Publicat: 11 Iulie, 2016 - 11:13

1. Amurgul aventurii Cameleonului Triumfător

De regulă persoanele care se ocupă în mod constant cu treburile politicii şi au o familiaritate cu mecanismele decisionale, pentru controlul cărora se luptă părţile de diferite orientări, sunt încadrate, fără distincţii, în categoria denumită “clasa politică”.  Intră în ea deci acele grupări sau regrupări schematic definite, precum dreapta, stânga, centru-stânga, centru-dreapta, naţionaliste, extrema dreaptă, extrema stangă etc. etc. În sens generic şi restrictiv, aceeaşi noţiune indică şi grupul conducător al partidului sau partidelor aliate aflate temporar la Putere, care, în “camerele cu butoane” elaborează, cu ajutorul propriilor “centre de studii” sau “grupuri de lucru”, strategii şi tactici de guvernare, programe şi intervenţii în măsură să-l (sau să le) menţină în graţiile electoratului pe durata mandatului şi să asigure, prin realegere, continuitatea opţiunilor exprimate din poziţia deja dobândită.

Nu cred că există multe acte de mai gravă stupiditate politică  comise in Europa după cel de al doilea Război Mondial in măsură a fi “la inăltimea” cele două comise, la un interval de 13 ani unul de altul,  de doi prim ministri britanici, unul laburist si altul conservator.

Primul dintre acestea considerăm că este acela al angrenării Marii Britanii in 2003 in interventia in Irak promovată impotriva tuturor evidentelor politice si geostrategice de Bush Junior.  Al doilea  este cu sigurantă acela comis de primul ministru demisionar Cameron care dorind sa-si consolideze o popularitate in declin si mizand pe concesiunile numeroase obtinute de la o Uniune Europeană pe care a santajat-o constant cu cereri de exceptare de la normele generale impuse celorlalti membri a folosit demagogia anti Bruxelles ca instrument de politică internă, propunandu-se precum liderul care după ce a obtinut tot ce era negat altora se putea prezenta precum firescul continuator al propriei politici si salvator al prestigiului Regatului Unit si al partidului conservator. La ireparabilelele – pe termen mediu -  daune politice si economice interne si internationale  ale demagogiei promovate de Cameron, in dauna Regatului Unit, propriului partid si U.E., ne vom referi intr-o succesivă interventie. Momentan ne vom concentra privirea fostului prim ministru (1997-2007) Tony Blair .

Viteza cu care acesta a tarat in aventură Regatul Unit in 2003, spărgand un front vast de indoieli si impotriviri din randurile proprilor aliati din cadrul NATO si U.E. (in primis al Frantei si Germaniei) si dezacordului explicit al  membrilor “de bază” ai Consiliului de Securitate (China si - cu nuantări - Rusia) a creat o bresă in unitatea mecanismelor de decizie impărtăsită - valabile atat in cadrul NATO cat si in U.E. -  si a făcut sa reintre in politica internatională, pe usa principală, aroganta cinică.  Desigur, Sadam Hussein nu era un ingeras, după cum nici cei ce il incurajaseră pe sub masă in războiul impotriva Iranului (1980-1988) nu fuseseră mielusei. Haosul creat in Irak, in 2003 di după,ca urmare a unei interventii ce nu avea in spatele său un plan de stabilizare democratică, ci doar aruncarea peste bord a “tiranului” care guverna cu pumnul de fier, a lăsat in urma sa sute de mii de morti, a incurajat luptele fratricide, un conflict sangeros inter-confesional intre suniti si siiti, fără precedent in istoria “scurtă” a Irakului ca entitate politică suverană, a contribuit la distrugerea civilizatiei urbane in teritorii sărace si in ultimă instantă a distrus unitatea unui Stat in care incă mai exista o comunitate crestină destul de consistentă, protejată de  autorităti, comunitate de care s-a ales praful. Irakul este acum, la distantă de 13 ani de la inceputul “misiunii umanitare” promovate de cuplul G. W. Bush – Blair, un imens camp de ruinuri printre care se strecoară trupe locale, “suportate” tehnic de protectorii externi, angajate cu nu prea multă convingere in alungarea bandele de asasini fanatizati, parti ale armatei criminale imbrăcată in negru, formată din măcelarii (autohtoni si străini) autoproclamatului Stat Islamic. In ce-i priveste pe crestinii din Irak, ne mărginim a reaminti categorica afirmatie a cardinalului Bagnasco din ziua de 10 noiembrie 2014, cu ocazia prezentării in  Adunarea generală a CEI (Conferinta Episcopală Italiană) relatării privind situatia crestinilor din Irak făcută de episcopul Basha Warda de Erbil. “Acesta – a spus Presedintele C.E.I. - este un genocid si o crimă contra umanitătii”.

Nu ne face nici o plăcere, evident, faptul că la distanta de 13 ani, maximul exponent, pentru un deceniu,  al Guvernului Majestătii Sale Britanice a dat  seamă,  pentru actele sale aventuriste si care – vrem nu vrem – par a se incadra in categoria deciziilor politice degenerate, prin consecintele provocate in lant, in crime impotriva umanitătii. In vremurile imediat ulterioare interventiei SUA si Marii Britanii in Irak, cu urmări tragice atat pentru respectiva entitate suverană cat si pentru stabilitatea intregului Orient Apropiat, interventie făcută fără a se avea mandat din partea Consiliului de Securitate sau al Adunării Generale ONU (interpelată post-factum, doar pentru un aranjament de fatadă, pentru “legitimare”), am comentat lipsa de pudoare cu care Blair a mintit opinia publică britanică in legătură cu detinerea de către Sadam Hussein a armelor de distrugere in masă.  In fata Camerei Comunelor Blair a rostit colosala minciună care stă la baza uriasei tragedii irakiene si a  tragediei ulterioarei distrugerii a Siriei, a mortii a sute de mii de sirieni, a punerii pe drumuri a 12 milioane de locuitori ai tării si a refugierii a altor cateva milioane in Turcia, Liban si Europa. “Sadam Hussein poate lovi Londra cu armele sale de distrugere in masă in 45 de minute” – declarase cu aplomb un Blair mincinos in Parlamentul de la Londra. Scriam atunci intr-un editorial dintr-un cotidian roman: “ La doi ani distantă de la lansarea afirmatiei (citată mai sus – n.n.) nu mai există indoială că este vorba de un bluff. Dar precum istoria invată, sinceritatea si coincidenta intre declaratii si fapte nu sunt conditii obligatorii ale succesului oamenilor politici. Pentru a nu le da conservatorilor condusi de Michael Howard să acumuleze puncte, Blair – care nu a renuntat in nici o ocazie să revendice un rol de prim-plan pentru Marea Britanie in stabilirea optiunilor decizionale ale Uniunii Europene – a făcut deja cunoscut faptul că viitorul guvern (victoria laburistă este dată drept scontată) nu va lua in consideratie introducerea monedei unice in teritoriile peste care flutură drapelul batranului Albion (…)” (cf. Grigore Arbore, “Ultima aventură electorală a Cameleonului Triumfător”, in “Cronica Romană”, 5 mai 2005 si in vol. Grigore Arbore, “Destrămări multicolore”, RAO, Bucuresti, 2007, p. 297 sqq). Fătărnicia lui Blair in raporturile cu Europa si modul in care a indus in eroare opinia publică engleză sunt expresii al unui program de exercitare a puterii bazat in cel mai bun caz pe credinta că minciuna si inselarea opiniei publice se exercită spre binele propriului partid, pe care il identifica cu sine. “Statul sunt Eu” – declarase Regele Soare. Blair a crezut că el este chiar laburismul si totodată Marea Britanie. Recent (6 iulie 2016) Comisia condusă de Sir John Chilcot, membru al Consiliului Privat al Coroanei, i-a redus avanturile patetice cu care in ultimii ani si-a apărat pozitia interventistă din 2003 in raport cu Irakul. Blair si-a făcut cu putine zile in urmă o vagă autocritică pentru decizia interventiei in Irak, subliniind insă mereu că “lumea a devenit mai sigură după disparitia lui Sadam”, afirmatie care nouă nu ni se pare că ar putea deveni o axiomă , ci dimpotrivă,  o nouă formă de mascare a minciunii generatoare de tragedii si de efecte destabilizatoare in arii geografice ce depăsec cu mult sfera Orientului Apropiat si Mijlociu.  In cele 12 volume ale Comisiei Chilcot, rezultat al unei investigatii ce a durat 7 ani, răstimp in care au fost consultati 150 de martori avizati si s-au examinat 150.000 de documente, se demontează sistematic mecanismul minciunii construite de Blair in jurul interventiei in Irak. In raport nu numai că nu se declară că Primul Ministru a gresit in evaluarea deciziei sale politice, ci se evidentiază faptul că el a dorit cu orice chip. războiul Se stabileste că pană la 20 martie 2003, cand a fost declansată interventia in Irak, ignorandu-se mecanismul preventiv al acordului si rezolutiei Consiliului de Securitate, “nu existau amenintări iminente din partea dictatorului Sadam Hussein” (a se vedea in retea: http://www.iraqinquiry.org.uk) . Se precizează că interventia nu se justifica in conditiile in care nu se stabilise “dincolo de orice indoială că Sadam Hussein continua sa producă arme chimice si biologice”. “Actiunea militară – consideră Comisia Chilcot – nu era singura optiune in acel moment”.  Blair apare din raportul Comisiei Chilcot precum un personaj politic fără viziune de termen mediu in ce priveste periculoasele evolutii posibile in scenariul Orientului Mijlociu. Primul Ministru britanic a actionat la remorca lui G. W. Bush (că sa satisfacem orgoliul britanic ar fi trebuit sa folosim expresia “care a actionat umăr la umăr cu”) si a acoperit, prin participarea Regatului Unit la agresiunea (acesta este termenul corect) decisă de Bush Junior impotriva Irakului, motivatiile reale si nedeclarate ale deciziei Presedintelui de atunci al S.U.A.

