Publicat: 21 Martie, 2012 - 11:11
Share

Europaralmentarul Tőkés László a semnat următoarea declaraţie de presă:

Pentru mine Martie Negru este una din cele mai importante teme ale istoriei noastre transilvănene, a istoriei româneşti contemporane, deoarece atunci ne-au distrus cu desăvârşire visele de la finalul lui Decembrie 1989.  Cu toate că au existat şi înainte de acel moment semne că un stat de drept democratic şi liber nu poate fi creat, aşa, de pe o zi pe alta, şi s-a putut observa că elita economico-politică a ţării nici nu este interesată de aşa ceva – după mai bine de două decenii mă cuprinde şi acum amărăciunea când mă gândesc cu cât „profesionalism” diavolicesc au semănat discordie între comunitatea maghiară şi cea românească, postcomuniştii şi naţionaliştii infiltraţi sau păstraţi în rândurile puterii.   

Să ne amintim doar de declaraţia televizată a lui Ion Iliescu, preşedintele proaspăt numit, care în data de 25 ianuarie 1990 a atenţionat asupra unor „tendinţe separatiste”, ca mai apoi în presa românească să se înceapă o calomnioasă campanie antimaghiară stimulată  artificial. După evenimentele revoluţionare din 1989, în data de 10 februarie a avut loc la Târgu Mureş prima demonstraţie paşnică – cu circa 100.000 de participanţi – în cadrul căreia oamenii şi-au cerut drepturile şi posibilitatea  învăţământului în limba maternă, cu lumânări, cărţi şi biblii în mâini. În aceeaşi zi, la Sfântu Gheorghe, 40.000 de maghiari au anunţat că cer învăţământ în limba maghiară, la toate nivelurile, de la grădiniţă până la universităţile de la Cluj şi Târgu Mureş. 

Şi eu am vorbit, printre primii, în faţa primei legislaturi, despre faptul că antitezele etnice ies din nou la suprafaţă. Am atras atenţia că persoane române şovine trâmbiţează acuzaţii de separatism, deşi era doar vorba de crearea unui sistem de învăţământ pentru minorităţi. Am reamintit celor prezenţi că regimul Ceauşescu a dus o politică de asimilare a minorităţilor naţionale, am arătat că anumite persoane întărâtă şi acum la nerăbdare, la politica superiorităţii unei naţiuni faţă de alta, au pornit campanii şovine împotriva obţinerii drepturilor democratice de către comunitatea maghiară din România, influenţând păgubitor Guvernul instanbil  al României. Am găsit chiar şi atunci că situaţia era îngrijorătoare şi am atras atenţia asupra posibilităţii agravării ei.

Prima noastră sărbătorire liberă a zilei de 15 Martie a fost deranjată, cu mare probabilitate,  în baza unor scenarii alcătuite în mod profesionist, atât la Cluj, cât şi la Satu Mare şi Târgu Mureş. Fosta Securitate, pregătită pentru reactivare, şi-a dat seama, cu siguranţă, că Târgu Mureşul poate fi oraşul simbol pentru demoralizarea comunităţii maghiare, iar dacă au sorţi de izbândă, vor avea câştig de cauză în tot Ardealul.  
A fost un plan diavolicesc. Realizarea sa brutală nu a lăsat nicio urmă de dubiu că autorii săi au gândit şi vor pune în practică până în cel mai mic detaliu viziunile lor antidemocratice şi antimaghiare. 

De atunci, la Târgu Mureş s-a răsturnat irevocabil raportul etnic: în conformitate cu planul iniţial al Partidului Naţional-Comunist  Român, în fosta capitală a Ţinutului Secuiesc, maghiarii au devenit minoritari. Ca memento dureros al evenimentelor tragice de atunci, în zilele noastre studenţii români dezinformaţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş protestează împotriva obţinerii de drepturi egale pentru învăţământul în limba maghiară, a înfiinţării facultăţii maghiare.

