà in 23 aprilie cà “Recovery Fund” (vezi presa italianà din 24 aprilie si 22 iulie) ar fi trebui sa aibà o “putere de foc” de 1500 miliarde pentru a furniza granturi,subventii Statelor membre. Cu greu s-a ajuns ulterior la cifra de 750 miliarde.  Compozitia interventiei a fost insà “retusatà”: subventiile au fost reduse de la 500 la 390 miliarde de euro, cota imprumuturilor crescand de la 250 la 360 miliade de euro. Acestea modificàri au avut loc desigur sub presiunea guvernelor unor tàri in care  moralei luteran-calviniste  ii corespunde -  teoretic –  acea sobrietatea “frugalà” ce impune si reticente fatà de cei care practicà atitudini dezinvolte in manuirea monedei considerat, da, instrument esential al bunàstàrii, insà a bunàstàrii castigatà cu sudoare si cu responsabilitate. Intors la Palatul Chigi, primul ministru italian a fluturat idea cà guvernul sàu a avut o mare victorie, “aducand acasà”  209 miliarde. Din “bucata” de 390 miliarde repartizati in final subventiilor – “linia rosie” pentru acest tip de interventie fusese stabilità de “frugali” la 400 miliarde din cei 750 – Italia nu a benficiat insà decat de 81 de miliarde, càrora li se vor adàuga 127,4 miliarde de luat cu imprumut. Acesti bani nu sunt, evident, suficienti s pentru a acoperi gàurile din balantele finaciare ale Italiei din ultimele douà decenii in care cresterea economicà poate fi definità precum “in media stagnàrii”. Ultima sumà citatà mai sus vine sà se adauge, chiar dacà reprezintà un imprumut esalonat pe termen lung, impresionantei datorii publice a tàrii, care, dupà socotelile expertilor ce nu pàcàtuiesc prin optimism, in anul viitor va reprezenta aproximativ 165% in raport cu PIB-ul tàrii. Adicà va indica ceea ce deja se vede: un dezastru financiar in act, proiectat intr-o perspectivà sumbrà de indatorare  pe termen lung, fapt ce, desi  teoretic aduce o usurare relativà din perspectiva presiunilor fiscale in crestere, asfel aparent “franate”, va avea indiscutabile efecte negative de duratà asupra generatiilor urmàtoare, ce vor trebui sà re-re-reesaloneze aceleasi datorii si eventual altele ce se vor mai face. In plus, o parte din cele 80 de miliarde nerambursabile vor sosi abia cu incepere din 2021, cand  vor fi livrate 20 miliarde, pe care guvernul Italiei ar fi putut sa le strangà de pe piatà cu o emisiune de titluri de Stat, fàrà a pierde vremea cu prea multe discutii la Bruxelles si fàrà sa aibà conditionaàri din partea Comisiei legate de utilizarea sumelor acordati “la fond pierdut”. Ca garantie impotriva exceselor sau usurintei in utilizarea fondurilor s-a inventat in timpul noptilor albe de la Bruxelles ale recentului Consiliu European asa numita “super franà de urgentà”.  Planurile de investitie, examinate de Consiliul European vor putea fi lansate de acesta dupà aprobarea cu vot majoritar, dar cu ajutorul unui comitat tehnic economic si financiar care va fixa obiective si timpi de realizare. Asupra “franei de manà” s-a discutat intens si in contradictoriu, mai ales intre Italia si Tàrile de Jos.  Panà la urmà in Consiliu a prevalat idea, sustinutà de primul ministru olandez Rutte, cà orice guvern poate sà formuleze  obiectii in cazul in care guvernul altei tàri nu pune in practicà reformele cerute in schimbul ajutoarelor primite. Acest sistem va permite oricàrui guvern sà blocheze transferarea de resurse financiare de la Bruxelles càtre o anume tarà, obligandu-i astfel pe leaderii europeni sà verifice realizarea obligatiilor asumate. Verificarea ar trebui sa nu dureze mai mult de trei luni, dupà care ultimul cuvant ar trebui sa-i revinà Comisiei.