Decizia lui Blair in ce priveste atacarea Irakului, atitudinea promovată de el fată de U.E., constand in smulgerea a cat mai multe “privilegii” pentru Regatul Unit, in măsură a crea impresia că regulile generale nu valorează in fata exigentelor invocate in numele intereselor britanice,  sunt doar cateva dintre elementele ce au introdus in politica  conducerii laburiste, in primul deceniu al noului mileniu, atat un coeficient ridicat de risc in raporturile internationale, prin cauzarea unei crize de proportii in regiunea cea mai instabilă a lumii, cat si un coeficient de nesigurantă in ce priveste stabilitatea parcursului de consolidare structurală a Uniunii Europene.

Doi editorialisti cunoscuti, Philipp Stephens, de la Financial Times si John Kampfner, de la “Times”, au caracterizat recent decizionismul lui Blair in legătură cu Irak precum o “păcatuire prin ssigurantă” si au vorbit despre un “zel mesianic” al primului Ministru britanic, despre atitudinea sa de “zelot”, care intr-o mai sofisticată acceptiune bizantină s-ar traduce prin “fanatic”. Intr-un blog din editia telematică a cotidianului  “La Repubblica” (7 iulie a.c.) Blair este psihanalitic definit ca pe o persoană suferind  de “complexul lui Mesia”, de iluzia “că ar putea salva lumea, dacă lumea s-ar lăsa in mainile sale”.  “Mesianismul” lui Blair, si interventismul belicos lui G. W. Bush au favorizat in Orientul Mijlociu nasterea si răspandirea radicalismul islamic in formele criminal-paroxistice promovate sub semnul wahhabitismului. Statisticile privind consecintele conflictualitătii generate astfel nu sunt incă foarte limpezi. Surse ale Natiunilor Unite arată că după fundarea Califatului Islamic (29 iunie 2014) in Irak se poate vorbi despre un număr de 3,2 milioane de evacuati si 2 milioane de fugari expatriati. Sunt cifre exorbitante, de adăugat cifrelor, cu mult superioare, ale tragediei siriene, un “efect colateral si continuat” al descompunerii violente a Irakului si al idioatei persistări in defenestrarea lui Bashar al Assad cu ajutorul virtualilor aliati, mereu pe punctul de a deveni efectivi călăi pentru toti cei care nu se supun “legii islamice”.   Problema războiului in Irak, pentru noi europenii, este incă extrem de importantă deoarece, printre altele, reprezintă incă factor de agitatie si de destabilizare politică a celui mai important partid de opozitie din Marea Britanie, care ar fi putut sa joace un rol crucial in calmarea pasiunilor si rationalizarea disputelor interne din jurul referendului privitor la Brexit.        După ce a predat, silit de imprejurări, dar si in conformitate cu un “pact personal” pe care nu prea se grăbea sa-l onoreze, stafeta de prim ministru colegului său Gordon Brown ( 27 iunie 2007), Cameleonul Triumfător si-a văzut  de treburile proprii, in ciuda tuturor acuzatiilor ce au continuat să curgă din toate părtile. Brown, pe de altă parte, a continuat, in raportul cu U.E. aceeasi politica ambiguă, de detasare, practicată de predecesorul său, lăsand-o in 2010 ca mostenire si guvernului conservator al lui Cameron. Brown a fost incă acela care – sub presiunea mediatică, dar si din motive tinand de competitia internă din partidul laburist - a instituit Comisia Chilcot pentru verificarea conditiilor implicării Regatului Unit in aventura irakenă.  Cu această piatră de gat Blair si-a continuat netulburat activitatea ca trimis special pentru pace, cu sarcini specifice pentru raporturile intre palestinezi si statul israelian, in cadrul Cvartetului pentru Orientul Apropiat, format din reprezentantii S.U.A., Rusia, U.E. si O.N.U. Functia a fost folosită din plin de el ca trambulină personală pentru raporturile personale la inalt nivel. La “mesianismul” politic nu a renuntat, in pofida exigentelor de precautie verbale ale misiunii. Intr-o interventie la una din conferintele Bloomberg (27 aprilie 2014) s-a expus peste măsură solicitand sprijinul pentru ajutorarea guvernului militar din Egipt si justificarea represiunii impotriva Fratilor Musulmani. După Rosa Balfour, directoarea Programului de studii pentru politica externă din cadrul European Policy Center, pozitia sa in cadrul Cvartetului era compromisă din momentul in care la afirmase răspicat că “Islamul radical constitue cea mai mare amenintare la nivel global si trebuie combătut in toată lumea”, aceasa fiind “o afirmatie prea puternică pentru un trimis special pentru pace al ONU in Orientul Mijlociu” (cf. EuNew,s 28 iulie 2014).

La sfarsitul lunii mai 2015 Blair si-a dat demisia din functia pe care o folosise din plin, precum au afirmat persoane cu rol institutional important, pentru negocierea de contracte de consultantă, retribuite fireste in mod substantial, intre firma sa Tony Blair Associates (TBA) si monarhiile din Golful Persic. A justificat gestul prin “frustratiile” pe care i le impuneau limitele mandatului si s-a repliat din nou pe teritoriul politicii interne britanice reincercand să reintre in bucătăria internă a partidului a cărui conducere a fost preluată in urmă cu doat 10 luni de un personaj cu convingeri coerent orientate spre stanga, Jeremy Corbyn (n. 1949).  Diferenta de vederi intre Blair si Corbyn in ce priveste abordarea problematicilor politice interne si internationale este netă. In 2003 Jeremy Corbyn a votat impotriva interventiei in Irak. Ulterior s-a scuzat public in numele partidului său pentru ceea ce a definit precum “o agresiune militară lansată pe baza unui fals pretext”, agresiune care “a alimentat si răspandit terorismul, destabilizand tot Orientul Mijlociu”. Acest punct de vedere poate fi impărtăsit pe deplin de orice observator politic rational.  Corbyn a promovat idea generoasă a constuirii de către Regatul Unit “unor relatii mai constructive si reciproc avantajoase cu restul lumii, bazate pe cooperare, pace si justitie internatională”.                                  

De cateva zile circulă in randul membrilor partidului laburist o petitie care se pare că a fost semnată de numerosi militanti.. Prin ea se cere excluderea din partid a lui Blair. Stirea a fost dată de către “The Independent” (8 iulie a.c.) la două zile după publicarea Raportului Chilcot. Initiativa are loc aproape in paralel cu “răscoală” a unui număr substantial de parlamentari laburisti (172, dintr-un total de 232 deputati), multi de orientare filo-blair-iană, care si-au exprimat dezaprobarea fată de modul prea putin convingător in care Jeremy Corbyn a condus partidul, in timpul campaniei pentru referendul din 23 iunie, spre obiectivul victoriei rămanerii (“Remain”) in U.E.. In pofida contestatiei parlamentarilor laburisti, Corbyn, este incă sustinut de baza partidului si are destule sanse pentru a face să incline in favoarea sa inevitabila confruntare internă.  Dar surprizele sunt oricand posibile, mai ales in situatia in care orientările programatice traditionale ale partidului, iesite pentru multi ani, cu concursul lui Blair si al fostilor săi colaboratori sau succesori ce i-au impărtăsit viziunea politică, de pe făgasul confruntării cu problematicile vietii cotidiene ale electoratului de rand, al oamenilor simpli, din clasa medie, ce constituiau bazinul de voturi principal al partidului, au fost preluate in bună măsură, impreună cu spaimele aferente pentru un viitor nesigur, de populistii din Ukip, partidul independentist al lui Nigel Farage.  Dacă nu vrea sa se scufunde impreună cu partidul in apele necunoscute al inevitabilelor schimbări ce vor avea loc in situatia economică a Regatului Unit după Brexit, conducerea laburistă  nu are aaaltă sansă de supravietuire decat autoreformarea. In caz contrar riscă “sinuciderea”.

Format: