21 ianuarie 2022

O candelă la căpătâiul unei prietenii

Distribuie pe rețelele tale sociale:

„Scriu pentru a nu uita”,  mărturisea Lucian Avramescu în volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Cartea apăruse în decembrie anul trecut, la peste un an de când scriitorul fusese atins de o boală cumplită, extrem de rară și ireversibilă. Titlul nu este o metaforă. O boală degenerativă a creierului i-a produs lui Lucian o amuțire lentă, ca flacăra unei lămpi cu gaz pe care o mână nevăzută  o dă din ce în ce mai mică, până se stinge de tot.

La început vorbea cu pauze rare între cuvinte, de parcă aerul îi dispărea dintr-o dată. „Consoanele m-au trădat primele. Acum, la aproape un an de cădere progresivă în tăcere nu mai vorbesc deloc. Vorbesc doar în cap”, scria poetul în „Confesiuni”, dând  apariției acestui volum o explicație dramatică: „Scriu cu teama că într-o zi nu voi mai şti nimic. Pe cine am iubit, pe unde am umblat şi, la urmă de tot, cum mă cheamă”. Fiind „jefuit de cuvintele care se rostesc” și „ajuns prizonier al scrisului”, Lucian Avramescu părea resemnat: „Tac vorbind cu iluzia că mă ascultă cineva”.

Cartea este o lecție uluitoare despre caracterul unui om ce se îndreaptă încet spre marea trecere cu o seninătate tulburătoare. Nu este o carte despre suferință, ci despre  puterea de a o ține de-o parte.

Scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi nu pentru a nu uita; pentru că nu-l pot uita pe Lucian Avramescu. Așa cum nu-l pot uita nici pe un alt bun prieten, Octavian Andronic, plecat dintre noi, cu fix 1 an și 1 zi înaintea lui Lucian.

Scriu aceste rânduri în Sfânta zi de Crăciun ca o candelă aprinsă la căpătâiul unei  mari prietenii care m-a legat de cei doi. O prietenie profundă și trăită fără zgomot. Ne reunea  un fel de placă tectonică, ascunsă în sufletul și mintea fiecăruia și pe care ni se întâlneau privirile, valorile, gândurile rostite ori nerostite.

Lucian Avramescu făcea parte din categoria acelor oameni rari care însuflețesc totul în jurul lor.

A dat glas, poate ca nimeni altul, iubirii. Copleșit de muțenie, rugăciunea poetului nu era de a-și recăpăta galsul, ci doar puterea de a-și șopti iubirea: „Nu mă supăr pe tine Doamne, fiindcă mi-ai luat vorba, ci varianta ei şoptită, iar eu nu-i pot şopti iubitei mele decât cu degetele şi palmele şi cu coatele mele care o iau în braţe cu totul şi o strâng până la inimă. Dă-mi Doamne îndărăt şoaptele, promit ca dragostea mea să nu facă gălăgie pe pământ, dar mai lasă-mi-le niţel fiindcă fără ele iubirea mea e ca o locomotivă care merge îndărăt şi atât”.

Celebritatea i se datorează, nemeritat de îngust, unei melodii compusă pe versurile sale, „Bună seara, iubito!”. Dar opera lui literară este vastă, a scris peste treizeci de cărți,  volume de versuri, note de călătorie, antologii, eseuri şi pamflete jurnalistice, publicate într-o jumătate de secol de ziarist aflat în topul profesiei. În 2018 a publicat singurul său roman, „Despre singurătate”, o carte excepțională, pe care numai molima ignoranței care bântuie prin cultura română n-o aduce în prim plan. Scrierile sale au fost traduse și publicate în reviste literare sau în antologii din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franța, Olanda, Turcia, Iugoslavia.

A dat glas prieteniilor, rispind în jurul său căldură sufletească, idei generoase, sinceritate, umor și mult caracter.

Prin publicistica sa, a dat glas respectului pentru valori, fiind înconjurat și respectat la rându-i de oameni de valoare ai țării. La înmormântare am stat alături de prof.dr. Daniela Bartoș și prof.dr Ioan Lascăr, două dintre somitățile medicinii românești, și-au făcut timp pentru a fi alături de el și pe ultimul drum. Lucian avea o impresionantă galerie cu prieteni în elita intelectală a țării, oameni care, la rându-le, l-au prețuit  pe Lucian Avramescu ca pe un om de mare valoare.

A dat glas pietrelor, renăscând în satul său natal tradiția lucrului în piatră. A creat acolo un muzeu al pietrei, unic în țară. După ce și-a recăpătat moștenirea de la bunciul său, fost primar liberal al așezării, Lucian a renovat casa, a readus la viață întreaga gospodărie și acareturile, a reînființat livada cu meri și, mai presus de toate, a căutat meșterii mai în vârstă, i-a chemat aproape de el și au scormonit prin zonă tineri dornici să deprindă arta sculptării pietrei. Muzeul Pietrei creat prin râvna lui Lucian este o istorie a culturii populare românești, numără peste 3.000 de piese, de la râșnițe de cereale și colace de fântână, la cruci și o copie a tronului de la Balcic al Reginei Maria.

