28 noiembrie 2021

Piaţa de artă, pandemie, falsuri, traficuri, piaţa locală

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Piaţa de artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei economice. Aproape toate licitaţiile şi, în general, toate vânzările s-au mutat pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru profesioniştii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi şi obiecte de artă şi-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de închideri, e o rată de reuşită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani, şi-a făcut masiv intrarea pe piaţa de artă devenită majoritar online. Dar estimările au fost prudente şi au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann, preşedintele Artprice.

Tot după evaluările Artprice, China a revenit în 2020 pe primul loc, şi încă de o manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de SUA. În acest moment, piaţa de artă din China cântăreşte 39 % din piaţa mondială faţă de 27 % SUA şi 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de acelaşi Artprice în toamna lui 2020 arăta că în topul 1 000 al celor mai cotaţi artişti se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China şi-a creat o piaţă de artă interioară şi au apărut noi case de licitaţii, subliniază preşedintele Artprice. Şi, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în posesie sever de China, marea metropolă financiară şi comercială asiatică, poarta de intrare şi de ieşire a banilor din China, şi-a menţinut şi chiar întărit rangul. Sotheby’s a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong Kong. Şi în 2020 doar Germania a reuşit să-şi crească cifra de afaceri pe piaţa de artă cu 11 %.

Pentru piaţa de artă, marele şoc al începutului de an 2021 este apariţia unei cărţi semnată de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în La Gazette de l’Hôtel DrouotL’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel, Paris. E vorba de un incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfăşurat în Italia, Franţa, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitaţii şi a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Oraţio Gentileschi, Andrea Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai talentaţi !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai pretenţioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitaţii, la multe, uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost chiar experţi celebri şi muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar poliţia de artă din Franţa e astăzi deja în posesia unui material exploziv. Subiectul va fi urmărit cu toată atenţia de cei interesaţi şi, mai ales, de profesioniştii domeniului.

În ultimii 20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau specialiştilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza ştiinţifică, chimică şi fizică. Se studiază pigmenţi, istoria folosirii unor materiale (lemn, cupru, pânză…), a unor lianţi şi culori rare şi, cu toate acestea, unii traficanţi foarte experimentaţi, împreună cu maeştrii falsificatori, reuşesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro, negustori şi experţi cu experienţă, colecţionari pătimaşi şi laboratoare sofisticate din toată lumea.

Am recitit de curând şi cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de falsuri – L’Affaire Beltracchi, de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm (Babel, 2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârşit de secol XIX şi mai ales de secol XX : Max Ernst (cel puţin şase opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen, Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puţin trei tablouri din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt şi în acest caz astronomice. Şi aproape toate falsurile s-au vândut cu certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt, Fischer – Beltracchi e numele soţiei sale), ţinea foarte mult să-i fie certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s sau în marile galerii din Paris, Londra şi New York. Se estimează că falsurile, copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piaţa de artă în ultimii ani.

Fenomenul falsurilor s-a răspândit foarte mult şi în România în ultimii 30 de ani şi pare în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai rudimentară – de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar e doar un început. Nu lipsesc nici imitaţiile stângace ale unor nume mari, pe care piaţa le cere : N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis Teutsch şi alţi avangardişti relativ uşor de imitat. Trebuie să spunem şi că experţii noştri au fost „fabricaţi” în cea mai mare parte pe criterii politice, mai exact, securistice şi de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise „speciale”. De altfel, majoritatea miniştrilor Culturii din ultimii 15-20 de ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura şi cu administrarea ei.

Plaga falsificării e în plină expansiune şi merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe colecţii din România sunt împănate cu falsuri şi destule colecţii sunt compuse aproape în întregime din falsuri. Destui „colecţionari” ştiu foarte bine ce au în „colecţie”, profilul lor de interlopi nu înşală pe nimeni. Dacă oricine, conştient sau nu, îşi poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecţiile de falsuri rămân totuşi foarte suspecte sau cel puţin ciudate. E şi un semnal de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte multe ciudăţenii „artistice” în acelaşi cunoscut spirit de cumetrie. Faptul că un colecţionar plăteşte un preţ delirant pentru un tablou nu e condamnabil şi în nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera” achiziţionată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecţionar” de tranziţie din Estul Europei că nici un catalog color şi nici un certificat bombastic nu garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de artă. Iar faptul că nişte interlopi recenţi îşi închipuie că ei fac cota artiştilor şi dau ora exactă în artă ţine de o halucinaţie binecunoscută a infractorilor şi corupţilor. Urmaşii lor vor vedea cu ce se aleg… Preţurile de la sfârşitul lui 2020 şi începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea modestă a operelor de artă achiziţionate, ne dau o idee despre câţi bani negri mai trebuie reciclaţi în România.

Catastrofa morală, socială şi economică pe care o resimţim cu toţii, derivată din minciuna şi mistificările globale la vreme de pandemie, ca şi evoluţiile ulterioare ale societăţii (educaţionale, culturale, financiare…) nu se văd niciunde mai corect şi mai bine anticipat decât în comerţul de artă. Lucru valabil peste tot, şi deci şi în România.