5 februarie 2023

Papa Ratzinger – umilul servitor al demnitàtii umane si adevàrului revelat

Distribuie pe rețelele tale sociale:

           

        O ceremonie funerarà “cum nu s-a mai vàzut”

Încà din preziua morții lui Benedict al XVI, survenità la vârsta de 95 de ani, în ultima zi a anului 2022, dimineața la orele 9.24, între zidurile Vaticanului, în Mânăstirea Mater Ecclesiae  unde tràia de un deceniu,  se știa cà  trecerea sa în lumea de apoi poate deveni un moment de ràscruce, sub multe privințe, pentru Sfântul Scaun. Unii vaticaniști au insinuat cà practic între  sfarșitul lui februarie 2013 si panà la 31 decembrie 2022 iî Vatican au coexistat practic doi Papi, dintre care unul Josepf Ratzinger, Papa în deplinàtatea puterilor pânà la intrarea in vigoare a “renunțàrii” la exercitarea prerogativelor operative ale misunii de Episcop al Romei, încredintatà de de Cardinalii electori în Conclavul din data de 19 aprilie 2005.  În intervalul 28 februarie 2013 – 31 decembrie 2022 ar fi existat, deci, în sanul catolicismului, doi Papi: unul confirmat  de Conclavul care l-a ales pe cardinalul argentinian Bergoglio, celàlat fiind Benedict al XVI-lea, care chiar dacà renunțase  la ministerium, adicà la  ansamblul atribuțiilor misiunii  încredințate de  Mântuitor apostolului Petru, episcop al Romei și – prin extensie – succesorilor acestia în respectivul scaun episcopal, ca principali indrumàtori spirituali ai Românilor și pàstori  intelepți ai Bisericii creștine catolice.

Renuntarea la ministerium a papei Benedict al XVI-lea s-a fàcut conform prevederilor Dreptului Canonic, motivarea constând in invocarea cauzelor obiective ce îl împiedicau sa-si îndeplineacà misiunea în deplinàtatea forțelor. Benedict al XVI-lea si-a comunicat renunțarea având “constiinta  gravitàții acestui act”, în vitutea certitudinii  conform càreia  –  precum se spune în comunicatul de el însusi elaborat in momentul deciziei – “datorità vârstei avansate, forțele mele nu mai sunt corespunzàtoare pentru a exercita în mod adecvat misiunea petrinà”.

Renuțarea in 2013 de càtre Joseph Ratzinger – la exercitarea atributiilor conexe la ministerium (care implică  obligatiile de a fi spiritul ordonator si coordonatorul efectiv al Bisericii catolice, precum Pontifez maximus al acesteia) –  ar fi fost fàcutà, dupà unii comentatori, farà a se renunta la munus (renuntiatio muneris).  

Andrea Cionci, istoric de artà, jurnalist si vaticanist ocazional, a càrui carte intitulatà Codice Ratzinger (Ed. Byoblu, Roma, 2022) a produs o oarecare agitație în apele tulburi ale dietrologiei, a susținut, fapt reafirmat chiar recent de autor, cà Benedict al XVI-lea nu a renunțat la munus si cà deci nu a renunțat  a mai fi Papà (subl. n.). Statutul sàu ar fi ràmas, chiar si prin “renunțarea” anuntatà in Concistoriul ordinar din 11 februarie 2013, acela de papà.  Pe cale de consecità, conclavul în care s-a produs alegerea Cardinalului Bergoglio precum papà cu numele Francisc nu ar fi valid. Din 2013 si panà in ceasul morții Papa Ratzinger a fost, în limbajul Codului Canonic “in sede impedita”, ceea ce face din el, “tehnic” vorbind, susține același Cionci și cu el si alți comentatori din presa cotidianà, ar face din ex-cardinalul Bergoglio (Papa Francisc) fel de Antipapà, conform formulàrii “papa dubius, papa nullus” . În legàturà cu aceasta s-a speculat foarte mult plecându-se și de la afirmațiile Papei Emerit Benedict al XVI, formulate textual astfel: “Existà un singur Papà”. Ratzinger nu a indicat însà precis cine este acesta, ceea ce a generat supoziția ràutàcioasà cà s-ar fi referit la sine îsuși, lucru dezis chiar de el.

Renunțarea la exercitarea obligațiilor ce revin papilor prin “ministerium”  nu a fost de regulà prività cu întelegere de contemporanii ce au asistat sau au fost implicați indirect în unele din situațiile de acest gen. Deja in secolul al XIV “renuntarea” lui Celestin V (al 192-lea Papà al Bisericii Catolice, între 29 augosto – 13 decembre 1294) fusese socotità  in 1305 de predicatorul franciscan Ubertino da Casale (1259 – 1330) o “horrenda novitas” deoarece ar fi deschis drumul  succesiunii pentru papii Bonifaciu al VIII-lea (papà 1293-1303)  si Benedict al XII-lea (papà 1334-1342).

În Codex Iuris Canonici din 1983, deci în timpul domniei papei Iohannes Paulus II (1978-2005), in Cartea a II-a, (Can. 332, § 2) se ia in considerare renunțarea (de càtre papà – n.n.) “la uficiul sàu”, precizandu-se cà aceasta “se exprimà in libertate și nu se cere nimànul sà o accepte” (In lat.: Si contingat ut Romanus Pontifex muneri suo renuntiet, ad validitatem requiritur ut renuntiatio libere fiat et rite manifestetur, non vero ut et a quopiam acceotetur”).  Noutatea pozitiei lui Ratzinger in sânul bisericii catolice, dupà “renunțarea” la “ministerium”, ar consta, dupà unii interpreți ai Dreptului Canonic, în faptul cà el nu a reunțat la munus, noțiune ce trimite, în latinà, la obligații de serviciu, îindatoriri, în cazul de fațà acelea derivate din exercitarea puterilor papalitàtii, ceea ce ar fi fàcut din el o persoanà înzestratà cu atributele supreme, cel puțin de ordin moral, pânà în ziua recentului deces  urmat de fireasca ceremonie funebrà ce ar fi trebuit a se desfàșura conform demitàtii sale. Pânà la decesul sàu, dat fiind aceastà situatie unicà în istoria Bisericii Catolice, papa Benedict al XVI-lea ar fi ràmas, conform dreptului canonic, “in sede impedita”, nefiind în stare, din motivele invocate prin renunțare – și altele subsidiare dar necomunicate, dar de el cunoscute – de a putea fi “papà operativ”. I-au ràmas active atribuțiile spirituale, reflecția asupra destinelor “turmei” càreia trebuia sa-i fie pàstor pământean, dând socoteală sieși și mai ales Celui de Sus, adorat de el în spiritul nobil al credinței. De altfel ultimele cuvinte rostite de Benedict al XVI-lea în dimineața zile de  21 decembrie 2022 – zi de sfarsit de an, “aleasà” ca zi de moarte simbolicà si probabil (vom vedea) încàrcatà cu prevestiri încà de nedeslușit – au fost “Doamne, te iubesc!”.

A fost sau nu a fost Papà Bendict al XVI-lea de la renunțare (2013) pânà in momentul mortii? Si dacà a fost, ce fel de papà a fost? În mod sigur nu a fost un Antipapà, o creatie, în cadrul Bisericii Universale, a unei factiuni adversare papei afla ”in domnie” (Francisc/ Bergoglio.  Sunt cunoscute in istoria catolicismului episoade cu papi ce “isi dàdeau schimbul” sau erau asezati in “scaunul lui Petru” de facțiuni càrora le corespundea “un sprijin extern”.  Aceste episoade corespund, în lunga si adeseori fràmantata istorie a bisericii catolice,  unor perioade destul de scurte, caracterizate de dezordine si confuzie în oranduiala statornicità, perioade când au prevalat interesele de putere sprijinite pe regrupàri din cadrul bisericii. Aceste situații nu fac obiectul acestor randuri.

Ràspusul devine complicat si pentru faptul cà o serie de persoane foarte docte si foarte bune cunàscàtoare ale dreptului canonic sustin cà institutia  de “Papà Emerit” pur si simplu nu existà. Monseniorul Giuseppe Sciacca, secretar al Segnatura Apostolica, pretinde cà acesta nu existe si cà “este un institut neindividuat , nicicand definit in vreun document doctrinar”. Cu el sunt de acord alti savanti: Geraldina Boni de la Universitatea din Bologna, Francesco Margiotta Broglio, profesor pentru disciplina Istoria raporturilor intre Stat si Bisericà la Universitatea din Florenta si altii.  Concluzia lui Sciacca dupà care Papà efectiv dupà 2013 ar fi putut fi doar fostul cardinal Bergoglio – ales papà in Conclavul din 13 martie 2013 – i se pare insà profesorului Antonio Sanchez de la Universitatea din Sevilla o gresealà dramaticà, deoarece pentru ca alegerea unui  papà sà fie valabilà  anteriorul papà trebuie sà fie mort sau sà fi abdicat  in mod valid. Pentru Sanchez ca si pentru Sciacca “renuntarea” lui Benedetto XVI la ministerium, bazatà pe o eroare substantialà, constand in separarea inseparabilului munus/ministerium, nu putea avea drept rezultat  producerea unui “scaun vacant” si ca atare alegerea ca papà a lui Jose Maria Bergoglio  era lovità de la bun inceput de nulitate.

Am simplificat la maximum complexelor probleme de legitimitate ce s-au creat – involuntar sau cu bunà știintà – în jurul “renunțàrii” lui Benedict al XVI-lea plecându-se de la figura instituționalà de el inventatà, acea de Papa Emeritus.

Oricum, ràspunsul, fie el si aproximativ, la întrebarea pe care ne-am pus-o mai sus nu cred cà se poate avea decât punând în  ecuație modul in care Papa Benedict al XVI-lea a exercitat al sàu ministerium în timpul perioadei de domnie (2005-2013), cu modul în care s-a poziționat în dispozitivul catolicismului între 2013-decembrie 2022 și cu modul în care și-a exercitat Papa Francisc al sàu ministerium intre 2013-2022. Interval in care “în aceeasi curte”, adicà între zidurile Cetàtii Vaticanului, au conviețuit doi lideri ai Bisericii catolice, diferiți prim modul în care abordau problematicile acute ale lumii moderne, futuriste și furioase, în care se înscria spiritul religiei creștine și acțiunea ei practicà de mediere a raportului cu Cel de Sus și de propagare a mântuirii în  numele învàțăturii lui Isus Hristos, càruia – sà nu uitàm! – discipolii i se adresau cu apelativul “Rabi”.  De aici, de la acest apelativ, trebuie sa plecàm si in evaluarea consecintelor pe care le-a avut neintroducerea in “Constituția Europei”, semnatà în “pompa magna” la Roma în toamna lui 2004 (si nicicând intratà în vigoare), precizarea descendenței culturii și civilizației europene din tradițiile iudaismului, elenismului si creștinismului ràspandit prin mijlocirea màrețului imperiu al Romei antice. Fàrà ancorare solidà iț propriul trecut nu existà identitate culturalà și de civilizație. Doar dintr-o astfel de evaluare  putem avea avea o proiecție asupra efectelor acestui “dialog între ziduri”, desfășurat între cei doi protagoniști în viatà ale acelorași “potestates” cu care fuseserà înzestrați prin “ministerium” si “munus” pe tot timpul vieții, de Conclavele ce i-au confirmat demni a se așeza in Scaunul lui Petru.  Cred de altfel, ca profan, cà papa Benedict al XVI-lea nu putea sa se priveze singur de “munus” deoarece chestiunea îl depàșea. Fàcea parte din “înzestrarea divinà”, din “fișa noului post “ pe care și-o schitase singur cu câteva zile înainte de Renunțare, când, în deplinàtatea puterilor conexe îndatoririlor sale papale, a stablit cà din momentul în care aceasta (“renunțarea”) devenea executivà el  putea asuma titlul de Episcop Emerit al Romei,în concordațà cu prevederile din Codul Dreptului Canonic privitoare la episcopi. .

Cazurile de renunțàril papale la exercitarea puterilor aferente conceptului canonic de ministerium sau abdicàrileau din Scaunul papal au fost destul de rare in istoria catolicismului.  Câteva sunt consemnate doar de unul sau douà izvoare. Izvoare sigure existà pentru renunțàrile papilor: Ponziano, al 18-lea episcop  al Romei, papa intre 21 iulie 230 si  28 settembre 235 (ziua abdicàrii), el fiind al doilea papà abdicat dupà Clement I (papà intre 88 -97 e. n.);  Silveriu, al 58-lea episcop al Romei, papà intre 1 iunie 536 -11 martie 537 (data abdicàrii);  Benedict al IX -lea ( mai 1045), Grigore al VI-lea (20 decembrie 1046), Celestin al V-lea (13 decembre 1294) si Grigore al  XII-lea (4 iulie 1415).

Pentru renunțàrile lui Clemente I, la care ne-am referit mai sus, Marcellinus (25 octombrie 304) si Ioan al XVIII-lea (iunie 1009) cronologia catolică se sprijinà doar pe  tradiție.

Mai existà in istoria bisericii catolice si unele renuntàri conditionate, nepuse in practicà . Interesantà este cea a lui Pius al IV (papà intre 1800-1823) care inainte de a pleca la Paris in 1804 pentru incoronarea lui Napoleon a semnat un document de renuntare pentru eventualitatea cà ajuns in Franta ar fi fost arestat. Ceea ce nu s-a intamplat. Pius al II-lea (papà 1939-1958) a semnat in 1943 un document similar, in eventualitatea cà ar fi fost ràpit de nazisti. Se pregàtea se pare evacuarea Colegiului cardinalilor in Portugalia, la Salazar, pentru alegerea unui papà care sa il inlocuiascà. In acest caz Pius al II-lea s-ar fi aflat si el in in situatia indicatà precum “sede impedita”, citatà de unii comentatori in legàturà cu renuntarea lui Ratzinger.  Mai aproape de noi Papa Montini, Paul al VI-lea (1963-1978) ar fi scris in anii ’60 si ’70 douà scrisoari, una càtre càtre decanul Colegiului cardinalilor, alta càtre  Secretarul de stat. In prima – publicatà in 2018  – se aducea la cunostintà destinatarului cà in “caz de infirmitate incurabilà” care “il impiedicà sà indeplineascà functiile apostolice”, ar fi renuntat la uficiile sale “atat in calitatea de episcop al Romei cat si in cea de de sef al sfintei Biserici catolice”. Ambele scrisor au fost la cunostinta Papei Ioan Paul al II-lea  care le-a aràtat cardinalului Giovanni Battista Re, pe atunci substitutul papei pentru Vatican. Ulterior, in 2003, ele au fost aràtate si Cardinalului Ratzinger.  Neindoielnic disjunctiile fàcute de Papa Benedict al XVI-lea in documentul sau de renuntare tin seama  atat de textul clar, lipsit de echivocuri, al Papei Paul al VI-lea, cat si de scrisorile lui Ioan Paul al II-lea (1978-2005), nepublicate in timpul vietii acestuia. In prima, adresatà in 1989 Colegiului cardinalilor, oferea abdicarea in cazul in care ar fi devent incapabil fizic sà isi exercite functiunile. In a doua, care a ràmas necomunicatà, mentiona cà nu putea abdica doar din cauza varstei avansate, ci doar dacà peste aceasta s-ar fi suprapus  “o boalà incurabilà sau o piedicà ”, adicà un “impedimento” care tradus in alti termeni poate fi interpretat si ca un obstacol generator al situatie de “sede impedita”, la care se referà unii comentatori ai modalitàtii de incadrare in parametrii dreptul canonic al “renuntàrii”  Papei  Benedict la oficiul papal, cu pàstrarea titlului de episcop al Romei ce ii permite, legal, atribuirea (auto-atribuirea) titlului de Emeritus.

Credem cà sunt suficente elemente în aceste însemnàri pentru ca cititorul sà iși formeze o pàrere proprie despre prezența sau absența unei dualitàți a puterilor efective papale în timpul coexistenței în perimetrul  Cetàții Vaticanului  a douà personalitați ale càror gesturi și cuvinte aveau reverberații mondiale: un papà depotențiat de sine însuși, prin “renuntare” la  missio episcopale și deci la jurisdicție – dar care ràmane oricum  emerit ca episcop (al Romei) înainte de a renunța la atribuții – și un papà ales de un Conclav al episcopilor (cardinalli electori),  care  are rolul de a-i atribui misiunea și a-l întrona în scaunul lui Petru, cu puterile jurisdicținale aferente unui Pontifex Maximus.

Primul dintre aceste douà personaje a fost inmormantat in ziua de 5 ianuarie, dar odatà cu el nu a fost inmormantatà stiinta lui, viziunea sa despre rolul bisericii catotolice in lume, viziunea lui despre raportul intre om si devinitate, intre religii, intre crestinism precum religie si comunitàti si singurii indivizi. Ca atare inmormantarea a pàsut multora un punct de ràscruce in ce priveste o eventualà intàrire  repozitionare si recalibrare a raporturilor in interiorul bisericii catolice si – pe un plan mai larg –  in interiorul comunitàtilor nationale, in primis cele europene, in cadrul càrora pe parcursul a douà  milenii crestinismul a fost  suflu vital , care a impactat asupra culturii popoarelor, a  organizarii sociale si  a marcat caracteristicile civilizatiei unui continent, care apoi a tins si incà tinde a le “exporta”.  Pozitionàrile lui Benedict al XVI-lea in materie teologicà au generat multe adversitàti, in universitàti, seminarii, in diferite “miscàri” (politico-teologice sau laiciste), printre episcopi.  Presa a asteptat cu trepidatie momentul ritului funebru pentru a descifra in protocolul inmormantàrii indicatii despre cum abordeazà papalitatea raportul postum cu persoana care imbràcatà in alb – culoare rezervatà doar papei –  si incàltatà permanent cu ghetele rosii, adecvate demitàtii papale, a fost, in simplitatea sa, punct de referintà pentru milioane si milioane de credinciosi. In multe privinte descifratorii semnalelor eventual ascunse au fost deziluzionati.  Ritualul inmormantàrii a transmis doar unele semnale. Nu au fost transmisii in Mondovision.  Insemnele vaticane nu au fost in bernà. Functionarii si toti slujbasii Vaticanului nu s-au oprit din activitate decat in timpul slujbei de inmormantare. Au fost in bernà, in schimb,  la Roma (Caput Mundi) drapelele Italiei.  In Germania, in diferite Laender, drapelele au fost coborate in bernà cu ocazia funeraliilor Pontifului Emerit. Din dispozitia Conferintei episcopale germane clopotele bisericilo catolice au bàtut a moarte in toatà Germania in timpul ritului funebru. Delegatii oficiale au fost invitate doar din douà tàri: Italia (reprezentatà de presedintele Mattarella si de  primul ministru Giorgia Meloni) si Germania (reprezentatà de presedintele Steinmeier). Au conferit caracter oficial prezentei lor delegatii ale unor tàri ai càror guvernanti au hotarat sa le reprezinte la inalt nivel (Polonia, Ungaria). Initial se pàrea cà aceeasi intentie ar avea si presedintele Biden. Desi este al doilea presedinte catolic al SUA, dl. Biden a trebuit sà renunte la o eventualà participare la inmormantarea fostului papà, tinandu-se cont – precum a comunicat Casa Albà – “de dorinta defunctului si a Vaticanului”. Catolicul si democraticul Biden este, precum se stie, adept al libertàtii avortului, càreia Ratzinger, ca persoanà privatà, catolic, teolog, cardinal si papà, i-a fost adversar. De altfel papa Ratzinger a fost  chiar iubit de o parte importantà a catolicilor din SUA. acestia s-au manifestat ca atare si in timpul vizitei sale apostolice in in SUA din 2008. O parte a presei internationale a interpretat absenta lui Biden precum “un schiaffo postumo” aplicat acestuia de Benedict al XVI-lea.  Catolica Spanie a fost reprezentatà de Regina Sofia. “Suntem aici cu parfumul recunostintei – a spus Papa Francisc in omelia sa – si cu unguentul sperantei pentru a-i demonstra iubirea care nu se pierde”. Panà la tumulare ràmasitele lui Benedict al XVI-lea au ràmas in làcasul care a adàpostit provizoriu si ràmasitele pàmantesti ale lui Ioan Paul al II-lea. S-a inchis astfel fàrà prea mult zgomot un capitol a unei dispute infàsurate in vatà intre doi papi  (unul virtual, altul efectiv). In biserica catolicà nu se va sfarsi asa curand deoarece insàsi crestininismul european in esenta sa va fi altfel, in functie de evolutiile legate de preponderenta optiunilor teologice si organizatorice ce vor fi luate de viitori papi, cu concursul viitoarelor Concilii, Conclave si al Curiilor papale. Evolutii ce nu vor putea sà ignore optiunile luate in vedere de  un gigant al teologiei precum Ratzinger sau orientàrile unui pragmatic al pàstoritului precum Bergoglio.

Cà Papa Ratzinger este chiar iubit la Roma si in tàrile Europei o màrturiseste marele aflux de persoane venite sa ii salute ràmasitele pàmantesti in timpul zilelor expunerii in Catedrala Sfantului Petru.  Redusà de ceremonierii Vaticanului la maximul de sobrietate si la o duratà excesiv de scurtà fatà de protocoalele  inmormantàrilor papale din ultima jumàtate de secol, ceremonia despàrtirii de I papà a fost incàrcat de o gravitate ce punea intrebàri. A fost intr-adevàr, si din acesastà cauzà, o ceremonie  “cum nu sa mai vàzut”.  Unul dintre cei mai cunoscuti vaticanisti din presa internationaleà, italianul Aldo maria Valli, care – pentru a da o simplà indicatie – l-a insotit pe charismaticul Ioan Paul al II-lea in 40 de càlàtorii internationale, comentandu-le in timp real pentru TV si ziare, a afirmat, intr-o interventie din 9 ianuarie, dedicata ceremoniei funebre de la Vadican, cà “Ratzinger a fost tratat fàrà respectul datorat Pontif”.  Valli a aprecita, tàios, cà “Funeraliile au fost gràbite si  nerepectuoase, pentu a nu-l umbri pe (papa) Francisc . Casre nu-i va ascolta pe cei care au cerut “Santo Subito!” / “Sfintire imediatà!”

Despre Papa Ratzinger a scris randuri admirabile Andrei Marga in cartea pe care i-a dedicat-o in 2017. Profesorul Marga a vàzut departe si atunci cand l-a invitat pe profesorul-Cardinal Ratzinger devenit Papa Benedict al XVI-lea sà accepte titlul de Doctor Honoris Causa al Universitàtii Babes-Bolyai (2005), càreia ii era rector. Un recent articol de analizà a operei lui Joseph Ratzinger, semnat  de Andrei Marga in principalul cotidan din Romania (Cotidianul, 2 ian. 2023: https://www.cotidianul.ro/umanitatea-omului-benedict-al-xvi-lea-in-memoriam/), a adus din nou in atentia  opiniei publice din  Romania  numele unei personalitàti care a làsat o amprentà durabilà asupra teologiei crestine  si filosofiei religiei din ultimelor sase decenii.

 

In douà articole viitoare vom incerca sà refacem cadrul confruntàrii intre  curentele principale de gandire si actiune din cadrul catolicismului universal,  asa cum poate fi perceput prin, pe de o parte, prisma operelor si infàptuirilor Papei Ratzinger si, pe de altà parte, prin actiunea practicà de panà acum si eventual in perspectivà, a Papei Bergoglio.  Intàrirea si reconfigurarea prezentei bisericii catolice in viata spiritualà a popoarelor in mijlocul càrora este prezentà vie si definitorie are o legàturà directà cu viziunile teologice ale celor doi papi,  conectate la filosofia practicà si la realitàtile vietii sociale si culturale ale popoarelor crestine.

 

(Din ciclul “Spectrometria Europei in vremuri de crizà” )

 

(Va continua)