Noua-veche situaţie e tragică şi aminteşte în mod fantomatic de trecut. După două decenii tinerii noştri preiau, fără critică, lozinca generaţiilor mai bătrâne, orbite, socializate în vremurile naţional-comunismului şi, sub pretextul principiului ceţos al „multiculturalismului”, i-ar văduvi pe colegii lor studenţi şi, în viitorul apropiat, în mod indirect pe pacienţi, de drepturi – lingvistico-minoritare – care sunt fundamentul sistemului de valori a Europei care se uneşte. De parcă în timp ce s-au scurs ultimii 20 de ani lumea ar fi stat pe loc...
Sincer, însă, nu avem de ce să ne mirăm de toate acestea. A fost omisă etapa confruntării sincere cu trecutul, respectiv cu trecutul recent. S-a spus de multe ori, dar merită repetiţie: în 1989 am dărâmat „zidul tăcerii”, dar în locul său, s-a ridicat „zidul minciunii”. Nici după 20 de ani nu îi cunoaştem pe cei care au omorât aşa-numiţi „terorişti” la schimbarea de regim, pe cei care au planificat Martie Negru sau pe cei care au ordonat şi condus mineriadele. Nu îi cunoaştem şi nu au fost traşi la răspundere. 

Mai mult, în multe cazuri s-a întâmplat exact invers. Cu logica născută în academiile  sovietice de pe vremea partidului-stat, s-a reuşit „deformarea” evenimentelor până într-atât încât, ulterior, în mod absurd şi cinic, victimele au devenit vinovaţi. În acest sens, în accepţiunea tuturor, Martie Negru de la Târgu Mureş este, în continuare, în primul rând, vina maghiarilor – asupriţi.

Moartea a partru persoane şi rănirea a altor câteva sute, în cadrul confruntărilor, a fost pusă, în mod interesant, în cârca lui Cseresznyés Pál, care provine din rândurile maghiarilor atacaţi şi a plătit cu 6 ani de închisoare, până să îl graţieze preşedintele Emil Constantinescu. Folosind acelaşi „principiu de drept” pocit, putem explica şi cum 7 ţigani maghiari care au sărit să apere comunitatea maghiară atacată, au ajuns cu o rapiditate suspectă în faţa instanţelor de judecată, sub acuzaţia de disturbare a liniştii şi ordinii publice, în timp ce adevăraţii făptaşi au fost lăsaţi să scape. 

De altfel, această practică ciudată şi dubla măsură nu sunt nemaiîntâlnite. Cu această atitudine antimaghiară şi discriminatorie faţă de minorităţi ne întâlnim şi în alte ţări postcomuniste, cuprinse în Tratatul de la Trianon. Este deajuns să ne gândim la calvarul  de ani de zile a Malinei Hedvig din Slovacia sau a „băieţilor din Temerin” deţinuţi într-o închisoare din Serbia, pentru că în ambele cazuri majoritatea naţionalistă îşi foloseşte propriile victime pe post de „ţap ispăşitor” colectiv...

Nu vom avea nici prezent european, nici viitor comun, dacă vom rămâne prizonierii trecutului. Tocmai de aceea, nu putem să mai permitem niciodată ca din unii „miei de sacrificiu” sau chiar din întregi comunităţi – alese drept victime – puterea să facă vinovaţi, pentru a-i servi unor interese de moment sau unor obscure planuri de viitor. Făurirea de ţapi ispăşitori – o moştenire vie a naţional-comunismului – a însoţit până în zilele noastre „democratura” stagnantă, iar asta nu poate naşte niciodată soluţii şi împăciuire...
Trebuie să ne împotrivim văduvirii de drepturi – pentru că acolo unde oricărei comunităţi îi sunt ştirbite drepturile, acolo statul de drept însuşi este afectat. 

Nu putem să renunţăm la visele şi la principiile noastre din 1989, nu le putem trăda. Noi, care atunci şi după aceea, ne-am luptat ca dorinţele noastre de schimbare de regim să se împlinească, suntem datori generaţiilor viitoare şi comunităţii noastre să ne împlinim sarcina. Aşa cum am anunţat în urmă cu câţiva ani, la comemorarea de la Târgu Mureş: să ne străduim ca Martie Negru pe care l-am suferit la Târgu Mureş – în numele dreptăţii, echităţii şi reconcilierii – să devină cunoscut drept Martie al Iubirii în Ardeal...