A dat glas  satului, transformând casa și curtea de la Sângeru într-o agora a întâlnirilor memorabile cu oameni de cultură ai țării, adunați aici când aveau chef, dar cu siguranță la 15 august, în prejma zilei de naștere a poetului și nu o dată sub acordurile viorii Stradivarius a lui Alexandru Tomescu, nepot de văr al poetului, artist renumit care a onorat cu deferență viața și sprijinul unchiului său. Lucian Avramescu a făcut pentru satul său  cât n-au făcut toți miniștrii Culturii la un loc.

A dat glas atâtor idei, lucruri și locuri încât, până la urmă, și-a pierdut propriul glas. Acesta a fost tributul generozității sale greu de egalat. A dat din sine un glas misterios și blând din cale-afară și prea a fost de tot frumos de-a trebuit să piară…

Prin plecarea dintre noi a lui Lucian Avramescu, lumea gazetăriei a devenit mai săracă; lumea literară a devenit mai săracă, lumea oamenilor dedicați ctitoriilor culturale a devenit mai săracă; lumea intelectualilor patrioți a devenit mai săracă; lumea oamenilor de valoare a devenit mai săracă. Eu însumi am devenit mai sărac cu o mare prietenie, după ce, cu fix 1 an și 1 zi înainte, mai sărăcisem o dată la fel prin plecarea lui Tavi Andronic…

Desigur, viața merge înainte. Valurile, odată sparte de țărmul ce le-aduce moartea,  se regenerează în larg – și noi și noi generații de poeți și scriitori și gazetari se vor rândui la porțile celebrității. Dar valurile vieții nu vor șterge urmele lăsate de Lucian Avramescu pe acest pământ. El a murit mut, dar memoria lui va vorbi veșnic  prin ceea ce a lăsat – prin opera sa, prin acest Muzeu al Pietrei și mai ales prin dâra nepieritoare lăsată în sufletele atâtor prietenii…

A fost înmormântat în grădina casei de la Sângeru. Construise acolo o capelă din piatră. Apoi, când a înțeles că pierderea glasului era semnul sfârșitului, și-a săpat alături, în iarbă, o criptă. „Între patru meri încape și o cruce simplă și un mormânt în iarbă al poetului. Nu în Biserică. Acolo sunt Maica Domnului și Cerescul ei Fiu. Copiii care vin atrași de mere și cireșe vor intra și în Biserică, mai ales că doi meri au rămas în naos și le voi da lumină spre a rămâne vii”, menționa poetul în scrisoarea deschisă prin care cerea PF Patriarh îngăduința de a fi înmormântat printre pietrele sale. După care adăuga: „Voi fi o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus”.

A primit dezlegarea cuvenită.

Lucian s-a reîntors acum locul în care s-a născut, după „o viață de gazetărit și colindat pământul”.

Slujba a fost în biserica „Adormirea Maicii Domnului”, mai spre deal de casă. Înalți ierarhi ai bisericii, lume multă, autorități locale, onoruri militare. Presă doar din Prahova, cinste lor…Nimeni din floarea gazetăriei de la București.

Ar fi trebuit să rostesc câteva cuvinte de omagiu în biserică. Promisesem cumva acest lucru bunului prieten Emil Calotă, fost primar al Ploieștilor, om de aleasă ținută care s-a aflat alături de Lucian și, apoi, de familia acestuia pe tot parcursul acestei suferințe. Nu m-am putut ține de promisiune, mulți s-au supărat,  le cer iertare tuturor…

Când intrasem în holul casei, unde era depus sicriul, Georgiana, soția poetului, mi-a șoptit într-un târziu: „E prea liniște fără el, nu-i așa?”. Avea dreptate. Pierzându-și glasul, Lucian ne-a redus la tăcere pe mulți. Cornel Nistorescu cu care m-am întâlnit la înmormântare, mi-a spus că nu poate vorbi nici el, „mă îneacă plânsul, nu pot…îmi aduc aminte de ai mei..”. Sunt momente în care tăria unui om se evaporă într-o clipită în fața unei dureri de neînvins.

Așa cum „promisese”, Lucian Avramescu a devenit o piatră între cele trei mii rispite pe cerul de iarbă din curtea sa de la Sîngeru, oglindă a cerului înstelat de sus.

Bună seara, Lucian, pot să-ţi spun prin cuvinte

Că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte

Că intră iubiri prematur în morminte

Bună seara, Lucian, pot să-ţi spun prin cuvinte…