29 septembrie 2022

 Meritocrație și democrație

Distribuie pe rețelele tale sociale:

                              

Democrațiile în care trăim proclamă în constituții egalitatea juridică a cetățenilor. Ele își asumă că fiecare își are soarta în mână și că meritul decide. Mobilitatea verticală este astfel posibilă.

Sociologi de azi constată însă înflorirea „mediocrației” – acea dominare a societății de inși cu merite mărunte și conformiști. Economiști și politologi nu ezită să semnaleze „stupidocrația” – constând în aducerea la decizii a inșilor mai slab calificați, docili și gata să servească „șefi”.  Totuși, retoric, „meritocrația” este îmbrățișată oficial.

Desigur, este simplă proclamarea meritului drept criteriu de mobilitate socială, dar, până la realitate, mai este mult. În definitiv, cine nu a observat că sunt socotiți merituoși mulți norocoși ai nașterii? Sau produși ai rețelelor de influență? Sau parveniți pe canale obscure? Cine nu a sezizat că sunt oameni cu merite în interes public, dar ignorați sau deveniți obiect de campanii ostile? Sau chiar persecutați?  Cine nu s-a întrebat dacă meritocrația este reală?

Astfel de întrebări s-au pus tot mai mult nu doar de publicul larg, ci și de responsabilii educației. Ca ministru al educației naționale, am avut de legat în 1997, în cadrul reformei cuprinzătoare a educației din România, creșterea performanței educației cu lărgirea accesului, normalizarea efectivului de liceeni și studenți fără a sacrifica pregătirea. Am dus imediat la capăt acordarea autonomiei și stabilirea răspunderii universităților pentru rezultatele lor, aidoma sistemului european. Corelat, am schimbat admiterea spre a o face echitabilă și pentru a permite mai multor tineri să-și încerce șansele. Pe acest fond, am fost invitat la convenția anuală a American Council on Education (Washington DC). Din dezbateri mi-am dat seama cât de puternică este tradiția americană a prețuirii meritului  și a merituoșilor.

Fapt este că, în toată perioada postbelică,  în Statele Unite se pusese în discuție accesul la învățământul superior al tinerilor „din toate segmentele populației”. Președinți de universități au dat apoi startul unei reflecții adâncite pe întrebarea: ce este de făcut pentru a consolida universitățile publice încât ele să asigure cât mai multor tineri, indiferent de veniturile părinților, șanse de pregătire și ascensiune socială? Se argumenta că șanse reduse ale celor de origine socială modestă periclitează „geniul unei națiuni” și viitorul ei (Katharine C. Lyall, Kathleen R.Sell, The True Genius of America at Risk, Praegger, Westport, 2006). În Statele Unite, țara economiei concurențiale și a democrației liberale prin excelență, se consideră esențial pentru democrație ca șansele tinerilor să nu depindă de averea și influența părinților.

Și azi este răsplătit efortul de a lua măcar act de aceste preocupări, mai ales că, în alte țări, meritocrația are o soartă incomparabil ingrată. Mai mult, în anii noștri, prestigioși autori americani au și arătat, cu probe, că meritocrația, așa cum este practicată azi, are fisuri și erodează democrația.Ei au dat astfel un nou impuls reflecției pe tema educației superioare.

Bunăoară, Daniel Markovits a făcut valuri cu o carte  în care a examinat în ce măsură deviza după care priceperea și efortul persoanei asigură meritul și recunoașterea în societate (The Meritocracy Trap, Penguin, New York, 2019). Concluzia sa era că meritocrația s-a transformat într-un mecanism al concentrării de putere și de privilegii din generație în generație. Mobilitatea verticală în baza meritelor ar fi devenit iluzorie. Nu este vorba de a denunța meritocrația ca atare, dar criteriile de „succes” de care aceasta este atașată sunt prea strâmt concepute. Drept urmare, trăim, conchide profesorul de drept de la Yale, într-o „inegalitate meritocratică” ce dăunează democrației.

Unul dintre cei mai proeminenți filosofi de pe scena lumii de azi, Michael J. Sandel, a ajuns la aceeași concluzie. Deja în cartea sa majoră, Liberalism and Limits of Justice (Cambridge University Press, 1982), el a deconstruit filosofia lui Kant argumentând că, înăuntrul ei, reprezentarea persoanei stă pe asumpția că evoluția individului ar fi dependentă doar de interesele sale, în vreme ce viața reală a oamenilor rămâne prinsă în coordonate ale istoriei (p.10). Michael J. Sandel propunea să se ia în considerare ceea ce el numește „constitutive attachements” sau acele „legături (bonds)” care fac dependentă persoana de comunitate. Teorema sa era că o reprezentare amputată a persoanei duce la o înțelegere limitativă a justiției. Iar cea mai recentă scriere de rezonanță a profesorului universității Harvard (Michael J. Sandel, Justice. Whats Is the Right Thing to Do, Penguin, London, 2009) a adus la zi conceperea justiției și a atins, prin conferințe televizate, zeci de milioane de cititori pe glob. Când Barack Obama a promis democratizarea, Michael J. Sandel a fost numit consilier filosofic la Casa Albă, primul în asemenea funcție. El a demisionat când a observat că înțelegerea democrației a rămas de fapt una uzată.

Nu demult, Michael J. Sandel a dat o carte, The Tyranny of Merit. What’s Become of the Common Good? (Allen Lane, New York, 2020), plecând de la două fapte majore. Primul este acela că „pandemia ne-a reamintit de vulnerabilitatea noastră, de dependența noastră mutuală”. Solicitările ce rezultă din criza sanitară de azi pretind „nu numai expertiză medicală și științifică, ci și înnoirea morală și politică” (p. 5). Acum, „binele comun (common good)” este chemat să devină orizontul abordărilor.

Al doilea fapt observat de Michael J. Sandel, care, de altfel, ne interesează aici, este că diviziunea politică pe care câștigătorii globalizării au impus-o „nu mai este stânga-dreapta, ci deschis versus închis. Că nemulțumirea față de elite a adus democrațiile în dificultate astăzi ca urmare a faptului că meritele în societate sunt confuzionate”. Meritele și carierele sunt create pe canalul educației superioare, numai că acest canal nu mai are acuratețe. Foarte mulți dintre cei care ajung la universități, inclusiv la cele de cel mai înalt prestigiu (Harvard, Yale, Princeton), trec prin rigorile admiterii sponsorizând, prin părinți, acele universități, plătind taxe de studii ridicate și chiar apelând la agenții care asigură admiterea „pe la spate”. Michael J. Sandel vorbește de admitere cu ajutorul părinților („helicopter parenting”) (p.12), care ajunge să fie mai mult a părinților decât a odraslelor.

Câștigătorii cursei pentru ascensiune în societate și în funcțiile statului vor spune că este meritul lor și că își datorează succesul doar lor. Pierzătorii au sentimentul unei frustrări, dar sunt invitați să se consoleze cu ideea propagandistică după care „cel mai merituos câștigă”. Întreaga construcție a meritelor și carierelor de astăzi, spune Michael J. Sandel, stă pe o temelie care s-a erodat. În fapt, neoliberalismul globalizant a sporit inegalitatea în societate, iar șansele se distribuie profund inechitabil.

Teza cărții The Tyranny of Merit. What’s Become of the Common Good? este că „pentru a reînvigora politica democratică avem nevoie să găsim o cale spre un discurs public mai robust din punct de vedere moral, unul care ia în seamă în mod serios efectul coroziv al străduinței meritocratice asupra legăturilor ce constituie viața noastră în comun” (p.31). Desigur, este de bun simț să aplicăm criterii de merit. Dar nu putem ignora faptul că idealul meritocratic este legat de „promisiunea de a ne stăpâni viața și de a ne crea pe noi înșine”, încât responsabilitatea noastră este hotărâtoare pentru viața noastră. Or, „dincolo de merit și alegere este domeniul norocului ori șansei, sau, în unele relatări, al grației” (p.35). Acest domeniu tinde din nou să fie exclusiv.

Cartea lui Michael J. Sandel are titlul derutant The Tyranny of Merit. What’s Become of the the Common Good?. Este ceva în neregulă cu folosirea meritului drept criteriu? Este meritocrația rău construită? Nici vorbă!

Discuția este alta. O spune Michael J. Sandel: „a depăși tirania meritului nu înseamnă că meritul nu ar trebui să joace niciun rol în alocarea de joburi și roluri sociale, ci înseamnă să regândim felul în care gândim succesul, să chestionăm vanitatea meritocratică, potrivit căreia cei care au ajuns în frunte au realizat aceasta pe contul lor. Și înseamnă să punem în discuție inegalitățile de bogăție și stimă socială care sunt apărate în numele meritului, dar alimentează resentimente, ne otrăvesc politica și ne deturnează. Această regândire ar trebui să se concentreze asupra a două domenii ale vieții ce sunt efectiv centrale în concepția meritocratică a succesului: educația și munca” (p.155).  Fapt este că „tirania meritului” în condiții în care recunoașterea meritului s-a redus la propagandă, subminează demnitatea muncii și a talentului. Ea transformă educația universitară într-un fel de „mașină” ce promite ascensiune în societate pe baza meritului, dar „amestecă privilegii și promovează atitudini față de succes ce subminează democrația”. În felul acesta, democrația, nu are cum rezista cu o înțelegere desfigurată a succesului și a meritului.

Obiecția precisă pe care o ridică Michael J. Sandel este că „egalitatea (din „politica egalei oportunități”, nn)  este un corectiv necesar din punct de vedere moral la injustiție. Dar ea este un principiu remedial, nu un ideal adecvat pentru o societate bună” (p.224). „Societatea bună (good society)” este mai mult decât un remediu – ea se organizează în jurul „binelui comun (common good)”. Distincția ce trebuie trasată este una rafinată: între a  clădi o societate bună prin a face ca cetățenii să evadeze din condițiile care îi trag în jos și măsuri de compensare a inegalităților. „În loc să reparăm condițiile, încât poporul să dorească să evadeze din condiția sa socială, noi construim o politică ce face din mobilitate răspunsul la inegalitate. Concentrându-ne doar, sau în principal, asupra ascensiunii se face puțin pentru a cultiva legăturile sociale și atașamentele civice cerute de democrație. Chiar o societate mai de succes decât a noastră în a asigura mobilitatea în sus, ar avea nevoie să afle căi încât să îi facă capabili pe cei care nu urcă să înflorească la locul lor și de a-i considera pe ei drept membrii unui proiect comun. Eșecul nostru în a ajunge aici face viața dificilă pentru cei cărora le lipsesc credențialele și le creează îndoieli cu privire la apartenența lor” (p.224). Proiectul „societății bune (good society”) este alternativa lui Michael J. Sandel la acea „egalizare a rezultatelor” ce nu ia în seamă inegalitatea de șanse structurală din societate, pe care înțelegerea actuală a meritocrației o încurajează.

Momentul istoric în care Michael J. Sandel ancorează reflecțiile sale critice asupra realității meritocrației este cel al anilor 1980, când se produce „cotitura meritocratică (the meritocratic turn)” și se instalează înțelegerea actuală a meritocrației. Odată cu politica lui Thatcher-Reagan, meritul și recompensa au devenit centrale în discursul public.

Numai că, în patru decenii, au devenit evidente două fețe negre ale meritocrației în înțelegerea de atunci. Prima, responsabilitatea și riscurile au fost deplasate de la guvern și companii spre individ. A doua, a apărut o retorică a promisiunii că cel cu talent și harnic, care respectă regulile, ajunge unde vrea. Pe acest teren, s-a putut crea ideologia unui populism specific (p.71-72). Votanții „au resimțit că elitele meritocratice, experții și clasele de profesioniști, care au celebrat globalizarea condusă de piață, își însușesc beneficiile, consemnând poporul la disciplina competiției externe, și că par să se identifice mai mult cu elitele globale decât cu concetățenii”.

Susținerile lui Michael J. Sandel sunt documentate statistic. De pildă, la universități, din fruntea ierarhiei care lansează absolvenți pentru viața publică și afacerile din Statele Unite, Harvard, Princeton, Yale, două treimi dintre studenți vin din primii 20% dintre cei cu veniturile cele mai mari în societate. Studenții proveniți din 1% dintre cei mai bogați oameni ai Americii sunt la fel de mulți ca cei care provin din 60% din josul scalei.

Un exemplu elocvent este evoluția universității Harvard. Sub președintele ei James B.Conant, în anii postbelici, s-a încercat  evitarea formării unei „clase superioare ereditare” în societate prin cultivarea efortului și a talentelor tuturor tinerilor, indiferent de proveniența socială. Se voia sprijinirea democrației americane prin meritocrație universitară. „Mobilitarea socială” prin educație universitară era deviza pentru a se ajunge la o „societate meritocratică”.

Numai că universitatea depindea de licee (high schools), care făceau deja segregarea socială. Renumitul președinte de la Harvard nu s-a îngrijit de accesul celor mai buni din cohorta de tineri, încât proiectul său a eșuat. La capătul mandatului său, după douăzeci de ani,  8o% dintre studenții universității erau copiii absolvenților anteriori (alumni).

Ideologia meritocratică a rămas, desigur, în vigoare, dar, în realitate, lucrurile stau altfel. La admiterea în universități, scorul copiilor din familii cu venituri modeste este mai mic decât scorul copiilor din familii înstărite. Pregătirea în privat pentru admiteri prevalează. Și notele pe care elevii le dobândesc în „high schools” au rămas legate statistic de venitul familiilor. Un tânăr provenit dintre acei 1% cei mai bogați americani are de 77 de ori mai multe șanse de studii și carieră decât un tânăr dintre cei 20% din ultima parte a scalei.

Cum se poate ameliora situația? S-au făcut pași în recrutarea de studenți afro-americani și latino, dar prea puțini pași pentru „cei cu venituri mici în familie” (p.170). În opinia lui Michael J. Sandel, autoritățile  și colegiile americane au în față un câmp de acțiune pentru a combate „inechitatea (unfairness)” prin „acțiune afirmativă bazată pe clasa de studii acordând studenților din familii sărace aceleași preferințe pe care le dau în mod curent moștenirii (legacies), copiilor donatorilor și atleților recrutați. Sau ele ar putea reduce avantajele pe care le acordă aplicanților bogați terminând cu asemenea preferințe în general”(p.171). Desigur, ar trebui umblat și la criteriile testelor de admitere.

Ce este de făcut? Michael J. Sandel recomandă să recunoaștem rolul „șansei” în treburile umane, să practicăm o anumită umilință știind cum se crează carierele, să afirmăm demnitatea oricărei munci, dar mai ales să fim mai preocupați de „politica binelui comun”. În orizontul „binelui comun” este de reconceput ceea ce se petrece!

Pentru adepții lui Pitagora, care se așteaptă ca filosofia să exprime muzica sferelor, pare straniu ca un filosof de anvergură să se ocupe de soarta meritocrației. Numai că, pe de o parte, viața este prinsă în condiționări ce sunt de clarificat. Pe de altă parte, filosofia rămâne legată de soarta a ceea ce este uman în oamenii. Faptul că filosofii se ocupă de asemenea subiecte, aparent prozaice, ține de această soartă.

Cele evocate redau, sintetic, situația și dezbaterea din America. Fac și aici o analogie: dacă America discută atât de exigent meritocrația și democrația, de ce nu ar face-o alte țări? Mai ales acele țări în care discriminarea economică, nepotismul și favoritismul în accesul la universități și în ocuparea funcțiilor publice compun mediul vieții. Și bat acum recorduri în istorie! Mai ales țări în care meritocrația este desconsiderată! De democrație ce să mai vorbim?

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a