Publicat: 13 Octombrie, 2015 - 22:48
Share
Un punct de vedere realist asupra peisajului plastic contemporan

Printre tone de instalații, alreadymade-uri, proiectoare și mp3-uri în loop, cu greu mai vezi o pictură bună. Nu deschidem aici discuția despre ce e o pictură bună contemporană sau despre supremația picturii față de alte arte noi și mai puțin noi importate fie după ureche, fie cu coada ochiului. Pe scurt, ne referim la o pictură bună prin cea mai simplă definiție auzită cu cateva zile în urmă în biroul unuia dintre colecționarii de contemporană din București: „o pictură bună e pictură care face bine la cap!”. 

Drumul spre o pictură bună, ar spune unii, trece prin ateliere. Alții ar spune că trece prin muzee. Dar, în fapt, au la îndemână galeriile, iar acestea sunt într-un număr cu mult mai mic decât credem. Chiar dacă în ultimul an au apărut câteva locuri noi și, chiar dacă urmează să mai apară și anul acesta, ne-am aștepta să găsim ceva mai ușor pictură bună, însă lucrurile stau pe dos. Galeriile noi cu greu reușesc să adune un portofoliu de pictori buni, oricâți bani și oricât suport ar avea. Nu pentru că nu ar fi pictori buni în oraș sau prin țară ci pentru că majoritatea acestora sunt deja „luați”. În același timp, identificarea emergenților și a tinerilor buni implică ceva cultură și pasiune care nu se pot dobândi nici cu acționari puternici, nici cu fonduri multe. Astfel, ce e o galerie importantă? Aici apar nuanțe și tonuri interesante. Nu orice spațiu alb cu lucrări atârnate poate fi numit galerie. Ci, vorbim tocmai despre ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber - finanțare, management, reprezentare și promovare. Iar cei care fac asta pe cont propriu, autonomi și independenți pot fi numărați pe degetele de la o mână. 

Aceste mici lămuriri școlărești despre ideea de galerie sunt cumva necesare mai ales dacă analizăm minimal un ultim proiect lansat și comunicat pompos pe nume „An eye on Bucharest art galleries” care nu a făcut decât să încețoșeze și mai mult percepția. Pe lângă heirupismul deja clasic al acestor tipuri de proiecte de propagandă jurnalistică, mai identificăm o altă boală a momentului - bunele intenții. Nu doar drumul spre iad e presărat cu bune intenții, ci și cel spre galerii, se pare. Așa se face că ne trezim și cu o hartă tipărită numită copilărește „the first art map of Bucharest art galleries”, pentru care au fost tăiați niște copaci, într-o era a ecranului și a aplicațiilor - absolut orice puști sau orice pensionar au la îndemână gadget-uri interactive cu care își pot face propria hartă pe google, cu propriile adrese și circuite. În altă ordine de idei, această hartă tipărită pe care o găsim tot în galerii conține una dintre cele mai false liste vreodată inventate. Alături de galerii organizate și susținute de niște domni generoși, din propriile finanțe și pasiuni pentru artă, găsim galerii susținute fie de corporații, fie de instituții de stat. În plus, în această listă apar și spații de expunere care nici nu sunt și nici nu își spun galerie. Lucru deloc plăcut și deloc etic să îi așezi pe cei care vin cu bani de acasă, unii dintre ei cu o istorie de 10 ani în breaslă, printre cei care sunt sponsorizați, preferați sau susținuți de companii sau de stat. Proiectul, în loc să întărească relația dintre audiență și galerii, devine o acțiune de propagandă personală caldă și moale, dar la modă astăzi, care mai mult încurcă decât descurcă. 

Astfel, cum arată lista reală cu acele galerii independente, autofinanțate care îmbină și echilibrează cele două emisfere de lucru definitorii unei galerii - arta și banii? Mai clar, unde găsești pictură bună pentru cap, dar bună și pentru achiziție? Care sunt acele locuri care pun în mișcare lucrurile, generând și fenomen, dar și un minim profit pentru a se menține în viață? Această listă e extrem de scurtă: H’art, Ivan, Zorzini și Poterașu, plus extraterestra Nicodim. În același timp, mai trebuie atașate și cele care au o implicare valoroasă: noua La Borna prezintă un efort coerent și un conținut interesant în ultimii 2, 3 ani, iar „spațiul de artă contemporană” Aiurart trebuie amintit, nefiind deloc galerie - nu reprezintă, nu participă la târguri și nici unul dintre oweneri nu se visează galerist. Și… cam asta e lista, oricât de frustrant ar fi pentru cei ca Annart, Anaid, 418, Victoria Art Center sau mai noua și aspiranta Eastwards, cu nume de birou de arhitectură. Annart depășește limita ideii de galerie de arta contemporana prin lista de academicieni de generație ’60, oricât s-ar strădui să implice emergenți. Anaid și-a pierdut din suflu vizibil în ani, Victoria Art Center e un fel de locație prin care UAP se conectează la coolness, iar Eastwards Prospectus, care vine tare din urmă, încă nu se știe încotro se îndreaptă, menținând o confuzie sublimă prin dezechilibrul vizibil dintre discursul pur comercial și un speech aspirant, sofisticat și aprent cultural.

Astfel, „ultima” hartă a galeriilor de artă contemporană independente și autofinanțate, cu un program expozițional decis de „pofta” personală și de interesele proprietarilor e foarte simplă: H’art, Ivan, Zorzini, Poterașu și Nicodim, cu bune, si cu rele. Iar locul lor comun e o formă de sinceritate și însușire a ambelor realități și publicuri. Și, mai ales, acțiunile lor sunt construite din gustul și din discursul lor propriu. Expun ce vând, vând ce expun. Iar mare parte din efortul lor, oricât de sincopat, cu urcușuri și coborășuri, unii mai vechi, alții de nici 4 ani, însumează ceea ce se poate numi scena de artă contemporană. Aceștia echilibrează acțiunea culturală cu cea financiară într-un mod coerent și eficient pentru ambele audiențe: publicul care vine doar să vadă și publicul care vine să cumpere pictură contemporană. Desigur că, pentru aceștia din urmă, discursul curatorial pare că ar conta mai puțin. Însă, în momentul achiziției lucrării, într-o anumită formă achiziționează și discursul, și povestea teoretică și istorică din jurul lucrării, cât și o bucată din povestea artistului… încă viu. Povești care devin parte din valoarea în sine a lucrării, în cele din urmă. În arta contemporană valorizarea sau devalorizarea artistului au loc acum. Când cele două tipuri diferite de public vor percepe un lucru de valoare, fie pur senzorial, fie monetizabil, se poate spune că acea galerie, care a generat acel moment, și-a făcut treaba cu adevărat. Și cultură, implicit, și vânzare.

Când nu ești independent, nu ai curaj. Când depinzi de corporații, nu poți selecționa arta pe care o preferi. Când aparții unor instituții de stat, mult conținut e pe linia statului. Astfel, arta contemporană nu-și poate avea locul decât pe pereții unui galerist independent, care are și un discurs propriu, nu doar putere financiară. Iar această concluzie nu apare din teorii, ci din povestea artiștilor care nu pot lega relații și „căsătorii” de lungă durată decât cu cel care conduce direct galeria. Desigur, cealaltă zonă de artiști interesați să expună și să vândă oricum și oricui sunt dezinteresați de aceste nuanțe, însă și relațiile lor sunt efemere și cu multe schimbări de direcție, lucru care nu aduce valoare nici artistului, nici galeriei - iar, într-un final, aceste apucături nu fac decât să confuzeze și să îndepărteze potențialii colecționari de contemporană.(http://www.unrestbucharest.com/prin-galerii-cu-ochii-inchisi)