Publicat: 25 Mai, 2018 - 00:00

În Uniunea Europeană ţările leader - Germania şi Franţa - şi nu doar ele au dificultăţi a-şi coordona activităţile de politică externă care privesc vaste arii de cooperare din cauza unor decizii surprinzătoare ale “naţiunii indispensabile” (prin reprezentantul ei cu cea mai mare autoritate decizională) şi nu pentru că ele nu au fost anunţate în prealabil, ci pentru că sunt în afara oricărei logici.

O astfel de decizie a fost acea prin care SUA s-au retras (1 iunie 2017) din Acordul privind clima, semnat la Le Bourget-Paris, în Franţa, la 12 mai 2015, de peste 190 de ţări .
Acesta a fost finalizat în urma unor extenuante tratative.
Toate institutiile mass-media din lume l-au definit cam în aceiasi termeni: obiectiv şi cât se poate de precis, plauzibil din punct de vedere ştiinţific şi aplicabil din punct de vedere politic.

Se prevede în acel Acord un efort comun al naţiunilor lumii pentru realizarea unui obiectiv pe termen lung: stabilizarea creşterii temperaturilor medii globale sub 2 grade, partenerii urmând “a se strădui (ca ridicarea temperaturii globale -n.n.) să rămană între 1 şi 1,5 grade până la sfarşitul secolului”.
Acordul a definit un parcurs de reducere a emisiunilor nocive în atmosferă prin revederea angajamentelor naţionale voluntare din 5 în 5 ani incepând cu 2018.
Alte măsuri vizează mărirea capacităţii de adaptare, intărirea rezilienţei şi reducerea vulnerabilităţii planetei la schimbările climatice.
În ce priveste aspectele financiare ale initiativei se prevede mobilizarea de către ţări le industrializate a unui fond anual de 100 miliarde de dolari orientaţi către ţări le în curs de dezvoltare şi implementarea unui mecanism de compensare tip “loss and damage” pentru Ţările vulnerabile.

Pentru a avea o idee mai clară asupra suportabilităţii de toate părtile implicate a sumei respective putem lua ca punct de referinţă deficitul mediu anual de 800 miliarde de dolari al balantei comerciale a SUA, invocat de Preşedintele Trump ca motivatie de bază a deciziei de revederea drastică a tuturor acordurile comerciale multilaterale promovate şi semnate de Administraţii SUA anterioare aceleia de el condusă, acorduri considerate de el dezavantajoase.

Acordul privind clima, considerat esential pentru supravietuirea umanităţii de toţi oamenii de ştiinţă şi politicienii care înţeleg originea fenomenelor naturale ce tulbură echilibrul ambiental al planetei, a fost aruncat de Trump peste bord, promiţându-se însă, cu jumătate de gură, o rediscutare a prevederilor sale.

Noam Chomsky, 89 de ani, profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology - MIT, părintele acelei lingvistici moderne care a reînnoit din temelii metodologii de cercetare din diverse domenii ştiinţifice (teoria “gramaticilor generative” - la noi cultivată de regretatul Solomon Marcus), filosof şi om de cultură de contra-tendinţă, anarhic şi ireverenţios, despre care în The New York Times Book Review s-a scris că este de considerat precum “cel mai important intelectual în viaţă”, a publicat, în 2016, o carte intitulată Who Rules the World? (Henry Holt and Co., New York) (Fig 1) , tradusă simultan în italiană cu titlul sugestiv Chi sono i padroni del mondo? (Ed. Ponte alle Grazie).
 În ea sunt abordate unele din cele mai arzătoare problematici ale politicii internaţionale, de la terorismul islamic din ţările occidentale la dramatica situaţie din Orientul Mijlociu, de la “ameninţarea iraniană” la tensiunile între SUA, NATO şi Rusia, de la consolidarea rolului economic şi politic al Chinei în lume la “destinderea” în raporturile cu Cuba, demarată sub preşedintia Obama şi “torpilată” recent de Trump.

Căderea “sistemelor de putere” în mâna aspiranţilor “stăpâni ai lumii” orientează - se sugerează în paginile cărţii lui Chomsky - umanitatea spre autodistrugere, ceea ce implică necesitatea corectării drastice a “traseului”.

Personaj controversat pentru opiniile sale, apărat de mediul universitar al M.I.T. în numele libertăţii de gândire şi exprimare, Chomsky este detestat de politicienii conservatori şi ultraconservatori americani, prezentat ca evreu antisemit de cercurile ultraconservatoare din Israel şi SUA care nu-i iartă iesirile publice în apărarea drepturilor umane ale populatiei palestineze, fapt necesar, fie şi doar dacă luăm în considerare măcelul recent de la granita cu “fâşia Gaza” din zilele imediat următoare transferării ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim.

Chomsky a fost constant o prezentă incomodă în viaţa publică: în îndepărtatul an 1971 a fost inclus pe secreta "Opponents List" (cunoscută şi precum "Political Enemies Project") elaborată la solicitarea lui Richard Nixon, în plină desfăşurare a războiului din Vietnam.

Mă opresc asupra acestor detalii deoarece socot că de vocile sincere şi argumentele raţionale ale gândirii radicale trebuie ţinut cont întrucât puţine sunt instrumentele cu care opinia publică poate contrabalansa oportunismul politic agresiv şi omologarea punctelor de vedere stimulate de mari instrumentele mediatice manipulate de aspiranşii “stăpâni ai lumii”.

După încheierea întâlnirii la vârf de la Taormina a liderilor “formatului” G7 (26-27 mai 2017), în timpul desfăşurării căreia, fireşte, toate privirile au fost aţintite asupra proaspăt alesului preşedinte al SUA Donald Trump, redacţia cotidianului “Corriere de la sera”, s-a adresat lui Chomsky întrebându-l dacă se aştepta la ceva mai mult de la respectivul summit şi, în mod specific, ce anume.

“G7 - a răspuns “radicalul anarhic” - nu este în poziţia de a lua decizii importante, Statele Unite s-au îndepărtat de ceilalţi (parteneri în G7 - n.n.) în multe chestiuni.
Cea mai seminificativă priveşte schimbările climatice, care reprezintă problema cea mai gravă astăzi, datorită efectelor catastrofale.
Avem încă un timp util pentru a ne confrunta cu problema, însă Statele Unite, doar ele, refuză respectarea regulilor şi angajementelor luate. Toţi fac câte ceva, şi totuşi Ţara cea mai bogată şi mai puternică din lume, liderul lumii libere, nu doar se împotriveşte ci chiar impiedică stradaniile altora.
Tipul acesta de abordare nonşalantă de către Administraţia actuală SUA a problematicilor de interes comun, planetar, sau care interesează determinate regrupări de state (U.E., ţări le din NATO, NAFTA etc) ce au în vedere obiective de care depinde supravieţurea planetei, sau proiecte geopolitice şi economice convergente (până la un punct) nu este de natură a încuraja increderea “tovarăşilor de drum” în excursiile politice aventuriste americane.

Imediat după anunţarea ieşirii SUA din Acordul de la Paris privind clima reacţiile Marii Britanii, Gemaniei, Franţei au fost de stupare şi nemulţumire.
Se calculează de altfel că la ora actuală pe glob 250 de milioane de persoane sunt pe cale să se pună în mişcare din multiple motive.
Dintre ele nu lipsesc cele legate de insecuritatea fizică (care în Orientul Mijlociu, şi nu numai acolo, a crescut şi cu contribuţia Statelor Unite), insecuritatea alimentară generată de războaie , modificarea condiţiilor climatice - la care principalele state industriale, în primis SUA, impreună cu China şi India işi aduc contribuţia cea mai semnificativă - şi uriasele operaţii de land grabbing, acaparări de suprafeţe agricole (88 milioane ha. în ultimii ani) ale statelor sau ale micilor producători directi de către diverse multinaţionale (multe americane) şi societăţi sprijinite de alte state (în Africa prevalent susţinute de statul chinez).

ONU este un spectator al acestor fenomene, ca şi U.E., al cărui rol în politica mondială, nerostit la unison de membrii săi, contează tot mai puţin.

Până acum Donald Trump s-a arătat a fi mult mai îndemanatic în a lichida acordurile multilaterale decât în a contribui a le consolida prin ajustări.
 

Fiecare persoană intră de altfel în meandrele politicii exercitate la inalt nivel cu o mentalitate consolidată de experienţele profesionale de bază.

Preşedintele Eisenhower era un militar exemplar; J.F. Kennedy a fost diplomat al prestigioasei Universităţi Harvard şi a devenit ofiţer de marină în Al Doilea Război Mondial; Nixon la origine era avocat (absolvent al Duke University School of Law, 1937); Jimmy Carter născut intr-o familie “sudistă” bogată de cultivatori de arahide a absolvit Academia Navală a SUA în 1946 şi a servit Statul ca ofiţer de submarine, rentorcându-se apoi la conducerea fermei părinteşti, înainte de a intra în politică; Ronald Reagan, născut intr-o familie săracă, a studiat intr-un modest colegiu provincial (Eureka College) din Illinois, absolvit în 1932, după care a devenit speaker la un post de radio local, înainte de a-şi incepe cariera de actor la Hollywood în 1937; George Bush Senior s-a înrolat voluntar în marina SUA după Pearl Harbour şi a devenit cel mai tanăr (la 18 ani, în 1942) aviator militar al Statelor Unite, a studiat după război la Yale University şi s-a ocupat apoi de afacerile cu petrol devenind milionar şi ulterior, după 1966 dedicându-se aproape exclusiv activităţii politice şi ocupând înalte funcţii de civil servant (ambasador pe langă ONU - 1971, ambasador în China între 1973-1976, director al CIA între 1976-1977); Bill Clinton a făcut studii la Universitatea Georgetown, la Universitatea din Oxford și la Facultatea de Drept a Yale University şi a câștigat concursul pentru postul de procuror general al Arkansas, unde a servit din 1977 până în 1979, pentru a deveni mai apoi guvernator (1983-1992) în acelasi stat; George Bush Junior şi-a făcut studiile superioare la Universitatea din Yale, apoi a absolvit Harvard Business School în 1975, după care a lucrat în industria petrolieră şi în 1994 a devenit guvernator al statului Texas; Obama, în fine, a studiat la selectiva Columbia University din Upper Manhattan , New York.

Trump are o formaţie de bază şi o experienţă de viaţă diferită de a tuturor preşedintilor ce s-au perindat la cârma SUA după Al Doilea Război Mondial.
A studiat câţiva ani la The Wharton School de la Pennsylvania State University.
Se promovau acolo studii legate de real-estate, utile profesiei către care se orientase: acea de întreprinzător în domeniul imobiliar. Domeniu în care duritatea raporturilor între constructorii şi comandatari determină adeseori, ca şi mizele ridicate ale afacerilor, comportamente în afara normelor manierelor aşa zis “elegante”.
Obsedat de “greaua moştenire” primită de la Obama el a făcut tot ce a fost posibil pentru a demola structurile de cooperare şi înţelegere edificate sub preşedintia acestuia, fără a avea însă planuri B de reconstrucţie, deja elaborate sau în curs de elaborare.

Despre Acordul privind clima s-a mărginit sa observe că “dăunează muncitorilor americani”, ceea ce este chiar probabil, dar nu justifică dezangajarea ci, cel mult, stimulează fantezia politică pentru găsirea de soluţii tehnice aplicative pentru evitarea pierderii locurilor de muncă.
În conditiile renunţării la un acord considerat mulţumitor de toţi ceilalţi semnatari ar fi fost necesar a se relansa o idee de revedere convenabilă pentru toţi a acestuia.

 

Despre Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), acordul nuclear cu Iran, cunoscut şi sub numele de “5+1”, semnat la 14 iulie 2015 la Viena cu Iran (detalii privind continutul: https://www.ilpost.it/2015/07/14/accordo-definitivo-nucleare-iran/) de cei 5 membri ai Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franţa) + Germania şi UE) se ştia de mai multă vreme că nu-l multumeşte pe Preşedintele SUA.

În acord se prevedea ca Iranul sa-şi limiteze drastic programul nuclear, contapartida constand în usurarea sancţiunilor economice şi de altă natură.
Erau prevăzute mecanisme de verificare stricte din partea Agentiei Internaţionale pentru Energie Atomică: în cazul încălcării înţelegerilor se prevedea revenirea la regimul sanctionatoriu.

Despre Acordul cu Iran expertul militar american Fred Kaplan, autor al unei cărţi de referinţă privind războiul cibernetic (Dark Territory: The Secret History of Cyber War, Simon & Schuster, 2016), a scris în revista “Slate” că parametri stabiliţi “sunt mult mai mulţi şi mult mai detaliaţi şi restrictivi decât oricine s-ar fi putut aştepta”. După Kaplan, dacă Iranul ar fi trebuit să implementeze pe deplin acordul, nu va fi în măsură să construiască, cel mai puţin în următorii 10 ani, o bombă atomică, folosind uraniul imbogăţit sau reprocesarea plutoniului (https://app.xyo.network/5401?utm_source=gdn&utm_medium=display&gclid=EAI...).

Toate rapoartele de monitorizare a obligaţiilor asumate de Iran, provenite de la AIEA, serviciile secrete ale SUA şi chiar şi serviciile Israelului, au evidenţiat până acum (20 iunie 2018) faptul că Iranul şi-a respectat obligaţiile.

Este cunoscut faptul că primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, a fost, încă dinainte de demararea tratativelor de la Laussane la care a participat şi secretarul de stat Kerry, împotriva unui acord cu Iranul: Netanyahu a pledat constant şi vehement pentru menţinerea sancţiunilor. Cât de solide sunt informaţiile sale privind continuarea programului de dotare a Iranului cu instrumente nucleare nu este limpede.

Pe data de 8 mai Trump a confirmat unilateral ieşirea SUA din Acord şi în aceeasi zi Netanyahu, care în zilele precedente prezentase în TV un maldăr de documente secrete, intrate în mâini israeliane, ce ar fi probat continuarea programelor nucleare iraniane, a zburat spre Moscova.
Nu este dat să ştim nici ce argumente a prezentat Netanyahu preşedintelui Putin în cursul zilei de 9 mai, cand a participat, din tribună, la parada militară din Piata Roşie dedicată Victoriei împotriva nazismului.
“Decizia de a pune în situaţie de risc acordul, fără vreo violare din partea Iranului - a declarat la cald Barak Obama - este o eroare gravă şi ea va eroda credibilitatea Americii”.
Reacţii de dezaprobare stupoare au venit din partea Comisiei U.E., Marii Britanii, Franţei, Germaniei. Danny Yatom, fost sef al Mossad şi ex deputat laburist, a fost explicit în ce priveste declaraţiile lui Netanyahy: «Show-ul primului ministru - a declarat în TV - nu demonstrează vreo violare a acrodului între Iran şi puterile mondiale.
Operaţia prin care Mossad a recuperat materialul de la Teheran a fost fantastică şi suntem mândri de ea, dar este vorba de materiale anterioare anului 2015: nu conţin nimic nou”.

 În principalele cancelarii europene decizia lui Trump a fost privită cu ingrijorare, atât pentru consecintele ei politice cât şi pentru efectele economice asupra ţări lor care prin reluarea şi accentuarea sanctiunilor asupra Iranului isi văd periclitate programele de dezvoltare a raporturilor economice cu această tară. Lipsa de predictibilitate a initiativelor “naţiunii indispensabile” a devenit pentru U.E. o problemă gravă.

Mari grupuri industriale americane sunt penalizate de decizia preşedintelui.
În decembrie 2016 grupul Boeing, de pildă, a semnat cu Iran Air un mega-contract, cel mai consistent din ultimii 37 de ani de activitate, pentru livrarea a 80 de avioane de transport, în valoare de 16,6 miliarde de dolari. Boeing ar fi trebuit să angajeze, pentru a face contractului, câteva zeci de mii de persoane.
Nici industriile europene nu au fost ferite de contraloviturile promovate de decizia lui Trump prin care se reactivează şi sanctiunile economice impuse Iranului înainte de Acord, adăugandu-se altele.
Ele au consecinte şi asupra firmelor ţări lor terte ce au raporturi comerciale cu SUA.
Din ianuarie 2017 uzinele grupului de la Tolouse ale Airbus, pentru a face un exemplu, incepuseră a livra avioane din cele trei loturi loturi făcand parte din grupul de 100 avioane de pasageri (46 A321, 38 A330 - cu rază medie şi lungă, 16 A350) contractate cu Iran Air contra unei sume de 19 miliarde de dolari. Exporturile U. E. sunt pe de altă parte sub presiune şi datorită reintroducerii taxelor vamale pentru o serie de produse exportate în SUA.
O destul de grosolană tentativă de influenţare a orientărilor economice ale Germaniei a avut loc luna trecută, când cancelarei Merkel, aflată în vizită la Casa Albă (unde a fost primită cu răceală), i s-a propus ca Germania să renunţe, în schimbul unui nou acord comercial între SUA şi UE Germania, la construirea gazoductului Nord Stream 2.
Informaţia “a răsuflat” însă doar foarte recent (cf. Bojan Pancevski, în “Wall Street Journal” - 17.05.2018: https://www.wsj.com/articles/trump-presses-germany-to-drop-russian-pipel...).

Maximul exponent al “naţiunii indispensabile” spera probabil să impuste mai mulţi iepuri cu un foc.
Pe de o parte ar satisface astfel opozitia ucrainienilor şi polonezilor la North Stream 2 (capacitate 55 miliarde metri cubi anual, transportati direct în Germania pe noua conductă de pe fundalul Mării Baltice) şi le-ar da acestora posibilitatea să incaseze în continuarea taxele de tranzit ale gazului dinspre Rusia spre UE tinand în mană rubinetele, pe de altă parte s-ar deschide posibilitatea exportării de gaz de fracking lichefiat din SUA spre Germania şi restul Europei, creindu-se o dependentă cu valoare strategică de conditionare atât a politicii energetice a UE cât şi a posibilităţilor de export de gaz rusesc piata acesteia.
O dependentă cu costuri de 20% superioare fată de preturile gazului provenit din Rusia.

 

Conjugand imprevizibilitatea aliatului principal al UE şi modul peremptoriu în care sunt afirmate la nivel planetar interesele sale geopolitice cu tensiunile politice şi economice din interiorul “bătranului continent”, acutizate după criza financiară din 2007, urmată de perioada de recesiune lungă initiată în 2008 şi de instabilitate politică şi economică născută în 2011 intr-o largă arie geografică din imediata vecinătate a Europei, putem să nu gresim afirmand că respectivele fenomene au zguduit cel puţin doi din pilastri ce contribuie esential la stabilitatea edificiului politic numit U.E.: economia şi securitatea.

Ambiţii şi protagonisme naţionale, rivalităţi inter-regionale şi tendinte separatiste au făcut ca senzatia de instabilitate şi de neincredere în “cei de la Bruxelles” (care în fond sunt tot “ai nostri) să devină perceptie de masă în unele ţări ale UE.
Reţete medicale împotriva acestui fenomen nu prea există.
Nu se poate injecta peste noapte în “gandirea europeană” convingerea că “unirea face putere” şi că pentru a o realiza trebuie aplanate divergenţele.
Cum sa-l convingi de asa ceva pe impăratul ciocolatei, preşedintele Ucrainei, domnul Poroshenko?
Ţi-ar răspunde imediat: “de acord, dar fără rusi; oricum înainte de orice vrea sa-l văd debarcat pe Putin”. Sau pe domnul Victor Orban?
Ar răspunde că, desigur, vrea unitate, dar să înceapă cu unirea Transilvaniei cu Ungaria, după desfiinţarea ex-abrupto a “ruşinosului” Tratat de la Trianon.

 

Nu este nimic de făcut.
Trebuie sa ne refugiem în clasici ca să avem solutii reconfortante.
Răsfoind printre maldărele de hartii ce au legătură cu complexul de teme din această interventie, am găsit o editie de acum câteva decenii a unei lucrări ale cărui prime două tomuri au apărut în 1713 : Abbé de Saint-Pierre, Projet pour rendre la Paix perpétuelle en Europe, Utrecht, Chéz Antoine Schouten, Marchand Libraire, M.DCC.XIII. (Fig. 2)
La vremea respectivă acumulam material pentru o carte care ar fi trebuit să continue lucrarea mea despre Cetatea ideală în Renaştere (Ed. Meridiane, 1978) şi să aducă explorarea tematică până la zorii socialismului utopic.
Viata a fost “mai tare decât literatura” şi deci a fost şi împotriva realizării acestui proiect…

 

Francois-Irénée Castel de Saint-Pierre este unul din precursorii Uniunii Europene.
În prefata la al său Projet… propune să se instaureze fără intarziere o “Uniune Europeană” formată din 18 state crestine (cităm din ed. ingrijită de S. Goyard Fabre pentru ed. Garnier, Paris 1981).
Această limitare este de inteles dacă se tine seama de situaţia politică a vremii, marcată în Europa de războaiele cu Imperiul Otoman, succesive asediului Vienei din 1683, de războiul de succesiune spaniolă şi de tratatele cu care s-au inchis respectivele conflicte (Pacea de la Karlowitz - 1699; Tratatul de la Utrecht - 1713).
Pacifismul proiectului abatelui de Saint-Pierre se extinde şi asupra Statelor ne-crestine: chiar în primul articol al Proiectului se prevede că “in intentia de a face pacea inalterabilă în Europa (…) uniunea va face, în măsura posibilului, cu Suveranii săi mahomedani vecini tratate de ligă ofensivă şi defensivă, pentru ca fiecare să ramană în pace între hotarele teritoriului său, luandu-se de la ei şi dand lor toate asigurările posibile reciproce”.

Pacea perpetuă din Uniunea concepută de Abatele de Saint-Pierre nu viza deci doar teritoriile dintre fruntariile Uniuni, ci şi cea din imediata vecinătate. Ea trebuia sa fie emanaţia unei “alianţe veşnice”, care să dureze şi “peste secole viitoare”.

Al treilea articol al Proiectului instituia renunţarea definitivă la forţa armelor pentru rezolvarea conflictului şi prevedea ca în cazul diferendelor o Adunare Generală perpetuă sau Dietă Europeană (a cărui versiune contemporanaă ar putea fi considerat Parlamentul European) ar putea fi locul desfăşurării medierii efectuate de ceilalţi Aliati în vedera concilierii decise de majoritatea adunării.

 În al patrulea articol se stabilea că în cazul în care o putere ar fi refuzat sa se supună judecăţii arbitrajului “Marea Alianţă va lua armele şi va acţiona ofensiv împotriva ei”, constragând acel Stat la respectarea deciziei comune.
Acest ultim articol presupunea - se sublinia intr-o exegeză relativ recentă - că “suveranii semnatari ai păcii” erau constienti de interdependenta între propriile interese şi si interesul public şi erau capabili de a actiona dintr-o perspectivă federativă, fiecare stat mentinandu-si suveranitatea sub privirile atente ale Statelor aliate (cf. art. di Daniel Frey din “Revue des sciences religieuses”, nr. 86, aprilie 2012, pp. 455-473).

În al doilea tom al cărti sale autorul adusese deja o corectură a principiilor enuntate în primul.
Turcia, Marocul şi Alberia se prevedea să fie şi ele primite în Uniunea Europeană ca state asociate, aceeeasi Uniune angajandu-se sa formeze “in Asia o societare asemănătoare cu cea europeană, pentru a favoriza pacea şi mai ales pentru a nu avea nimc de temut din partea vreunui suveran asiatic, atât pentru propria liniste, cât şi pentru propriul comert în Asia”. (vezi şi Armand Martelart, Histoire de l’utopie planétaire, La Découverte, Paris 2000).

 Al treilea tom al lucrării abatelui de Saint Pierre a apărut în 2017.
Doisprezece ani mai tarziu, în 1729, la Rotterdam a apărut un “Abregé du Projet du paix perpetuelle” care a sintetizat cele trei romuri precedente.
Nu au lipsit comentarii sceptice sau ironice ale reprezentantilor de seamă la adresa Proiectului Abatelui de Saint-Pierre.
Voltaire a luat autorul în deradere numindu-l “Saint Pierre de l’Utopie”.
Sarcasmul lui Voltaire însă nu a prevalat în judecătile de valoare asupra proiectului abatelui de Saint Pierre. Perspectiva din care abatele de Saint-Pierre a abordat problematicile conflictualităţilor a lăsat o urmă consistentă în gandirea iluministilor şi în gandirea politică în general.

În 1766 Academia Franceză a lansat un concurs de lucrări avand următorul titlu: “ Prezentare a avantajelor Păcii, inspirarea de oroare pentru distrugerile războaielor şi invitarea tuturor naţiunilor a se reuni pentru asigurarea linistii generale”.
Ideile abatelui de Saint Pierre erau la acea dată intrate intr-o parte importantă a intelectualităţii ce plămădea constiinta viitorului naţiunilor europene.

Dar sa nu ne lungim, desi ar fi aproape indispensabil să facem unele precizări care să lege mai bine ideile abatelui de Saint-Piere cu conţinutul randurilor de faţă!

Redimensionând tentaţia universalistă din intentia de redactare a Proiectului său, autorul a indicat în prima schită a acestuia un Sistem al Uniunii generale a Europei” cu membri exclusiv europeni.
Utopică sau nu, opera abatelui de Saint-Pierre a fost factorul stimulator al unor reflectii fundamentate de natură socio-politică şi filosofică privind raportul categoriilor de pace, bunăstare şi progres raportate la tentatia cultivării impulsului de urmărie a celor două cu mijloace ce presupuneau actiuni manu militari.

Numai în Secolul Luminilor s-au bucurat de notorietate cel puţin douăzeci de proiecte legate de tematica pacificării, majoritatea publicate în engleză, franceză, germană şi italiană.

Primul proiect de uniune între State efectiv realizat a fost cel prezentat de deputatul de Virginia Richard Henry Lee la Congresul Continental din 1776; în el se propunea formarea unei Federatii de state americane.
Filonul de gandire politică stimulat de “utopia” abatelui de Saint-Pierre se regăseste în obiectivele efemerei Societăţi a Natiunilor (1920-1946), preluate, la altă scară, de ONU (post iunie 1945).
El revine şi în conceptia ce a stat la baza Uniunii Europene, care pentru a fi “europeană” nu poate fi o “conventio ad excludendum”.
Personal cred că aici stă echivocul major al “constructiei europene” asa cum o cunoastem acum.
Un echivoc care contribuie la slăbirea coeziunii sale şi la dificultatea embrilor săi de a vorbi cu o singură voce în concertul mondial.

Uniunea Europeană, cu cele peste 517 milioane de locuitori ai săi din 2017 (inclusă - încă - Marea Britanie, cu 64 milioane locuitori) reprezentand 7% din poplatia mondială, generează cel mai ridicat produs intern brut din lume: 14,6 trilioane de euro la nivelul anului statistic 2015.
Este un gigant economic şi partea lumii cea mai favorizată de soartă în ce priveste standardele de viaţă şi cultură. Este a treia putere comercială a lumii după SUA şi China.
Exportă 15 % din produsele sale, 52 % din acestea miscandu-se însă spre interiorul statelor ce o compun. Dacă ne-o imaginăm în “formatie complectă”, asa cum a gandit-o Castel de Saint-Pierre, deci fără variabilele conditionărilor la care tinde a o obliga sa se conformeze “naţiunea indispensabilă”, o putem vedea deja proiectată la dimensiunea planetară, pe care de altfel o luase în vedere abatele de Saint-Pierre în urmă cu trei secole.

Un Om de Stat căreia Franţa ii datorează renasterea statală postbelică şi repozitionarea în sistemul mondial, prin iesirea din sistemul colonial mostenit de la istoria antebelică, Generalul De Gaulle, a folosit acea expresie formidabilă care a reproiectat în actualitate idea de unitate de cultură, civilizatie şi interese ce constituise obiectul atentiei pre-iluministului Castel de Saint-Pierre.
“Oui, c'est l'Europe, depuis l'Atlantique jusqu'ă l'Oural, c'est toute l'Europe, qui décidera du destin du monde” - a spus în fata Adunării Parlamentare Europene de la la Strasbourg în 23 noiembrie 1959.

La patru decenii după discursul Generalului, un personaj atent până la pedanterie în ce priveste nuantele, alt om politic de inalt profil, Mihail Gorbaciov, intr-un discurs în fata Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (6 iulie 1989) a revendicat pentru Uniunea Sovietică, aflată încă în faza complicata a “perestroika”, un loc în Europa “de la Atlantic la Urali”, refuzand idea unei Europe “de la Brest (Litovsk - n-n.) la Brest”.
Demersurile Federatiei Ruse în acest sens, efectuate prevalent după anul 2000, adică după “trecerea la economia de piaţă” şi la “democraţia prin drept”, au fost zadarnice şi intampinate cu neincredere pe o parte şi pea alta a coastelor Atlanticului de Nord.

Aceasta intr-o vreme cand “afacerile” păreau a merge din plin, desi nu în sens unilateral, cu ar fi dorit unele corporatii şi guvernele de ele pilotate.
Eu sunt convins că un om de statura lui De Gaulle nu s-ar fi aruncat cu capul înainte în aventura libiană, ba chiar ar fi franat-o; nu si-ar fi asmutit avioanele de luptă Dessault-Rafale asupra unor obiective din Siria (14 aprilie 2018) în conditiile în care motivatia umanitară a “interventiei de represalii” era de nedemonstrat.

O trezire la realitatea posibilitătăţii creării unei catastrofe politice internaţionale a avut o bună parte din Uniunea Europeană atunci cand a fost vorba de consecintele iesirii SUA din Acordul nuclear cu Iranul. Este de văzut însă până unde poate intinde coarda “naţiunea indispensabilă”.
Unitatea Europei “de la Atlantic la Urali” nu este o fictiune istorică. Este o realitate culturală. Indrăznesc a afirma că ea este, în fapt, efectivă, de la Atlantic la Urali.
Efectivitate ce ar fi putut să fie sprijinul de bază al unei propuneri (nu chiar utopice) făcute de premierul rus Medvedev în iunie 2008, la Berlin: crearea unui spatiu euro-atlantic de la Vancouver la Vladivostok, conectat la un tratat privind securitatea europeană.
Nu era chiar pasul hotărator către implinirea proiectului “utopic” (după Voltaire) al abatelui de Saint-Pierre şi nici a viziunii despre o Europă lărgită a Generalului De Gaulle, dar oricum am fi fost pe aproape şi lumea ar fi fost scutită de teroarea unui nou Război Rece, a distrugerilor, santajurilor reciproce şi incertitudinii.

Nu mă simt în măsură sa recomand vreunui om politic din Romania operele vreuneia dintre personajele sau autorii la care am trimis mai înainte. Imi rezultă că personalul ultimelor trei guverne - cu cât eva exceptii - printre care aceea a ministrului de externe, de trei ori numit şi renumit în decursul unui an (record absolut din perspectiva Guiness Book of Records) şi strans şi el între nicovala “partenariatului” super “strategic” cu “naţiunea indispensabilă” şi ciocanul de Teleorman - deţine primatul absolut al inculturii (nu doar politice) din istoria post-revoluţionară a guvernelor iubitei noastre Heimat (folosesc noţiunea din stimă pentru Preşedinte).

Oricum, la Forul Economic de la Sankt Petersburg (SPIEF) care se va desfăsura peste cât eva zile (23-26 mai) si-au anuntat participarea preşedintele Franţei, Emanuel Macron, premierul Japoniei Shinzo Abe, dna Christine Lagarde - D. G. al FMI, o delegatie a Chinei la inalt nivel, 40 preşedinti şi CEO ai tot atâtea fonduri de investitie din 20 de ţări , care gestionează un patrimoniu de 13,5 mii de miliarde de dolari. Statele Unite nu au descurajat prezenţa întreprinzătorilor americani.

Anul acesta, cu exceptia inamicilor declaraţi ai Rusiei (Ucraina etc) participă la forum factori economici şi investitori din mai toate ţări le UE.
Este un semnal pozitiv.
Probabil că spiritul păcii şi intelegerii europene şi planetare promovat de “utopia” abatelui de Saint-Pierre poate da încă unele roade.


“Naţiunea indispensabilă”, utopia abatelui de Saint-Pierre și  “Europa de la Atlantic la Urali” (1)

Format: