Publicat: 9 Noiembrie, 2015 - 15:59

Deşi au trecut aproape 26 de ani de la Revoluţia din decembrie ’89, totuşi, foarte mulţi români încă vorbesc şi retrăiesc evenimentele de atunci, încă acele momente mai dau fiori unora şi declanşează patimi, încă se cere aflarea adevărului, încă mulţi apelează la CEDO cu speranţa că statul român va fi din nou şi din nou condamnat şi obligat să plătească despăgubiri celor care au ieşit cu piepturile goale pe străzi în mod inconştient, în dorinţa lor de a alunga dictatura, securitatea şi comunismul de la putere.

Deşi au trecut 25 de ani de la prima mineriadă urmată de alte cinci, românii încă sunt măcinaţi de acele momente greu de înţeles pentru om care au trăit în civilizaţie şi a simţit cu adevărat ce înseamnă statul de drept şi democraţia.

Ce pare straniu este că, după un sfert de secol, la indicaţiile preţioase ale CEDO, procesele închise de mult de Parchetul General au fost redeschise, fiinjd puşi sub acuzare de infracţiuni contra umanităţii o pleiadă de foşti demnitari, în frunte cu fostul Preşedinte al României de la acea perioadă, domnul Ion Iliescu, fostul prim-ministru Petre Roman şi fostul şef al SRI Virgil Măgureanu, alături de toţi cei care au făcut parte din completul de judecată a Dictatorului Ceauşescu şi a sinistrei lui neveste Elena, poate ca un blestem al lui.

            Cum memoria colectivă este mai mult decât precară, puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte în ziua de azi de câte ori au fost chemaţi şi aduşi minerii la Bucureşti şi de apetenţa cu care Ion Iliescu a găsit şi folosit o forţă de tip nou, uşor de manipulat, care provenea din zona minieră a Văii Jiului, cunoscută ca fiind o zonă cu oameni deosebit de săraci care, veniţi din alte zone şi mai sărace ale ţării, precum Moldova, au acceptat muncă brută în mină pentru a-şi câştiga existenţa de zi cu zi.

Câţi dintre noi mai ţin minte când au fost chemaţi minerii pentru prima dată la Bucureşti şi de câte ori s-a apelat la ei pentru a reveni să restabilească ordinea în capitala ţării, azi capitală europeană, devastată de anarhism şi forţe retrograde venite din occidentul putred ?.

Bunăoară, prima mineriadă, dintr-o serie de şase,  o consemnăm  în luna ianuarie a anului 1990, când încă nu se stinseseră vibraţiile şi ecourile Revoluţiei din 22 decembrie 1989 şi  această ciclicitate a mineriadelor a încetat prin momentul consemnat în istoria României ca fiind  lupta de la Stoeneşti din 1998, în timpul Preşedintelui Emil Constantinescu şi a Prim-ministrului Radu Vasile, care s-a încheiat prin arestarea aceluiaşi lider al minerilor de la toate cele şase mineriade, nimeni altul decât deja celebrul Miron Cozma, care a şi fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru subminarea puterii de stat.

Toate aceste mineriade au făcut mult rău acestei ţări, secătuită de 45 de ani de comunism şi dictatură, care a dus în final la un nivel maxim de umilinţă şi deznădejde a întregului popor.

Prima mineriadă din 28-29 ianuarie 1990, s-a înfăptuit în urma apelurilor lansate prin mass-media de către Preşedintele Ion Iliescu, când peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc în Capitală, înarmaţi cu bâte şi lanţuri. Ei erau “animaţi” de convingerea că trebuie să-i reducă la tăcere, prin orice mijloace, pe conducătorii şi susţinătorii partidelor care erau altceva decât FSN.

La a doua mineriadă, din 28 februarie 1990, minerii vin la Bucureşti pentru a apăra sediul Guvernului asediat de manifestanţii opozanţi ai regimului Iliescu. După restabilirea ordinii, minerii “promit” că vor reveni in Capitală ori de câte ori vor avea loc asemenea incidente, făcându-se referire la manifestaţia antiguvernamentală şi antiprezidenţială din 18 februarie, cînd s-a scandat: "Jos comunismul", "Jos Securitatea", "Puterea de stat se menţine cu ajutorul Securităţii", "Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti', "FSN-işti - aţi furat revoluţia din 17-22 decembrie '89".

La a treia mineriadă, din 13-15 iunie 1990, cea care constituie începerea de azi a noii anchete penale pentru cei care se aflau în conducerea ţării, care s-au folosit de mineri pentru a-şi păstra puterea, scopul minerilor pentru care au fost aduşi în Bucureşti a fost de a împrăştia manifestanţii şi greviştii foamei care blocau de două luni Piata Universităţii şi cereau ca în România să funcţioneze mai multe televiziuni şi radiouri independente politic. Debutul acţiunilor contra manifestanţilor are loc în dimineaţa zilei de 13 iunie, cînd forţele poliţieneşti înconjoară piaţa cu vehicule, îi atacă pe grevişti, corturile în care stăteau aceştia sunt distruse şi operează arestări. S-a dat foc la două autobuze chiar de către forţele poliţiei. Românii au cunoscut diversiunea la ei acasă !

            Ion Iliescu transmite prin posturile guvernamentale de radio si televiziune un Apel către naţiune, chemând „toate forţele conştiente si responsabile” să se adune in jurul clădirii Guvernului şi Televiziunii, pentru “a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită", iar într-un comunicat al Guvernului se specifica faptul că "este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea".

            Drept urmare, în 14 iunie sosesc la Bucureşti două garnituri de tren cu mineri din Valea Jiului. Din balconul Guvernului, Preşedintele Ion Iliescu îi îndeamnă să meargă în Piaţa Universităţii "pentru a face curăţenie". Hoardele de mineri, adevărate grupări de tip paramilitar, înarmate cu bâte, târnăcoape, lopeţi, lanţuri şi cuţite, s-au dedat la violenţe împotriva populaţiei civile, studenţilor şi a cetăţenilor care li se păreau a fi intelectuali, au atacat sediile partidelor de opozitie, dar şi sediul Universităţii Bucureşti, probabil din cauza “celebrului balcon” de la Facultatea de arhitectură, locul de unde zilnic se dă ora exactă şi care este centrul capitalei. Şi astfel, cea mai mare manifestaţie-maraton anticomunistă, supranumita si “Golaniada”(din cauza apelativului de “golani” folosit de Ion Iliescu referitor la protestatari), ce a debutat la data de 22 aprilie 1990 în Piaţa Universităţii,  a incetat după 53 de zile de revendicări paşnice.

            Aşa se explică de ce acest popor în primele alegeri libere şi democrate, sub standardul unei noi Constituţii din 1992, îi dădea votul pentru un al doilea mandat tot comunistului  din linia a II-a, domnului Ion Iliescu.

            Se făcea el vinovat de faptul că nu a adoptat o lege a Lustraţiei în care să se regăsească cerinţele punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, sau de faptul că a acceptat în continuare să candideze la Preşedinţia României, în loc să se retragă din această cursă !?!

            Nu cumva vinovatul în acel moment a fost chiar poporul român, care nu şi-a dorit cu adevărat o schimbare majoră în ţara lui ?

Nu m-ar mira ca în viitorul apropiat, la indicaţiile CEDO, să ni se impună să reluăm şi procesul lui Horia, Cloşca şi Crişan, sau cel al Răscoalei  ţăranilor din Moldova de la 1907, şi asta într-o ţară unde facem zilnic eroi proveniţi din orice angajat al M.I sau M.Ap.N. indiferent de calitatea şi funcţia deţinută, în urma unui accident la locul de muncă. Dar dacă cumva mai şi decedează, li se acordă onoruri militare, tot aşa cum l-am îngropat şi pe torţionarul din timpul regimului Ceauşescu, cunoscut ca Ion Teleagă – Ion Dincă, în timp ce adevăraţii eroi, care au suferit în temniţele comuniste pentru că s-au opus regimului criminal şi ilegal comunist, sunt daţi uitării, şi faţă de care nu există respectul care ar trebui acordat acestor martiri ai neamului. Toţi aceşti eroi au fost lăsaţi uitării, ca şi cum nu ar fi existat, de către o clasă politică iresponsabilă, preocupată permanent de propriile ei turpitudini, cu politicieni fără caracter, cu mari metehne, precum lipsa de cultură şi de educaţie.

 

Format: