Publicat: 12 Decembrie, 2019 - 09:38
Share
„Istoria Republicii Veneția: Serenisima de la origini până la prăbușire”

Miercuri, 11 decembrie 2019 a avut loc, în Sala de Conferințe a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția prezentarea unei cărți recent apărută, semnată de Riccardo Calimani, “Storia della Repubblica di Venezia. La Serenissima dalle origini alla cadutta” (Ed. Mondadori, Milano, 2019). Lucrarea masivă, de 723 pagini, dotată cu un util aparat informativ (cronologie esențială de 11 pagini, lista dogilor dispusă pe 5 pagini, dicționarul principalelor instituții publice prezentate în 5 pagini) și însoțită de un respectabil aparat științific (50 de pagini de note; bibliografie ce îmbrățișează toate problematicile abordate, dispusă în 33 de pagini și 19 pagini de indici).

Riccardo Calimani, venețian născut într-o familie cu îndepărtate origini mittel-europene (sec. XVIII), este unul dintre autorii de referință ai cunoscutului complex editorial Mondadori. Ca istoric, este cunoscut mai ales printr-o serie importantă de cărți dedicate prezenței evreilor în cultura și viața publică din Europa și din Italia. Calimani a aprofundat, în decursul deceniilor trecute, și aspectele multiple ale vieții comunității evreiești din Veneția, oraș în care a fost înființat în 1516 cel dintâi gheto din Europa. Gândit ca un loc al segregării instituit de Serenisima, în mod paradoxal ca semn al ospitalității acordate unui nucleu etno-religios cosmopolit, ghetoul acorda protecție evreilor persecutați, în acele vremuri, în multe țări ale Europei. Ca atare, un ebraist nu putea să nu fie tentat de scrierea unei istorii a Veneției. În mare măsură, capacitate de adaptare a venețienilor la intemperiile politice ale istoriei teritoriilor din jurul Mediteranei și din ținuturile insulare ale acesteia, se datorează și cosmopolitismul oraș–stat, devenit treptat, după 697 (nașterea instituției Ducale), o putere maritimă cu o remarcabilă capacitat de absorbție a culturilor populațiilor cu care flotele și cetățenii săi au venit în contact. Timp de unsprezece veacuri, Veneția a fost factorul esențial de echilibru de contrapunere ale forțelor ce au încercat a se impune ca forțe dominatoare ale spațiului mediteraneean. Capacitățile sale militare, organizarea și prerogativele instituțiilor sale de oraș–stat maritim dar cu o solidă bază în “terra-ferma”, forța sa economică și resursele sale culturale i-au asigurat timp de secole un prestigiu care au creat în jurul său o aureolă mitică, menită a se transmite din generație în generație și după destrămarea sa instituțională din 1797, consecință, în mare măsură, a tulburărilor echilibrului politic european după 1789 și a conflictelor în care a fost antrenată în anii ascensiunii către proclamarea Imperiului de către Bonaparte. După acel sfârșit fără glorie aura de excepționalitate ce a generat imaginea aproape mitică a splendorii Serenisimei Republici a Veneției, un organism ce încă de la origini ar fi avut „precum paviment marea, ca acoperiș cerul și ca pereți curenții apelor”, a fost leit–motivul tuturor scrierilor dedicate istoriei Veneției. În incursiunea sa în istoria venețiană, Ricardo Calimani s-a concentrat cu precădere asupra acelor aspecte ale vieții politice, sociale, instituționale, militare, religioase, culturale, ale moravurilor ce au diferențiat Veneția atât ca oraș–stat cât și ca putere maritim-continentală de celelalte state și națiuni europene și extraeuropene cu care a intrat în raporturi directe sau indirecte timp de peste un mileniu.

În prima fază a existenței sale, Veneția a fost factorul principal de legătură între fostele părți europene ale Imperiului Roman, Orientul Bizantin și postbizantin al Creștinătății orientale și Orientul islamic, mai întâi arab și mai apoi turcizat.