Un alt izvor de tensiuni l-a constituit propunerea de elaborare a unui mecanism care sà impiedice accesul la fondurile Uniunii acelor state unde se constatà  nerespectarea valorilor democratice si incàlcarea principiilor statului de drept. Premierul maghiar Victor Orban – care are un “proiect de tarà” fundamental diferit fatà de al omologului sàu Ludovic Orban -  a respins de la bun inceput respectiva propunere care, fireste, a avut si adeziunea lui Rutte, pe care Emmanuel Macron l-a comparat public, pentru atitudinea sa obstructionistà in intalnirile la varf sin cadul UE cu fostul prim ministru nritanic David Cameron. Despre acelasi Rutte primul ministu maghiar Victor Orban, a declarat cà “nu stiu dacà  mà uràste mai mult pe mine decat uràste Ungaria, dar este sigur cà el atacà cu duritate” (vezi: Politico.com, 23 iulie) .

Nu s-a mai insistat prea mult asupra acestei teme deoarece forte politice ceva mai clarvàzàtoare au sugerat probabil cà nu este cazul ca Bruxelles sa-si complice existenta cu ele.  Ar fi generat si o eventualà ràcire a raporturilor cu Varsovia, unde bate un vant pro-american, nu tocmai favorabil initiativelor ce pot leza ideile si convingerile suveraniste. In Polonia ele au ràbufnit din nou la suprafatà prin reconfirmarea in functia de presedinte, pentru un al doilea mandat, a lui Andrzej Sebastian Duda (n. 1972), sustinut de aceeasi dreaptà populistà care, spre disperarea democratilor sau popularilor radical-chic au  guvernat Polonia asigurand o crestere economicà si o ridicare a nivelului vietii demne de invidiat. Dar acesta este un alt subiect. Polonezii au fost, se pare, in timpul recentului Consiliu European de la Bruxelles, forta tàcutà de care trebuia sà se tinà cont in decizii. Criticile explicite la adresa lui Orban (Victor) tinteau insà indirect si in ei. Nu se poate spune deci cà la Bruxelles   liderii nationali au sosit cu noi idei in ce priveste elaborarea de noi instrumente de salvare a stàrii precare, apropiatà de dezastru, a unor economii din Vechiul Continent. De altfel nici nu aveau marginea de actiune necesarà. Liderii national au descàrcat deci pe umerii Comisiei responsabilitàtile legate de elaborarea noilor instrumente de salvguardare si s-au ocupat , cu precautia cuvenità, de posibilitatea ca un numàr majoritar de guverne sà poatà bloca  finantàrile acordate unei tàri “pentru probleme privind statul de drept”.

Tot pachetul de màsuri legat de “iesirea din lockdown” si reintoarcerea la “productie si consum”  ca volan al “cresterii” a fost negociat la Bruxelles,  in patru zile si trei nopti, impreunà cu bilantul Uniunii pentru urmàtorii sapte ani (panà in 2027), care a rezultat a fi de 1.074 miliarde. Un capitol spinos al negocierilor a fost acela dedicat reducerii contruibutiei “statelor frugale”  (Olanda, Austria Danemarca,  Suedia) si Germaniei la bilantul UE., reducere efectiv efectuatà si care a avut efectul redimensionàrii unor voci din bilant care in prima versiune a acestuia erau destinate unor operatiuni importante din domenii in care sunt prezente multe situatii critice. Fatà de prima propunere de compromis, propusà de presedintele Michel,  a solicitàrii de reducere a contributiie formulatà de “frugali”, corecturile intervenite in tratativà au fost net in favoarea acestora din urmà:  Danemarca, care conform “planului Michel” ar fi trebui sa plàteascà mai putin cu  197 milioane de euro a obtinut ssà fie degrevatà de   377 milioni di euro;  Austria in loc sa plàteacà mai putin cu 237 milioane a obtinut sa plàteascà mai putin cu  565 milioane ; Tàrile de Jos in loc sa obtinà o degrevare de 1.576 milioane au obtinut una de 1.921 milioane; Suedia, usuratà initial de 798 milioane, a primit o usurare de 1.069 milioane. Nu s-a schimbat cifra indicand micsorarea contributiei  Germaniei: a ràmas  3.671 milioane de euro. Desi sumele respective nu sunt relevante in raport cu dimensiunea bilantului Uniunii ele fac parte din pachetul de negocieri care trebuind sa multumeascà toate pàrtile a contribuit in cele din urmà la micsorarea capacitàtii de influentare in pozitiv a unor procese de care depinde aspecte importante ale proceselor de dezvoltare. Din bilantul aprobat au fost reduse, de pildà, sumele destinate  dezvoltàrii ariilor rurale, sumele din fondul dedicatt tàrilor sàrace pentru a le ajuta sà micsoreze volumul emisiunilor de gaze dàunàtoare, producàtoare ale “efectului serà”. Cazul cel mai interesant mi s-a pàrut a fi cel legat de programul “EU4Health” (adicà, tradus, “Uniunea Europeanà pentru Sànàtate)”, “agàtat”, fireste, la bilantul Uniunii. In intentiile Comisarului european pentru Sànàtate, Stella Kyriakidis, acest program trebuia sa fie “pilastrul” (termen frecvent in limbajul birocratic  bruxellez) la urgentele sanitare generate de coronavirusul Covid-19. Programul fusese lansat cu douà luni in urmà (vezi cotidianul ”La Verità”, 22 iulie 2020, p.7) si putea conta pe o dotare de 9,4 miliarde de euro, ceea ce fàcea din el cel mai consistent program de sànàtate, in privinta resurselor alocate, din istoria UE. Aprinsele discutii nocturne privind   “Recovery Fund”, degrevàrile de acordat “frugalilor” pentru a le amortiza pretentiile  si alte probleme “arzàtoare la ordinea zilei” – cum se exprima un nemuritor personaj dintr-o nemuritoare comedie a li Nenea Iancu – au dus la un acord intre segii de stat si de guvene prin care din programul citat au fost tàiate 7,7 miliarde de euro, disponibilitatea ràmasà  situandu-se la nivelul a 1,4 miliarde. In locul unui elefant UE a nàscut, in acest caz, un soricel: in momentul celei mai mari crize, sanitare si economice, din istoria Uniunii, in loc sa consolideze fondurile destinate sànàtàtii publice le-a tàiat drastic. 

S-a stabilit, in final, cà  emisiunile de obligatii emise de Comisie vor avea scadente diverse, dar toate vor fi replàtite panà in 2058, fapt ce se va repercuta asupra viitoarelor bilanturi ale UE.  Comisia de la Bruxelles spera cà sumele derivate din unele “taxe nationale”  (de mediu, digitale etc) ar fi putut fi redirectionate direct càtre bilantul Uniunii , pentru finantarea datoriei. Chestiunea a ràmas in suspensie si de rezolvarea ei a fost insàrcinatà Comisia. Gravele probleme ale iesirii din depresiunea economicà si  dezlàntuità de efectele pandemiei Covid-19, ca si cele ale reintoarcerii la o  “normalitate” ce nu va putea fi decat un simulacru al vietii noastre dinaintea catastrofei,  nu se vor rezolva de azi pe maine. Chiar si ultimele màsuri ale Consiliului European nu sunt implementabile de azi pe maine. Ca sa poatà  lua cu imprumut fonduri Comisia are nevoie de “màrirea spatiului de manevrà”, cum plastic se exprima zilele trecut un editorialist al “Financial Times”, expresie prin care este de intels, desigur, diferenta intre cheltuiala efectivà si cantitatea maximà de resurse finaciare pe care Uniunea o poate strange de la Statele membre. Acest proces nu poate fi oricum finalizat inainte de 2021 deoarece trebuie validat de parlamentele tuturor Statelor membre ale UE. La randul sàu Parlamentul European trebuie sà  transforme aceste proiecte in legi. Bineinteles, in acelasi parlament deputatii se vor pronunta asupra bilantului UE si profitand de discutia privitoare despre “Recovery Fund” vor incerca sà conecteze problemele ajutoarelor si imprumuturilor cu mari facilitàti la retelele statului de drept, prin care circulà, in unele tàri, periculosi curenti de inaltà tensiune, in loc de curent continu..

Este limpede cà in contextul presiunii “rigoristilor”, partizanii rigidelor bariere de ridicat de càtre UE in fata cheltuielilor (din bilantul UE) hazardate sau a investitiilor in obiective  nicicand finalizate, ar fi fost nevoie de o vointà politicà unitarà pentru gàsirea unor solutii pentru iesirea din crizà satisfàcàtoare pentru toti membri Uniunii, inclusiv pentru aceia cu o fortà economicà minorà. In conditiile obligativitàtii unaminitàtii votului din Consiliu pentru realizarea unei initiative de proportii, acordul acestora ràmane constant indispensabil. Emanuel Macron si Doamna Cancelar Merkel au inteles cà la Consiliul European de sàptamana trecutà se joacà cartea supravietuirii Uniunii Europene si cà punerea pe butuci a economiei Italiei, prin axfisierea acesteia in cazul nereactivàrii circuitelor economice-financiare care o tin in picioare, in pofida enormei datorii publice, poate avea efecte devastatoare pentru toate tàrile membre ale UE si chiar pe plan international.  Ca atare interventia celor douà personalitàti in tratativà in favoarea sprijinirii Italiei (mai ales) si – prin inductie - Spaniei, a patra economie din UE, a càrei pozitie va fi pusà in curand in discutie de consolidarea economicà a Poloniei, nu trebuie prività ca un act de personalà generozitate politicà. Germania ar avea mari dificultàti dacà economia Italiei nu se repune pe picioare: o serie de mari complexe industriale germane – unele din Bavaria -  au raporturi stranse cu industriile lombarde, piemonteze si venete. In mumele interesului masinària politicà a compromisului a functionat de aceastà datà foarte bine, in jurul mesei tratativelor si pe hartie. Mai ràmane ca tàrile ce sunt beneficiarele ajutoarelor si imprumuturilor sà implementeze programele pentru evaluarea càrora Comisia UE si-a pregàtit deja in aceste zile organele de lucru, cum a relevat recent si un fost prim ministru al “perioadelor scurte” ale istoriei contemporane, dl. Mihai Tudose, care, ca si alte persoane lucide, realizeazà faptul cà suma de 80 miliarde, cu care cineva crede cà s-a intors acasà in servieta cu insemnàri de la reuniunile diurne si nocturne de la Bruxelles este o insumare de costuri ale unor  capitole financiare de desfàsurat inainte pe termen lung.  Din aceastà sumà doar 16,8 miliarde de euro reprezintà subvenții  - a aràtat, in cunostintà de cauzà, fostul premier, “și nu sumele astronomice vehiculate de o propagandă, care amestecă mere cu pere și vinde în mod periculos iluzii românilor”. Până la 80 de miliarde, a aràtat dansul  “mai sunt împrumuturi potențiale, ce trebuie rambursate, și bugetul pe șapte ani care ne revine ca stat membru și pentru care, la rândul nostru, cotizăm anual la UE”. Se pare cà unii “europenistii convinsi”  incà nu realizeazà faptul cà UE nu este o organizatie de binefacere ci un ansamblu de state in care pe langà drepturi fundamentale existà si indatoriri ce trebuie respectate, inainte de toate fiind insà de respectat indatoririle fatà de propria natiune de apartenentà, fatà de sànàtatea si bunàstarea ei. Doamna Merkel in aceastà privintà a dat dovadà de acel spirit de responsabilitate necesar tuturor sefilor de guverne. In imprejurarea specificà – lungile tratative din cadrul recentului Consiliu European – responsabilitatea si experienta si-au spus cuvantul. Domnia sa  a fost presedinte al Consiliului European in 2007. In decursul lungii sale permanete in pozitia de Cancelar al Germaniei a avut un rol imprtant in istoria evolutiei raporturilor internationale si a pozitionàrii Germaniei in Uniunea Europeanà . A participat la elaborarea Declaratiei de la Berlin ( 26 martie 2007) si in negocierile pentru Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007).  A fost a doua doamnà prim-ministru, dupà Margaret Thatcher, care a exercitat presedintia G8 ( intalnire la Aquila, Italia, 8 iulie 2009). Dupà anuntarea retragerii sale din viata publicà la sfarsitul celui de al patrulea mandat de Cancelarà se pàrea cà steaua sa este in declin si cà, pe cale de consecintà, capitalul sàu politic era intrat intr-un proces ineluctabil de eroziune: sondajele de opinie indicau scàderea popularitàtii. Chiar in interiorul CDU, la conducerea càrui ajunsese in anul 2000, pàrea a pierde consensul: o parte din fortele conservatoare din partidul sàu viraserà spre dreapta sau au alimentat – ca si alte partide – consolidarea extremei drepte (AfD). In timpul epidemiei situatia s-a schimbat datorità promptitudinii in care Cancelara a reactionat in fata crizei. Popularitatea ei a ajuns astfel, datorità sigurantei insuflate populatiei, la nivelul apropiat unui lider  autoritar, aproape de 80 %. Renasterea “ratei schioape”, cum o caracterizaserà in timpul pierderii de popularitate ziaristi putin respectosi cu serviciile aduse Germaniei, Uniunii Europene si Europei in general (amintesc doar pozitia constructivà a Cancelarei in cadrul “Formatului Minsk”, dupà declansarea crizei raporturilor intre Rusia si Ucraina), a fost beneficà pentru pacea si stabilitatea economicà a continentului. Este foarte probabil cà in timpul exercitàrii de càtre Gemania a presedintiei Uniunii Europene popularitatea Cancelarei, va creste. “Interventionismul” explicit al Germaniei in politica europeanà este – cum recent punea in evidentà si foarte ràspanditul jurnal telematic politico.com – doar  o “noutate relativà”, deoarece este – o continuare fireascà a unei conceptii coerente de mantinere “a unui anume echilibrului in raporturile cu Statele Unite, principalul sàu protector, cu restul tàrilor din Europa si cu Rusia, punand accentul pe multilateralism si necesitatea de a mentine deschise pietele” . Doamna Merkel este, vor sau nu vor unii comentatori, singurul politician de cursà lungà dintre sefii de stat si de guverne din Uniunea Europeanà. A participat la intrarea si iesirea UE din douà mari crize economice, a gestionat - in mod nefericit, dupà unii (de regulà dupà suveranistii si ultra-nationalistii din diverse tàri) sau fericit, dupà altii -  fluxul migrator din 2015 provocat de  crizele umanitare  (Irak, Siria)  generat interventii militare aventuriste ale altora, uitand uneori, este adevàrat, cà mai ramen deschise si coatele Mediteranei, làsatà de UE in plata Domnului si mai ales a Italiei, incapabilà sà facà fatà singurà fluxului dinspre continentul african. Perioada de exercitarea de càtre Germania a presedintiei rotative a UE ar putea sà marcheze “cantecul de lebàdà” ale unei persoane care deja si-a làsat amprenta pe cursul istoriei recente a Europei. Com o va face este de vàzut. Mecanismele de cooperare din Europa trebuie revàzute si securitatea continentului trebuie regandità nu doar exclusiv din perspectiva si un urma impulsurilor Statelor Unite. Desi nu o declarà fàtis – dar a làsat sa se inteleagà aceasta in unele ocazii, de pildà atunci cand guvernul german si-a declarat ràspicat dezacordul (21 decembrie 2019)  cu sanctiunile comerciale americane i menite a impedica construirea gazoductului/ conductei de gaz Nord Stream –,  politica externà a Cancelarei  este in  rezonantà cu aceea a lui  Macron, pentru care Europa este o entitate ceva mai mare decàt aceea dintre limitele spatiale ale UE, se intinde  “de la Atlantic la Urali”, precum corect o situa pe hartà De Gaulle.  Emmanuel Macron este si el adeptul necesitàtii echilibràrii raporturilor intereuropene si nu pare un spirit aventurist. Doamna  Merkel si Macron sunt un tandem redutabil. Din cei 32 de lideri politic care au participat la ultima intalnire la varf din semestrul in care Germania a avut presedintia rotativà a UE doar unul mai este in exercitiul functiunii: Angela Merkel. Experienta ei face parte din patrimoniul  culturii politice al  tàrile membre ale UE.

Format: