17 octombrie 2021

Meritocrație, mediocrație, prostocrație

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Aristotel a distins trei „forme de stat” după efectivul celor care asigură dominația. „Democrația” este dominația multora, spre deosebire de dominația unuia, care este „monarhia” (la limită, „tirania”), și de dominația puținilor, care este „aristocrația” (uneori simplă „oligarhie”). Stagiritul se temea că „democrația” permite celor săraci și insuficient chibzuiți să ia decizii.

Distincțiile au evoluat. Istoria ne-a impus, mai cu seamă în consecința modernității, să delimităm „democrația” de „ochlocrație” – acea exercitare a dominației de către mulțimi neinstruite.

Cu timpul, însă, proprietarii de mijloace ale producerii de bunuri nu mai sunt și decidenți administrativi. Așa cum nici regele și aristocrații nu mai sunt pe câmpul de luptă, ci îi trimit pe alții la confruntare.

S-a creat astfel teren pentru o altă delimitare – de această dată, cea a valorii celor care iau deciziile. Sunt aceștia profesional, civic și etic cei mai vrednici, sau dimpotrivă?  A trebuit astfel făcută o altă distincție, anume, distincția dintre „meritocrație”, „mediocrație” și „prostocrație”. Ea se referă la criteriile de selecție a decidenților în cadrul dat. Sunt, de pildă, aristocrații meritocratice și, de asemenea, democrații mediocratice sau de-a dreptul prostocratice. În definitiv, unele regimuri autoritare au criterii de merit, iar unele democrații le ignoră.

Evident că distincția „meritocrație”, „mediocrație” și „prostocrație” nu se suprapune cu distincția dintre „dictatură”, „plutocrație” și „democrație”. Și nici cu distincții în vogă – precum cea dintre „societatea deschisă” și „societatea închisă” sau dintre „democrație” și „autoritarism”. Sunt, altfel spus, „societăți deschise” străine de meritocrație și „societăți închise” meritocratice în limitele lor. Distincțiile amintite interferează, dar nu se suprapun.

Noțiunile „meritocrație”, „mediocrație” și „prostocrație” ridică, însă, fiecare, semne de întrebare. Ele au nevoie de precizări.

În discuția despre România actuală, Adrian Severin a propus diagnoza „reziduocrației”, având în vedere faptul că decidenții de azi sunt mai mult rămășițe ale distrugerii vieții politice din 2004 încoace. Sunt de acord cu completarea. De altfel, i-am și citat mereu pe Stendhal sau Thomas Mann, care au avut în vedere aspectul residual și au atras atenția că urmează degradarea când ajung la decizii inși fără valoare.

Cred, însă, că „reziduocrația” și „prostocrația” semnalează, în mare, același fapt: extracția dubioasă a decidenților. Cu „reziduocrația”, accentul este pe descompunerea partidelor, cu „prostocrația”, concentrarea este asupra precarității pregătirii. Ambele se răsfrâng, cum se vede astăzi, în decizii falimentare, iar acestea, în tragedii.

Este de subliniat că „trecerea la prostocrație” nu este figură de stil și nu ține de foileton. În definitiv, situația din România actuală devine tot mai critică. Nu este cetățean lucid să nu o vadă. Azi, potrivit sondajelor, 85% dintre intervievați spun că direcția țării este greșită. Faptele sunt izbitoare.

Cei ajunși la decizii și-au făcut obicei din încălcarea Constituției. Țara este pe ruta maximei sărăcii din Europa. Ea a ajuns la cea mai mare emigrație de cetățeni în timp de pace, la cea mai mare îndatorare fără dezvoltare, la cele mai multe reclamații de încălcare a drepturilor omului în justiție și, de câteva zile, la cel mai mare deficit de cont curent în Europa. Nici o țară europeană nu importă azi atât de scump și nu exportă apoi atât de ieftin – ca urmare a incompetenței deciziilor. România a ajuns la cel mai mic consum de cărți și la cele mai puține zile turistice pe cetățean. Măsuri normale în orice democrație a timpului nostru – de folosire a consumului intern ca motor al economiei, de scoatere a justiției de sub persoane, de disoluție a „statului paralel”, de restabilire a controlului resurselor proprii – au fost distruse prostește după 2019, cu pagube imense.

Într-o țară care nu este, totuși, fără resurse și s-a bucurat de autodeterminare, nu se pot explica asemenea degradări fără a recunoaște nivelul scăzut al decidenților.  Nu ai cum scoate din discuție prostocrația. Nimeni nu a putut contrazice diagnoza.

„Trecerea la prostocrație” în România actuală este efectul multor fapte. De pildă, încălcarea statului de drept democratic prevăzut de Constituție, în vreme ce alte țări au chiar lărgit democrația; folosirea cadrului alegerilor pentru formarea „guvernului meu”, în locul guvernului țării; reluarea distincției primitive „amic-inamic” din național-socialismul anilor treizeci; reangajarea aberației din Mein Kampf, de eliminare „definitivă” a unor partide și de distrugere a pluralismului politic; diabolizarea celor care se opun în formulele lui Goebbels; forțarea de alegeri nu pentru a identifica voința politică a cetățenilor, ci pentru a instala o coterie de incapabili; refuzul dezbaterii, după eliminarea de contracadidați cu justiția controlată și noua Securitate. Ș.a.m.d. Niciun fapt nu este fără urmări.

România are Constituție de stat de drept democratic, dar statul a fost avariat (cum am arătat pe larg în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021). Din capul locului, legitimarea a fost făcută praf – cu „președinte” ales de o treime din electorat, cu „guvernul său” susținut de sub o cincime a acestuia și cu decizii absurde. În locul unui efort de integrare democratică a societății, pe care-l face orice om cu cap, decidenții actuali s-au repezit la instrumentarea unor inși și mai slabi.

Care sunt indiciile că cei ajunși la decizii sunt slabi profesional, civic, moral? Și acestea sunt numeroase. La o cercetare extinsă, s-ar putea stabili riguros ceea ce se vede cu ochiul liber, anume, că sunt absolvenți de la mâna a treia în jos. Nu este niciun vârf profesional sau larg cultural printre actualii decidenți. Unii nici nu pot prezenta diplome, ci cel mult certificate. Diplomele celor mai mulți sunt ale unor instituții modeste. Unii pretind că au diplome din alte țări, după ce nu au fost în stare să treacă examene în țară și să facă față examenelor de aici. Chiar dacă unii prezintă asemenea diplome, nu ai ce face cu ele, căci posesorul nu a dovedit că este în stare de ceva, în afara bătutului cu pumnul în piept. Niciunul dintre decidenți nu a putut formula vreo idee sau vreun proiect în interes public, exceptând răsuflata pretenție: „dați-vă voi jos, ca să venim noi!”. Niciunul nu este rezultatul competiției deschise – ci al “selecțiilor” prin rubedenii sau Securitate sau activism ieftin sau nimereală. Priceperea este atât de redusă, încât s-au nimicit praguri deja atinse – cum s-a văzut, de pildă, în incapacitatea „guvernului meu” de a plăti indemnizații pentru copii, salarii și pensii conform legii. Perpetuarea actualilor decidenți stă pe prădarea bunurilor publice, pe supraîndatorarea generațiilor viitoare și pe păcălirea cetățenilor cu dezvoltări, de fapt,  mediocre.

Mărturisesc că, în timp, am fost stârnit din multe locuri la a reflecta asupra selecției decidenților. M-a provocat anticiparea că Europa va fi confruntată cu o criză de lideri, făcută de Jürgen Habermas în Parlamentul Spaniei, în 1984. M-a stârnit analiza făcută de Emmanuel Todt, care a dovedit declinul pregătirii celor care ajung la decizii în Franța. M-au stârnit semnalări din țară. De pildă, cea din partea lui Ion Buduca, care a arătat, într-un articol cu date sigure, că notele de 6-7 la absolvirea de facultăți lovesc în România actuală notele de 9-10. M-au stârnit și mai mult faptele – împrejurarea că în România actuală funcții cheie (în stat, în justiție, în primării, în universități etc.) sunt ocupate de absolvenți mediocri – formal, după calificative, și efectiv, adică după capacități dovedite. La noi, se vor și acum, de pildă, sănătate cu impostori, justiție cu cei care au fraudat, economie cu nepricepuți, asistență socială cu nepricepuți, politică externă cu inculți. Nu afli unul cu anvergură!

Toate acestea m-au îndemnat să arunc o privire în realitatea din România actuală: de fapt, ce nivel au absolvenții care decid soarta oamenilor? Se spune, de exemplu, că un fost președinte se mișcase în jurul notei 7. Că succesorul nu iese din rând. Observam, ca oricine vrea să observe, că demnitar se ajunge mai nou dintre secundanți, subingineri, șomeri, falsificatori de diplome, activiști banali, țiitori de genți, lipitori de afișe, etc. Că la titluri au ajuns inși cu orizont de cartier, capacități de duzină și voce publică nerelevantă. Este plin de titluri gonflate la inși care vor spune la urmă, cum a recunoscut un întreținut în funcții, la despărțire: „v-am tras pe sfoară!”.

Evident că România actuală nu este meritocratică. Căutând însă antonimul la „meritocrație” pentru a descrie situația, m-am mulţumit o vreme cu propunerea lui Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra, partea III) care a vorbit de „mediocritate (Mittelmässigkeit)”. Aceasta face ca unii să-şi ia „laşitatea” drept „virtute”, încât devin „cele mai bune animale de casă pentru alţii”.

În reflecții mai noi, „mediocraţia” a fost echivalată, însă, cu partea tot lacunar pregătită, dar descurcăreaţă a societăţii, care s-a strecurat la decizii. Mediocraţia nu mai este compusă astăzi, precum în revoluţiile „socialiste” ale anilor cincizeci, din „intelectuali autodidacţi şi buticari complexaţi, care se încearcă laborios în cunoştinţele şi artele rezervate altădată elitei” (Alain Deneault, La médiocratie, 2015, p.27). Între timp, mediocrația cuprinde nu „devotaţi” ai cauzelor, cât inşi care fac „ceea ce se cere” și care se lipesc de ce apucă.

Proliferează „mediocrul teatral”, care zice că nu pactizează cu cei care-i hotărăsc viața, dar, lipsit de idei, face pe revoltatul pe la colţuri. Îl acompaniază „mediocrul imaginativ”, care ia notă de propaganda din jur, dar, îngrozit de ce vede, se refugiază în povești, pe rol de narcotice. Vine apoi „mediocrul zelos”, care luptă pentru favoruri, convingerile fiindu-i indiferente. Nu lipseşte „mediocrul conştient de degradare”, dar care se convinge pe sine că are de plătit rate, de aranjat rude şi-şi aplaudă şefii. Următorul este „mediocrul care justifică ce fac şefii” şi jubilează când aceştia îi aruncă din mers un favor.

Oricine mai poate adăuga ceva, căci și mediocritatea s-a diversificat. Se poate adăuga, de pildă, „mediocrul secătură” – absolvent de valoare îndoielnică, mărginit, dar care s-a „aranjat” ploconindu-se în stânga şi în dreapta.

Există însă ceva și mai grav decât mediocraţia. Aceasta, deoarece, cu timpul, s-a petrecut și o altă schimbare: deținătorii reali ai deciziilor și-au dat seama că este mai ușor să guvernezi cu proști, căci faci cu ei ce nu poți cu ceilalți. S-a profilat astfel prostocrația.

Mediocraţia se formează în jurul „respectului” legilor, în care, se ştie, formalismul importă. Aici, reuşita ajunge să fie socotită merit, căci nu contează valoarea. Prostocraţia rezultă, în schimb, din acţiunea aducerii de nepregătiţi la decizii şi, mai ales, de a impune prostii cu mijloacele statului. Aceasta este veritabilul antonim al meritocraţiei.

În fața realităților, folosirea cuvintelor din familia „prost” („prostocrație”, „prostofilie” etc.) nu mai este atât de neelegantă pe cât părea înainte. Există deja un clasic al temei. Acesta este, cum am mai spus, Carlo M. Cippolla (Allegro ma non troppo, 1988), care ne-a dat un criteriu: „prostul este o persoană care cauzează pierderi altei persoane sau unui grup de persoane, în vreme ce el însuşi nu derivă câştig şi nici măcar nu-şi poate compensa pierderile”.

Numai că se pot indica proşti care cauzează pierderi altora, dar care nu pierd decât onoarea, care îi lasă reci. Este plin, de pildă, în România actuală, de inși care le-au produs altora pagube, dar care și-au însuşit case, fabrici, comenzi de la stat, posturi bugetate, rezerve din bănci, titluri! De aceea, accepțiunea prostului se cere lărgită.

Prost este cel care luptă cu orice mijloc să obțină funcţii și titluri publice, dar care, fiind depăşit, cauzează pierderi celorlalţi. Tot prost este însă și cel care îl favorizează! Oricum, în tradiţia în care ne aflăm, „nepriceperea”, „incultura”, „lipsa de judecată adecvată”, „lipsa de bun simţ” şi „insensibilitatea” au devenit indicii ale prostiei.

„Prostocrația” este, astfel, acel sistem în care deciziile și titlurile revin părții mai slab calificate din societate. Unele publicații din alte țări vorbesc condescendent de România   actuală, ca despre o „țară săracă, una dintre cele mai sărace din Europa”, față de care așteptările ar trebui relaxate. Se crede că pe aceste meleaguri este un fel de „ochlocrație”, în care sărmanii decid.

Nu este deloc adevărat, căci sărmanii ar avea măcar o acoperire morală și nu ar exista devalizările ce se văd. În fapt, România a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriștii americani au numit „președinție africană”) și prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Aceasta este cauza principală a situației de acum a țării.

Înlocuiește trecerea la prostocrație alte explicații? Răspunsul meu este că sunt rare fenomenele monocauzale. Rămân la ceea ce am publicat în 1990, în 1995 și mai târziu, când am spus că în România securismul a rămas și face selecții printre cetățeni. Chiar recent, un istoric observa detașat: „continuitatea serviciilor secrete ale statului, de la Siguranță, la Securitate și la serviciile de azi, n-a fost niciodată discutată în mod cuprinzător” (Oliver J. Schmitt, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, București, 2018, p.38). Faptul creează handicapuri României.

În joc intră, însă, pe lângă alte cauze, egoismul intelectualilor. Odinioară Seton-Watson (Eastern Europe Beween the Wars: 1918-1941, 1945) acuza intelectuali brilianți de la Carpați că trădează cauze căutând favorurile șefului. Azi, „brilianța” este puțină, dar trădarea răspândită.

Apărătorii prostocrației spun de obicei că ar fi imposibil de stabilit ce înseamnă merit. Ar trebui, așadar, ca oamenii să se mulțumească cu ce se nimerește.

Este adevărat, criteriul „merit = inteligență (IQ)” nu rezistă, căci mulți inși cu IQ ridicat au fost malefici (vezi consemnările psihologului în procesul de la Nürnberg!). Alții nu sunt în stare să facă ceva. Oricum, inteligența nu se reduce la aspectul cognitiv.

Criteriul „merit = inteligență + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexității subiectului, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune. Iar mai nou, diplomele sunt comercializate.

Criteriul „merit = ascensiunea în funcții în societate” este subminat de faptul că mulți impostori ajung șefi. Iar între șefi, manageri și lideri deosebirea rămâne netă.

Criteriul “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi. Recunoașterea publică se obține și de către simpli palavragii sau beneficiari ai muncii altora.

Criteriul „merit = pregătire certificată exigent + rezultate prealabile + recunoaștere în dezbatere publică deschisă” este cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoși. Cu un astfel de criteriu se poate ieși la liman, încât să nu fim condamnați să luăm prostocrația ca fatalitate.

Altfel, mulți pretind că sunt „titrați”, „aleși”, „desemnați”, dar nepriceperea, neputința și dezorientarea sporesc mai mult ca niciodată. Prostocrația nu înlocuiește alte explicații, dar, în România actuală, este explicația de primă instanță.

Este limpede însă că nu va fi ieșire din situația critică a României de azi fără a face fără rețineri distincții clare ale valorii pregătirii și fără a revizui criteriile mobilităților pe verticală. Se pierde doar timp cu actualii decidenți, căci nici nu știu și nici nu au cum să facă mare lucru, dacă nu cumva fac deja rău, sistematic. (Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)