„Regina Mărilor” a dominat în special zona Mediteranei de Răsărit, extinzându-și puterea politică și militară peste coastele Adriaticei denumită adeseori de cartografi, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Golful Veneției. A stăpânit coastele Mării Egee și insulele mai multe secole, punând în pericol securitatea Dardanelelor și ținând sub amenințarea flotelor sale Constantinopolul. În Sud-Estul Europei și în mod special în Peninsula Balcanică și în Țările Dunărene a jucat rolul de putere de referință pentru toate popoarele și formațiunile statale independente, semi-independente sau intrate în decursul timpului în orbita forțelor emergente: Regatul Ungariei, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic etc. În Evul Mediu Mijlociu românesc, Țările Române au privit cu interes către Veneția, mai ales din perspectiva intereselor politice imediate, din dorința de a găsi un sprijin împotriva expansionismului otoman și de a-și menține legăturile cu „piața mediteraneeană” la care se putea ajunge doar cu un „placet” al Serenisimei. Prin ea, și cu concursul ei, erau dirijate și fluxurile de mărfuri, din porturile tot de ea controlate către Europa Centrală. În secolele al XVII-ea și al XVIII-lea, acestor interese li s-a adăugat și interesul pentru cultura și arta venețiană, pentru instituțiile statului venețian, a cărei structură portantă consta în împletirea între orânduielile de tip monarhic (Dogele) cu puterile de control asupra politicii interne și externe exercitate de aristocrație (Senatul) și cu forța de control democratică întruchipată de Marele Consiliu.

Pentru Țările Române, Veneția a fost un punct de reper în deschiderea către acel proces de modernizare al cărui simbol a fost cartea tipărită. În bibliotecile princiare din Țările Române nu au lipsit, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cărțile tipărite în Veneția. În secolul al XIX-ea, către același oraș, aflat în decadență, s-au îndreptat privirile unor oameni cu dare de mână, uneori boieri, luminați, amatori de cultură și artă.

Istoria glorioasă a Veneției a fost descrisă de Riccardo Calimani (n. 1946), cu pasiune și luciditate. Evenimentele cruciale din viața politică ale Republicii Serenisime au fost învăluite constant în atmosfera de intrigi, trădări și schimbări de alianțe ale acesteia atât în raport cu statele italiene cât și în raport cu statele europene cu care înțelegerile s-au modificat conform intereselor părților.

Cu multă atenție, au fost examinate de Calimani și motivele decăderii Veneției după încleștarea cu trupele napoleoniene. Prăbușirea formei–stat a Veneției nu este legată de autor de idea de „decădere” ci mai degrabă de ineluctabilitatea cursului istoric generat de evenimentele din 1789 și de ascensiunea Franței ca putere continentală. În momentul istoric în care Veneția devine irelevantă politic centrul de greutate al intereselor economice și politice europene se deplasase deja în afara Mediteranei, urmând rutele transoceanice. Multiplicarea eforturilor de dezvoltare a tehnologiilor navale scosese din joc industria navală venețiană ce în scurt timp a devenit anacronică. Suprapus pe inerția clasei politice venețiene acest fenomen a scos aristocratica Republică Serenisima din circuitul puterilor continentale cu deschidere spre mări. În politica mediteraneeană au contat de atunci mai mult statele a căror deschidere spre oceane le-a facilitat mondializarea intereselor economice: Spania, Franța, Marea Britanie, Rusia, și nu în ultimul rând Statele Unite.

Cartea lui Riccardo Calimani a fost prezentată de scriitorul și ziaristul de televiziune Sergio Tazzer (n. 1946), timp de câteva decenii directorul rețelelor regionale ale Televiziunii Italiene (sediul la Veneția, în istoricul Palazzo Labia), excelent cunoscător al realităților contemporane din Europa se Sud–Est și a istoriei moderne a teritoriilor din Mediterana Orientală. Adnotări pe marginea stilului scriituri și structurării informației în scopul reconstituirii unui tablou viabil al istoriei Veneției au fost făcute de Enzo Santese, scriitor și critic de artă. Discuția pe marginea cărții lui Riccardo Calimani a fost moderată de Grigore Arbore-Popescu, scriitor și istoric al culturii și artei, director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția.

 

George Maxim