Publicat: 23 Octombrie, 2016 - 22:01
Share

  Sâmbătă, 22 octombie, 2016, ION MARIN a fost condus pe ultimul drum, cum se spune.

Au participat le ceremonie mulți oameni.

Câțiva l-au evocat.

Cu toții l-au evocat ca pe un om drept, curajos, cinstit, luptător pentru dreptate, generos când  era vorba să se implice în cauzele bune. L-au evocat ca pe un luptător care, pentru că este convins că țelul lui este acela adevărat, iese la luptă dreaptă cu pieptul gol, așadar, fără cine știe ce măsuri de precauție sau armuri, convins că va izbândi, pentru simplul motiv că el este de partea bună a lucrurilor.

Un om care crede în victoria BINELUI. În victoria DREPTĂȚII.

De aici probabil, codul său genetic îndreptat spre tot ce este pozitiv, dătător de speranță, optimist.

Optimismul său voia să spună că el crede în narațiunea basmelor în care, după toate încercările/obstacolele posibile, BINELE, FRUMOSUL,  DREPTATEA triumfă.

DECANUL ION MARIN este  un asemenea învingător.

Pe de o parte, în calitate de decan al singurei facultăți de jurnalism din România (Facultatea de Jurnalism ”Hyperion”) care este în cea mai mare măsură adecvată la cerințele profesiunii atât prin programul de învățământ, cât și prin persoanele care susțin disciplinele din programul de învățământ – în genere jurnaliști cu experiență îndelungată – el este un triumfalist.

El nu ezită niciodată să le spună ”străinilor” de facultate în diverse ocazii instituționale gen ”sesiune de comunicări științifice”, că această pepinieră de jurnaliști se regăsește într-un procent anual de 75-80% din absolvenții acestei facultăți-angajați în instituțiile media. În egală măsură, nu ezită să amintească repetat Rectoratului Universității ”Hyperion” acest ”detaliu mai mult decât semnificativ”, cu bătaie managerială internă (necesitatea salarizării diferențiate în funcție de performanță).

Spunând aceste lucuri, ION MARIN nu inventează, adică nu minte, ci doar accentuează elementele unei realități pe care unii și alții se fac că nu le știu și nu le văd.

Așadar, nici măcar când se laudă, când se fălește, ION MARIN  nu minte.

Nu o poate face, pentru că este un om cinstit. Și un om cinstit nu poate să fie decât un om bun.

Un om bun se comportă ca atare, ori de câte ori apare ocazia.

O vreme, după ce a împlinit 60 de ani, moment pe care a simțit nevoia să îl puncteze cu o petrecere la care a invitat pe toată lumea posibilă, într-un moment de răgaz, l-am întrebat cum se simte un bărbat, acum, după ce a împlinit 60 de ani.

Mi-a răspuns aproape convențional. Că acum se gândește să-și încheie treburile pe care le mai are de încheiat, să aibă grijă de sănătatea sa și de familia sa.

Presimțea ceva? Intuiam oare eu ceva?

Cert este că, imediat, nu știu nici acum de ce, am simțit nevoia să postez pe site-ul  ”Ultima Oră” un text intitulat ”Melancolia amurgului”.

După ce a citit, mi-a telefonat,  spunându-mi că textul l-a surprins, pentru că cea mai mare parte a lui era scrisă într-un registru liric, pentru ca apoi, în ultima sa parte, aproape brutal, să vin în prezentul terestru și să lansez săgeți deloc lirice.

Cred că bănuia că melancolia amurgului se referea la el.

L-am lăsat să rămână în starea aceasta bănuitoare, l-am lăsat să nu ajungă la vreo certitudine.

În defintiv, acel text era în egală măsură despre el și despre mine.

Mai înainte, a simțit nevoia să își adune în volum anchetele pe care le publicase în ziarul ”Adevărul” (titulatură pe care el a propus-o și a impus-o), sub genericul ”Corupția în serial”.

Cu ocazia apariției acestui volum, am scris despre ”Eternitatea Corupției”, despre senzația că timpul pare a fi încremenit, că nimic din ce se semnalează fără posibilitate de respingere nu se corectează făcând referire, evident, la el, la justițiarul ION MARIN, la anchetele lui demascatoare și devastatoare, chiar dacă lipsite de finalitate concretă.

Mi-a telefonat și atunci să-mi mulțumească pentru că m-am gândit că este suficient de important să scriu despre aceste lucruri și despre el.

I-am spus că asta a fost un cadou de ”Moș Nicolae” (”evenimentele” acestea se petreceau cam în jurul acelei date). Când a auzit replica aceasta, a râs cu bunătate, cu bucurie și cu afecțiune.

În fine.

Undeva prin luna august a acestui an – deci cu atât de puțină veme înainte ca ION MARIN să dispară – mi-a telefonat (eu aflându-mă undeva în provincie pentru toată vara) să-mi spună că tot ce am scris timp de 2 ani la ”Ultima Oră” trebuie să fie adunat într-un volum, că el se ocupă, că dacă eu ajung de-abia prin luna septembrie înapoi la București el se va strădui să mai aștepte (de-abia acum înțeleg că, de fapt, el voia să spună că se va mai strădui să reziste – eu refuzam să gândesc că lucrurile se pun în acești termeni ai temporalității care se isprăvește), și că voi primi un număr de exemplare din acest volum, atunci când voi binevoi să fiu disponibil. Ceea ce s-a și întâmplat.

Cu alte cuvinte, în momentele în care ION MARIN mai avea timp doar pentru vreo 2-3 luni de zile, el simțea nevoia să lase unele lucruri puse la punct.

Un asemenea om nu poate să fie uitat. Chiar și aceia care nu l-au plăcut, trebuie să admită că un astfel de om este tot mai rar pe aici.

Iată de ce, cu atât mai mult, aceia care l-au iubit sau numai l-au prețuit, nu îl vor uita.

Pentru că oamenii buni, ca și oamenii care ne-au făcut rău ne populează visele.

Deosebirea constă în aceea că atunci când oamenii răi ne apar în vise, avem coșmaruri. Suntem bântuiți.

Prin contrast, oamenii buni, atunci când ne apar în vise, nu ne bântuie. Ne vizitează. Ei au fost planificați să ne viziteze și să ne îmbărbăteze, să ne amintească despre ei, să ne spună că multe lucuri bune am mai fi putut să facem împreună și am fi izbândit, dar dacă nu le-am făcut atunci când aveam timpul nostru mundan, putem și trebuie să o facem de acum înainte singuri, cu ei în suflet, cu ei alături de noi.

După ce ne vizitează în vis, urmează ca noi – indiferent că suntem conștienți sau nu de acest lucru, indiferent că planificăm sau nu acest lucru – într-un fel sau altul, trebuie să facem o faptă bună.

Oricât de măruntă ar fi ea, ei, oamenii buni care ne vin în visele de peste noapte, se vor bucura și vor fi în continuare cu noi, în sufletul nostru, în amintirile noastre, în timpul suferințelor noastre…

ION MARIN ne va vizita multă vreme de acum încolo pe unii dintre noi, în visele noastre.

Și poate, cu ajutorul lui, vom deveni un pic mai buni…

CF Popescu