Publicat: 24 Aprilie, 2019 - 09:44

SĂ TRĂIM MISTERELE CREDINŢEI

SCRISOAREA PASTORALĂ

a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, din graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici, precum şi tuturor credincioşilor creştini, arhierească binecuvântare şi creştineasca salutare: "HRISTOS A ÎNVIAT!"

"Te-ai coborât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, puterile iadului le-ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, Cel ce dai celor căzuţi înviere!" (Condac vers 8, rânduiala Orelor din Săptămâna Luminată).

Iubiţi credincioşi,

Zilele de sărbătoare ale Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos ne oferă în fiecare an un prilej de a participa cu bucurie la viaţa liturgică a Bisericii, dar şi de a trăi misterele credinţei noastre. Ştim că nu este îndeajuns să facem doar un act de prezenţă la Biserică, dacă în familie şi în societate trăirea noastră nu reflectă credinţa pe care o mărturisim. Dacă rostim cu credinţă "Hristos a înviat!" şi răspundem "Adevărat a înviat!", atunci să-L lăsăm pe Hristos Înviat să lumineze şi trăirea noastră, să-I permitem să "învie" întreaga noastră viaţă!

În continuare, vă invit să aprofundăm articolele centrale ale Simbolului credinţei, mărturisirea credinţei noastre, iar apoi să privim spre trăirea credinţei în primele comunităţi creştine şi mai apoi spre mărturia vieţii episcopilor noştri care vor fi declaraţi "fericiţi martiri pentru credinţă".

La final, luminaţi de aceste modele de trăire a credinţei, să ne întrebăm cum trăim noi, astăzi, misterele credinţei pe care zilnic le mărturisim în Simbolul credinţei?

1. "S-A RĂSTIGNIT PENTRU NOI ÎN ZILELE LUI PONŢIU PILAT"

"Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină" (cf. Io 19,6)
Încă din primele secole, Biserica a formulat şi a transmis credinţa ei prin fraze scurte care erau repetate apoi de creştini. Astfel apar primele "mărturisiri de credinţă", culegeri ale principalelor adevăruri de credinţă, numite astăzi şi "Crez" sau "Simbolul credinţei". Mărturisirea însoţeşte şi ajută actul credinţei, ne spune Sf. Pavel: "Căci de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, te vei mântui" (cf. Rom 10,9).

În Simbolul credinţei sunt pomenite în primul rând Numele persoanelor divine: Tatăl - Creatorul, Fiul - Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, şi Spiritul Sfânt - Sfinţitorul şi de Viaţă Dătătorul. Apar însă şi două nume de persoane umane, cel al Fecioarei Maria şi cel al lui Ponţiu Pilat.

Numele Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, este firesc să apară pentru că a rămas persoana umană cea mai aproape de Dumnezeu, "Tabernacolul viu" şi "Cea mai cuprinzătoare decât cerurile", de aceea este "mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii".

Ne întrebăm însă: de ce apare şi numele acelui guvernator roman crud, corupt şi fără principii, Ponţiu Pilat, în Simbolul credinţei? 

În primul rând, pentru că de numele său era legată funcţia pe care o îndeplinea, cea de prefect roman al provinciei Iudeea (26-36 d.H.), iar aceasta reprezintă o dovadă istorică a veridicităţii pătimirii şi răstignirii Mântuitorului.

În al doilea rând, deoarece din textul Evangheliilor înţelegem că destinul pământesc al lui Isus, viaţa sau moartea Lui, ar fi depins de guvernatorul roman Pilat, aşa cum el însuşi spunea: "Oare nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să te răstignesc?" (cf. Io 19,10). După cum scrie Evanghelistul Ioan, Pilat Îl considera nevinovat pe Isus şi în dialogul său cu poporul el repetă de două ori: "nu-I găsesc nici o vină" (cf. Io 18,38; 19,4). 

Ca funcţionar roman, Pilat era liber în deciziile sale, dar puterea lui, aşa cum îi spune Hristos, i-a fost dată de sus şi, ca urmare, ar fi trebuit să fie îndreptată înspre apărarea adevărului, a dreptăţii şi a binelui. Cu toate acestea, Pilat alege răul chiar împotriva propriei conştiinţe. Alegerea lui adaugă responsabilitatea instanţei autorităţii romane la uciderea unui Nevinovat. De fapt, zarurile erau de mult aruncate. Încă de când fusese dus în faţa Sinedriului şi a bătrânilor poporului, aceştia căutau o "mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L omoare" (cf. Mt 26,59). La întrebarea lui Pilat despre vina lui Isus, acuzatorii dau un răspuns general, nejustificat: "Este un răufăcător" iar când Pilat le cere să Îl judece ei, aceia răspund limpede: "Nouă nu ne este îngăduit să omorâm" (cf. Io 18,31). Cu alte cuvinte, "L-am adus să Îl omori tu, nu să-L judeci". Pentru arhierei şi iudei, decizia fusese luată, persoana trebuia să dispară, să fie redusă la tăcere.

Ne întrebăm: de ce a fost respins Hristos de oameni? 

Încă de la începutul misiunii Sale publice, toate cuvintele lui Isus exprimă bunătate, înţelegere, iubire, iertare şi milostivire. El trece prin sate şi cetăţi predicând, vindecând, alungând răul şi săvârşind minuni. Treptat, mulţimi de oameni Îl urmează, îi aduc la El pe cei bolnavi, pe cei demonizaţi şi îi vorbesc despre cei suferinzi; Îl primesc în casele lor, Îl ascultă şi doresc să rămână cu El.

Mulţimile L-au urmat pe Isus cât timp vindeca, alunga demoni, săvârşea minuni, oferea hrană, dar atunci când acest Om a început să le ceară iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele a fost considerat vrednic de dispreţ şi de ură, pentru că le cerea un mod de viaţă pe care ei nu şi-l doreau.

Pilat însuşi afirmă nevinovăţia lui Isus, dar cuvintele lui nu sunt luate în seamă, rămân neputincioase în faţa forţei urii dezlănţuite, a dorinţei ca acest Om să dispară, să fie omorât. Pilat nu Îl consideră vinovat de acuzele mincinoase care I se aduc. 

Atunci, de ce este răstignit Isus? Evident, pentru că Pilat se temea de iudei şi de mulţime. Era mult mai uşor să satisfacă mulţimea, condamnând la moarte un om nevinovat, decât să-şi asume riscul unei revolte populare sau al unui denunţ la Roma. 
Dar mulţimea de ce doreşte răstignirea lui Isus? Paradoxal, Isus este răstignit pentru binele şi iubirea arătată faţă de oameni. Tocmai această lumină a lui Hristos, care dezvăluia oamenilor răul în care trăiau în mod ascuns, îi deranja. Trăiau într-o lume în care răul nu doar stăpânea, ci mai mult, se ascundea sub aparenţa binelui, garantându-şi astfel domnia asupra lumii îmbrăcat fiind în haina binelui. Altfel spus, în numele "binelui", al "libertăţii", al "dreptăţii" şi al "carităţii" faţă de persoana umană, oamenii devin sclavi, sunt înşelaţi, calomniaţi, torturaţi, oprimaţi şi omorâţi. Dar răul nu se mulţumeşte doar să proclame: "eu sunt binele!", ci el cere tuturor să-l ovaţioneze: "Tu eşti binele, tu eşti libertatea, tu eşti fericirea noastră!", adică se ajunge la un adevărat cult adus răului.

Iată cum masele manipulate ajung să slujească răului. Acesta învinge prin minciună şi înşelăciune, ajungând astfel să-şi justifice ura, sclavia, tirania asupra celor nevinovaţi. Tocmai această înşelăciune o dezvăluie Hristos, nu doar prin cuvinte, ci, mai cu seamă prin misiunea Sa. Hristos se arată, astfel ca un mărturisitor al binelui, al adevărului şi al dreptăţii. În faţa Lui, răul se simte vădit, iar pericolul de a fi demascat şi arătat în toată oroarea lui îl determină să impună eliminarea martorului care ar putea să-i submineze puterea.

Isus le dezvăluia oamenilor nechibzuinţa vieţii lor, şi aceasta îi deranja. De aceea, Predicatorul trebuia să tacă, Mărturisitorul trebuia eliminat. Astfel, vocea conştiinţei binelui putea fi amuţită.

În acest context, răstignirea lui Hristos apare ca un triumf al răului (sub aparenţa binelui), dar de fapt, este binele cel care învinge, dezvăluind răul. Arhiereii ştiau că martorii sunt mincinoşi şi că îl calomniază pe Isus. Pilat ştia că trimite la moarte un om nevinovat. Astfel, treptat, cu fiecare pas care îl apropie de moarte, Hristos vede cum în acest abis al răului începe să pâlpâie lumina biruinţei binelui. Căinţa tâlharului aflat de-a dreapta Crucii Sale, mărturia centurionului care supraveghease execuţia, oamenii care se întorc bătându-şi piepturile (cf. Lc 23, 40-48), sunt câteva lumini care se aprind în întunericul răului. Deşi părea că a ieşit triumfător pe Cruce, răul va fi învins, dar nu prin forţă, din exterior, ci din interior. Răstignirea marchează începutul acelei victorii care se va desăvârşi prin coborârea la iad şi strălucitoarea Înviere a Celui care fusese răstignit: "Când Te-ai coborât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără-de-moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii Tale" (cf. Tropar, vers 2).

Ne amintim că primii discipoli ai lui Hristos au avut de îndurat persecuţiile din partea supuşilor Imperatorului Roman. Creştinii erau urmăriţi, prinşi, torturaţi şi obligaţi să renunţe la credinţa lor şi să-i aducă jertfă împăratului şi zeilor. În faţa tuturor încercărilor, în frunte cu apostolii, ei au ales să rămână perseverenţi în credinţă până la moarte. Unii au fost răstigniţi în circurile romane sau de-a lungul drumurilor publice, alţii au fost arşi pe rug, decapitaţi sau exilaţi. Astfel, la începutul secolului al IV-lea, creştinismul părea că se va stinge, dar nu a fost aşa. 

În istoria recentă a Bisericii noastre ne amintim de persecuţiile din timpul regimului comunist, când s-a încercat suprimarea credinţei creştine şi în mod deosebit a Bisericii Catolice. Întregul episcopat al Bisericii Greco-Catolice a rămas perseverent în credinţă până la jertfa supremă. Chiar şi atunci când răul se prezenta sub forma binelui, când li se vorbea despre "rolul mare, istoric", pe care l-ar fi putut juca acceptând funcţii importante în ierarhia altei Biserici, episcopii greco-catolici au răspuns ferm:

"Credinţa noastră nu este o cămaşă pe care o punem noaptea şi o dăm jos dimineaţa" (S.D. Vasile Aftenie). Apoi au fost arestaţi, duşi în lagăre şi penitenciare, supuşi torturilor şi altor privaţiuni. Toţi au acceptat liber şi au primit ca pe o misiune sfântă jertfa pentru credinţă. Mai mult, după momentul arestării, i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru cinstea de a fi fost închişi pentru credinţa lor: "După ce a căzut zăvorul la uşa celulei m-am aşezat în genunchi şi cu fruntea la pământ am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniţei pentru credinţă" (S.D. Iuliu Hossu). După doi ani de arest preventiv, episcopii au fost duşi la penitenciarul din Sighet unde au fost îmbrăcaţi în zeghe. Arhiereul Iuliu Hossu descrie starea sufletească de bucurie pe care au trăit-o cu toţii: "Am mulţumit în sufletul meu Domnului pentru cinstea de care am fost învrednicit de a mă vedea îmbrăcat de rob în temniţa Sighetului pentru dreapta credinţă, pentru Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică, (...), îmbrăcaţi şi trataţi de robi din partea tiranilor, prigonitorilor lui Hristos Domnul, din toate veacurile. N-am văzut nici-o faţă tristă sau îngândurată, toţi care pe rând intrau erau cu faţa surâzând, seninătatea Domnului din suflete" (S.D. Iuliu Hossu). Ei au răspuns, în continuare, cu demnitate celor care le promiteau libertatea în schimbul lepădării de credinţă: "Cu preţul credinţei, nu. Căci credinţa noastră este viaţa noastră" (S.D. Iuliu Hossu).

Prin "trecerea" sau eliminarea episcopilor se căuta, de fapt, suprimarea Bisericii Greco-Catolice. Cei şapte episcopi greco-catolici au rămas uniţi în apărarea credinţei şi a Bisericii lor în tot timpul persecuţiei, fără a accepta vreun compromis. De aceea, sunt consideraţi martiri pentru credinţă.

De aproape două milenii, numele lui Pilat din Pont răsună zilnic în Simbolul credinţei ca o atenţionare asupra responsabilităţii alegerilor noastre.

Repetăm Crezul şi reluăm acea scenă în care Pilat L-ar fi putut elibera pe Isus, o realitate care se perpetuează şi în viaţa noastră. În fiecare moment al vieţii suntem puşi în faţa unor alegeri. Cum să folosim o putere care ne este dată de sus? Acceptând adevărul şi viaţa sau refuzându-le? Alegem să recunoaştem în fiecare persoană chipul lui Hristos şi să-I facem bine, sau din frică, slăbiciune, ori viclenie, alegem să-L trădăm, aşa cum s-a întâmplat în Vinerea cea mare şi sfântă?

Pare un fapt indiferent, dar în funcţie de această libertate de alegere se decide mântuirea sau moartea noastră spirituală. Hristos Domnul ne-a mântuit, însă numai noi înşine putem face ca acest dar oferit să devină mântuirea noastră, mântuirea mea. 

Ce mă condiţionează în alegerile mele?

Am luat decizii împotriva vocii propriei conştiinţe?

Am curajul să-mi apăr public credinţa?

2. "S-A RĂSTIGNIT PENTRU NOI (...), A PĂTIMIT ŞI S-A ÎNGROPAT"

"În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (cf. Io 16,33)
În Simbolul credinţei recităm "S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit". De ce este nevoie de această repetiţie? Oare răstignirea nu include suferinţa, pătimirea? 

Răstignirea este o acţiune a răului, făcută de aceia care au acceptat să devină instrumentele lui. Pătimirea însă ne vorbeşte despre Isus, despre modul în care El a acceptat fără împotrivire să se supună liber călăilor, pentru a fi răstignit. Sunt două puncte de vedere diferite. Unul, din partea celor care săvârşesc acţiunea răului, alegând să facă răul, şi celălalt, din partea Celui care alege liber să sufere acest rău pentru triumful binelui. 

În general omului i se pare greu să accepte suferinţa, deoarece nu a fost creat pentru suferinţă, ci pentru bucurie. Isus le spunea apostolilor Săi: "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (cf. Io 16,33). El nu a venit să elibereze lumea de suferinţă, ci pentru ca, mergând conştient şi liber spre suferinţă, să-i confere un sens. 

Isus, care a luptat împotriva suferinţei vindecând boala şi alungând diavoli, El Însuşi, în ceasul răstignirii pare că se supune răului şi suferinţei fără a se împotrivi. De fapt, acceptând liber suferinţa, El o transformă în victorie.

Fiul lui Dumnezeu, "Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", a luat asupra Sa suferinţa noastră şi a transformat-o în suferinţa Sa, după cum explică Sf. Pavel: "Pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu" (cf. 2Cor 5,21). Astfel, asumând suferinţele noastre în suferinţa Sa, El ne oferă şi nouă darul de a alătura suferinţa noastră suferinţei Lui, în luptele spirituale. Suferinţei lipsite de sens, Hristos, prin iubirea Sa infinită îi dă un sens, acela al mântuirii. Prin Hristos, în felul acesta, suferinţa nimicitoare, ce părea o victorie zdrobitoare a răului, se preschimbă într-o renaştere la viaţă. Hristos nu a înlăturat, aşadar, suferinţa nici pentru El, nici pentru noi, dar ne-a considerat vrednici de mai mult. El a dorit să fim cuprinşi în suferinţa Lui, pentru a descoperi iubirea Lui şi a ne face vrednici de răsplata Lui. Altfel spus, noi oamenii, acceptând suferinţa cu credinţă, primim harul şi forţa capabilă să învingă puterea morţii. Aceasta este poarta credinţei, speranţei şi a iubirii, o victorie spirituală ce deschide intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

"Când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate Puterile Cereşti au strigat: "Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, mărire Ţie!" (cf. Tropar Înviere, vers 2)

Simbolul credinţei nu se opreşte asupra morţii lui Isus, se aminteşte doar îngroparea Lui. Momentul morţii este legat mai mult de încheierea vieţii pământeşti, pe când momentul îngropării priveşte ceea ce urmează, rememorarea celui "plecat" chiar şi după decesul lui. Oficiul liturgic din Vinerea Mare celebrează înmormântarea Domnului, pentru a ne arăta că Fiul lui Dumnezeu a acceptat moartea şi s-a scufundat în "botezul morţii". Urmează Sâmbăta Mare a liniştii şi aşteptării. Dar mormântul lui Hristos a devenit "izvorul învierii noastre", căci "în El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor" (cf. Io 1,4). Cel care este Calea în adevăr spre viaţă, din iubire şi milostivire, coboară în abisul morţii. Moartea însă nu a fost creată de Dumnezeu, dar a luat în stăpânire lumea prin înşelăciunea răului păcatului. În "lăcomia" ei, moartea ajunge să "înghită" (ca un peşte răpitor) chiar pe Dătătorul Vieţii şi, astfel, prin moartea lui Hristos, mormântul Său devine izvor de viaţă: "Ca un purtător de viaţă, mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre" (cf. Rânduiala Orelor Sfintelor Paşti, Tropar, vers 8).

Hristos a coborât la iad nu pentru a rămâne în abisul morţii, ci pentru a duce vestea cea bună în întuneric şi a deschide calea spre lumina dătătoare de viaţă: "Iadul a împărăţit peste neamul omenesc, dar nu a rămas în veci, căci Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă, ai rupt încuietorile morţii şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, mântuirea cea nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, Cel dintâi Înviat din morţi" (cf. Canonul Sâmbetei Mari, Cântarea a VI-a).

De acum înainte, orice moarte, oricât de înspăimântătoare sau dezolantă ar părea, este învinsă din interior, pentru că a fost asumată de Hristos, pentru noi toţi, odată pentru totdeauna, aşa cum scrie Sf. apostol Pavel: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (cf. 1Cor 15,54). De aceea, şi pentru noi, astăzi, a muri înseamnă a fi părtaş victoriei lui Hristos. Aşadar, "să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a dăruit biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" (cf. 1Cor 15,57).

Primii martiri creştini acceptă să-şi dea viaţa pentru Hristos şi adeseori trec la Domnul rugându-se, cântând, făcând semnul crucii sau rostind fraze biblice. Cei ucişi la Roma, în timpul persecuţiilor, au fost înmormântaţi în galerii subterane, în afara Cetăţii Eterne, în aşa-numitele catacombe. Acolo, treptat, creştinii se adunau pentru a celebra oficii liturgice sau a înălţa rugăciuni de mijlocire credincioşilor morţi în faimă de martiri. Astfel, în ascuns, se dezvoltă un adevărat cult al martirilor şi mărturisitorilor pentru credinţă. 

În mod asemănător, episcopii noştri martiri trec pragul vieţii cu credinţă şi demnitate. Episcopul Ioan Suciu murea în celula 44 din Sighet rostind cu voce tare "Tatăl nostru" şi "Născătoare de Dumnezeu". Cardinalul Iuliu Hossu rostea fraze biblice în ultimele clipe ale vieţii: "Lupta mea s-a sfârşit..."; "Ştiu cui am crezut!". Episcopul Alexandru Rusu a oferit pacea şi a binecuvântat pe cei ce erau cu el. La locurile de înhumare ale episcopilor greco-catolici, la Cimitirul Săracilor de lângă Sighet şi la Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti, se făceau adeseori rugăciuni, se celebrau oficii liturgice, se aduceau lumânări şi flori, se lăsau bileţele cu intenţii de rugăciune (aşa cum s-au găsit la deshumarea osemintelor S.D. Iuliu Hossu), sau chiar se lua pământ de pe morminte (la mormântul S.D. Vasile Aftenie). 

Toate acestea sunt dovezi ale faptului că exista un cult privat pentru aceşti arhierei mai înainte încă de căderea regimului comunist. Ei erau consideraţi deja martiri pentru credinţă.

Cum mă comport în faţa suferinţei?

Cum am putea transforma suferinţele noastre în victorii spirituale?
Cum a învins Hristos moartea o dată pentru totdeauna?

3. "A ÎNVIAT A TREIA ZI, DUPĂ SCRIPTURI"

"Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre" (1Cor 15,17)

Continuăm recitarea Crezului cu articolul central al credinţei noastre: "A înviat a treia zi, după Scripturi". Acum istoria mântuirii atinge momentul culminant. După răstignire şi coborârea la iad, când totul părea sfârşit în abisul întunecat al morţii, urmează momentul strălucitoarei Învieri din morţi a Domnului nostru Isus Hristos.
Să ne amintim că apostolii au început să creadă în Învierea lui Hristos doar după ce L-au revăzut în acelaşi trup în care pătimise şi murise. Predicarea apostolilor despre Înviere este legată de revederea Domnului viu şi real în trupul Său. Nu o închipuire şi nici o arătare, ci un om viu care se poate hrăni şi care le poate vorbi, care se lasă atins, dar are proprietăţi supranaturale. 

Apariţiile Domnului nostru Isus Hristos Înviat sunt dovada principală a credinţei noastre creştine. De aceea, sacramentul considerat "izvorul şi culmea" întregii vieţi creştine (cf. LG 11) este comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Isus Hristos în Sfânta Euharistie. Aceasta reprezintă actualizarea Învierii Lui, căci "De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, scrie Sf. Pavel, moartea Domnului vestiţi, până când va veni" (cf. 1Cor 11,26). Isus însuşi, la Cina cea de Taină, spusese apostolilor: "Aceasta să o faceţi întru amintirea Mea" (cf. Lc 22,19; 1Cor 11,24-25), adică în amintirea vieţii, a morţii şi a învierii Lui. 

A fi creştin înseamnă a crede în misterul Învierii Domnului şi a trăi experienţa întâlnirii cu Domnul Înviat. Pentru a pătrunde în misterul central al credinţei creştine, trebuie să începem de la semnificaţia Întrupării şi morţii lui Isus.

La început, Dumnezeu l-a creat pe om cu trup şi suflet viu, altfel spus, o fiinţă materială şi spirituală în acelaşi timp, un trup însufleţit sau un spirit întrupat. Prin păcat omul se lasă animat de spiritul rău şi pierde comuniunea deplină cu Dumnezeu. Prin Întruparea Fiului Său, Dumnezeu reface unitatea primară dintre trup şi suflet în persoana Fiului Său şi astfel, El devine început al unităţii eterne în Dumnezeu. 

Prin moarte omul nu dispare, pentru că răul nu are puterea de a distruge ceea ce Dumnezeu a creat. În Vechiul Testament după moarte omul părea cufundat într-un întuneric lipsit de viaţă şi stăpânit de rău. Învierea lui Hristos spulberă întunericul şi deschide poarta spre lumină şi viaţă, spre învierea morţilor, dar şi spre renaşterea întregii creaţii, pe care o readuce la frumuseţea şi integritatea dintru începuturi, aşa cum ne reaminteşte imnografia sărbătorii: "Ai Înviat din mormânt, întru mărire, ca un Dumnezeu, şi lumea împreună cu Tine ai înviat-o şi firea omenească Te laudă ca pe un Dumnezeu, căci moartea a pierit (...) Tu eşti, Hristoase, Cel ce dai tuturor învierea!" (Condac Vers 1).

Lumea este încredinţată omului încă de la începutul creaţiunii, ca sursă de viaţă, iar pământul "împărtăşeşte"pedeapsa pentru păcatul omului (cf. Gn 3,17). De aceea, când Isus va reveni în Gloria Sa învingător asupra răului şi dăruind Viaţa, El nu va distruge lumea creată, ci o va preschimba în "ceruri noi şi pământ nou" (cf. Apoc 21,1), iar omul va deveni un adevărat templu al Spiritului Sfânt şi al gloriei lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19-20). 

Fiul lui Dumnezeu îşi manifestă victoria Sa asupra morţii atunci când, din iubire pentru oameni, El însuşi coboară în moarte şi umple întunericul ei de lumină, transformând răul ei mărginit prin iubirea Lui infinită. Acesta este şi sensul cântării: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...". 

Hristos este Cel dintâi om înviat din morţi, dar fiind şi Dumnezeu, Învierea Lui distruge domnia morţii şi a răului asupra întregii lumi, odată pentru totdeauna. Astfel, omenirea este rânduită acum prin moarte spre înviere, spre un cer nou şi un pământ nou, spre o înviere universală, căci "Hristos a Înviat şi viaţa stăpâneşte (...) Hristos, înviind din morţi, S-a făcut început celor adormiţi" (cf. Sf. Ioan Gură de Aur).

În secolul al IV-lea, după Edictul de la Milano ce dădea libertate religiei creştine, credincioşii au început să construiască edificii de cult în care erau aduse şi păstrate relicvele martirilor şi mărturisitorilor pentru credinţă, iar la consacrarea bisericilor se puneau în masa altarului fragmente de moaşte ale sfinţilor, pentru a menţine memoria lor vie în sufletele credincioşilor. Aceste biserici au devenit locuri sfinte, locuri de pelerinaj. Astfel, tradiţia vizitelor "la pragul apostolilor" şi a pelerinajelor la Roma, la mormintele sfinţilor, au rămas până în zilele noastre acţiuni de întărire a credinţei.
După căderea regimului comunist, s-au pornit iniţiative pentru recuperarea memoriei şi reînvierea spiritului martirilor şi mărturisitorilor pentru credinţă. Era nevoie de acţiuni de restituire în faţa istoriei şi de reparare în faţa societăţii, care ignora aceste momente întunecate ale istoriei. Treptat, au ieşit la lumină documente de arhivă, publicaţii sau mărturii ale episcopilor martiri şi s-a început procesul lor de beatificare într-o cauză unică pentru toţi cei şapte. 

Ne bucurăm că în acest an, la celebrarea liturgică din doi iunie, pe Câmpia Libertăţii, Pontiful Roman Papa Francisc va ridica la cinstea altarelor pe cei şapte episcopi ucişi din ură faţă de credinţă în timpul regimului comunist. 

Iată cum binele are ultimul cuvânt în faţa răului şi speranţa învinge neputinţa omenească, aşa cum spunea primul Cardinal al neamului românesc: "Iubirea Domnului să o vedem în încercare, în suferinţă (...) întru înălţarea sfintei noastre Biserici. Ea va învia din mormântul care i s-a pregătit cu grijă şi piatra, lespedea grea, va fi răsturnată şi învierea va străluci; nelegiuirea nu va rămâne biruitoare, minciuna se va destrăma, iar adevărul va străluci biruitor" (S.D. Iuliu Hossu).

- Ce înseamnă a fi creştin?

- Cum îmi reînnoiesc credinţa mea?

- Se reflectă credinţa mea în trăirea mea?

Iubiţi credincioşi, 

Am meditat împreună asupra articolelor centrale ale Simbolului credinţei, "cartea de identitate" a creştinului de astăzi. Avem libertatea, dar şi responsabilitatea de a alege să trăim cu adevărat aceste mistere ale credinţei sau doar să le rostim în rugăciunile noastre. Depinde numai de noi dacă ne vom lăsa seduşi de răul lumii şi Îl vom răstigni din nou pe Hristos, sau vom avea curajul de a înfrunta răul lumii, pentru a-L urma şi a-L mărturisi pe Hristos. Trăirea credinţei ne cere jertfe, dar să nu uităm că, alăturând suferinţele noastre Crucii Sale, ne facem părtaşi de puterea învingerii Sale. Să privim cu veneraţie spre eroismul martirilor primelor veacuri creştine şi spre modelul episcopilor noştri martiri pentru credinţă şi să încercăm să-I urmăm lui Hristos, aşa cum ne invită Epistola către Evrei: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul care grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, începătorul şi plinitorul credinţei" (cf. Evr 12,1-2).

Iubiţi credincioşi,

Bucuriei marii sărbători a Învierii Domnului îi alăturăm în această vară şi bucuria vizitei în România a Sf. Părinte Papa Francisc, Urmaşul Sf. Petru. În cadrul acestei vizite, Suveranul Pontif a acceptat ca în timpul celebrării liturgice de pe Câmpia Libertăţii să fie beatificaţi cei şapte episcopi greco-catolici morţi în faimă de martiri în timpul regimului comunist. Astfel, la umbra Catedralei ctitorite de Episcopul vizionar Inochentie Micu Klein, pe Câmpia Libertăţii, unde străjuiesc şi astăzi corifeii Şcolii Ardelene şi făuritorii Marii Uniri de la 1918, "pământul sfânt" al Blajului-Micii Rome va fi binecuvântat cu şapte fericiţi episcopi martiri pentru credinţă şi pentru unitate.

Căci lupta lor în credinţă a fost pentru a păstra unitatea cu Dumnezeu, cu Biserica Romei şi în neamul românesc, toate sub semnul ascultării faţă de Pontiful Roman. 
Ne bucurăm, de asemenea că în relicvariul, care se va aduce pe masa altarului la beatificare, vor fi şi moaşte ale ilustrului nostru ierarh, pe care după data de 2 iunie îl vom putea invoca în rugăciunile noastre ca "fericitul Arhiereu Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, martir pentru credinţă". Mulţumim Domnului care a făcut posibile lucruri mari în timp scurt şi înălţăm un gând de stimă şi gratitudine către toţi aceia care ne-au ajutat în acest sens.

Ca urmare, să mergem împreună la Blaj, la "Mica Romă", pentru a întări comuniunea noastră în credinţă cu Pontiful Roman, Papa Francisc, Semnul vizibil al unităţii Bisericii lui Hristos, prin mijlocirea rugăciunilor arhiereilor noştri ce vor fi declaraţi fericiţi martiri pentru credinţă!

A trăi misterele credinţei înseamnă a trăi ceea ce mărturisim, adică o viaţă creştină. Aceasta presupune o luptă neîncetată, căci "viaţa creştină este o luptă permanentă, ne spune Sf. Părinte, dar o luptă foarte frumoasă, care ne permite câte o sărbătoare ori de câte ori Domnul învinge în viaţa noastră" (G.E. 158).

Am înţeles că prin Învierea Sa, Hristos a învins răul şi moartea. Să-L lăsăm să fie mereu învingător şi în luptele noastre, şi astfel, întreaga noastră viaţă să devină o continuă sărbătoare!

Sărbători fericite, prin credinţă luminate şi de Domnul binecuvântate! 

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, de la reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Anul Domnului 2019, la 318 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 165 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al şaptelea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al 23-lea an al episcopatului nostru şi al 17-lea în tronul acestei eparhii.