Publicat: 4 Aprilie, 2018 - 10:51
Share

SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici, precum şi tuturor credincioşilor creştini, arhierească binecuvântare şi creştineasca salutare: "HRISTOS A ÎNVIAT!"

"Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domn, lui Isus unuia celui fără de păcat!" (Utrenia Duminicilor şi a Orelor din Săptămâna luminată).

Iubiţi credincioşi,
Să-L lăudăm şi să-L preamărim pe Dumnezeu în luminata zi a Sărbătorii Învierii Domnului nostru Isus Hristos din morţi, căci prin suferinţa şi moartea Sa ne-a dobândit darul Vieţii.

În aceste zile rostim cu evlavie: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o preamărim...", pentru că, nu ne putem bucura cu adevărat de mărita sărbătoare a Învierii Domnului, dacă nu ne oprim mai întâi un moment să medităm în faţa Crucii Sale. Să ne închinăm cu veneraţie suferinţei şi morţii răscumpărătoare prin care Dumnezeu ne-a dobândit mântuirea.
Privind spre Cruce şi contemplând chipul Celui răstignit, ne vin în gând o serie de întrebări: Oare Dumnezeu a creat răul, suferinţa şi moartea? De ce, uneori, Dumnezeu permite ca tocmai cei nevinovaţi să fie asupriţi şi persecutaţi? Cum ar putea răul suferinţei şi al morţii să devină izvor de bine şi de viaţă? Unde este Dumnezeu în faţa atâtor situaţii dureroase din lume?

Vom încerca în continuare să oferim un răspuns acestor întrebări la lumina misterului morţii şi Învierii lui Hristos.

Anul omagial dedicat Cardinalului Iuliu Hossu ne oferă şi ocazia de a ne reaminti câteva dintre cuvintele de suflet ale celui care a gustat "paharul" suferinţei pentru credinţa în Hristos, rămânând neclintit în mărturisirea unităţii cu urmaşul Sfântului Petru în tronul apostolic al Romei.

1. OARE DUMNEZEU A CREAT RĂUL, SUFERINŢA ŞI MOARTEA?
"Din pomul cunoaşterii binelui şi a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, negreşit vei muri" (cf. Gn 2,17)

Să deschidem cartea Genezei şi să recitim istoria creaţiei "tuturor celor văzute şi nevăzute". La sfârşitul zilei a şasea, încheind "lucrarea" creaţiei, Dumnezeu priveşte spre toate cele făcute şi le consideră foarte bune (cf. Gn 1,31). Nu găsim vreun moment în care Dumnezeu să fi creat răul, sau suferinţa sau moartea. Dimpotrivă, în Grădina Paradisului totul este în armonia binelui, a frumosului, adevărului şi a bunei înţelegeri.

Ne întrebăm atunci: cum apare răul în mijlocul unei creaţii perfecte?

Putem vorbi de trei rădăcini ale răului, suferinţei şi morţii. În primul rând, să ne amintim de căderea îngerilor, acea alegere liberă şi definitivă pe care au făcut-o o parte din fiinţele angelice supranaturale, în frunte cu Lucifer, de a nu mai sluji lui Dumnezeu.

Opunându-se lui Dumnezeu, Binele Suprem, aceste fiinţe devin principiul forţei răului, care va încerca să se opună lui Dumnezeu şi, pe orice cale, să îndepărteze celelalte fiinţe de Creatorul lor. Astfel, în lumea creată pătrunde răul, dar şi ispita ce atrage spre rău.

Păcatul primilor oameni în Grădina Edenului reprezintă a doua rădăcină a răului, suferinţei şi morţii. Ne amintim cum omul a fost aşezat în Grădina Edenului pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu şi a o păzi. Acolo, Adam primea o singură poruncă, prin care Dumnezeu îi cerea să nu guste din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului, deoarece în ziua în care ar face aceasta, negreşit va muri (cf. Gn 2,17). Este întâia oară când în Sfânta Scriptură apare cuvântul "moarte".

În continuare, ne amintim cum Eva cedează ispitei răului şi nesocotind porunca divină, gustă din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului şi îi dă şi lui Adam. Dumnezeu descoperă păcatul lor şi, ca pedeapsă, blestemă forţa răului şi prevesteşte victoria binelui (cf. Gn 3,15). Citim apoi pentru întâia oară despre necazurile şi durerile pe care femeia le va avea de îndurat, precum şi despre osteneala şi dificultăţile muncii bărbatului. Tot atunci, Dumnezeu pronunţă şi pedeapsa "reîntoarcerii lui Adam în pământul din care a fost luat" (cf. Gn 3,19).

Iată, aşadar, cum suferinţa omului pe pământ şi moartea pătrund în neamul omenesc şi în lume ca urmare a ispitei răului şi a păcatului omului.

De fapt, păcatul, este o alegere greşită, un act de neîncredere în Dumnezeu, o dorinţă de afirmare a propriei voinţe, prin care persoana urmează, în mod liber, forţa răului. Păcatul primilor oameni, Adam şi Eva, are drept consecinţă înclinarea spre rău şi spre moarte a întregului neam omenesc.

Urmând firul cărţii Genezei, citim că răul se înmulţeşte atât de mult în neamul omenesc, încât Dumnezeu Creatorul, văzând că dorinţele şi gândurile oamenilor sunt zilnic îndreptate spre rău, ajunge să regrete că l-a creat pe om (cf. Gn 6, 5-6). Astfel, Dumnezeu trimite o pedeapsă asupra oamenilor păcătoşi. Este pedeapsa apelor potopului, consecinţă a creşterii răutăţii şi a păcatelor oamenilor pe pământ.

Aşadar, suntem în faţa celei de a treia rădăcini a răului, şi anume, păcatele semenilor noştri de la începutul lumii şi până în zilele noastre. Începând de la uciderea lui Abel, cel nevinovat, venind la perioada persecuţiilor îndurate de creştinii primelor secole şi, mai apoi, în timpurile regimurilor totalitare şi până în zilele noastre, când vedem flagelul războiului, al terorismului, al avortului, al traficului de oameni, al prostituţiei şi al atâtor alte forme prin care răul pătrunde în lume prin păcatul oamenilor şi distruge viaţa.

Ca urmare, putem afirma că Dumnezeu nu este originea răului, a suferinţei şi a morţii. Toate aceste aspecte apar în creaţie, ca urmare a libertăţii cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţele create de El, libertatea îngerilor, libertatea primilor oameni şi libertatea omului până în zilele noastre.

Libertatea presupune o alegere între bine şi rău. Cel care alege binele se îndreaptă spre bine şi, evident, cel care alege răul se îndreaptă spre rău. Ispita spre rău şi înclinarea spre rău sunt cele care îndreaptă voinţa spre a face răul şi conduc la îndepărtarea de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.

Alegerea pe care o face persoana umană este liberă dar, deopotrivă, şi responsabilă în faţa lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept, răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. De aceea, omul este liber să aleagă binele la lumina Voinţei lui Dumnezeu şi a credinţei în Dumnezeu.

Îndemnul pe care vrednicul nostru arhipăstor Iuliu Hossu îl adresa credincioşilor la începutul persecuţiei împotriva Bisericii era tocmai acesta, să rămână tari şi perseverenţi în credinţa lor, în lupta cu răul: "Staţi neclintiţi de nimeni şi de nimic, alipiţi de Sfânta Biserică cârmuită de Domnul din Cer şi aici tot de Domnul, prin Petru, temelia aşezată, nebiruită încă de porţile iadului de atunci şi de urmaşii lui de azi şi de totdeauna. (...) Ţineţi cu tărie la Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică din care suntem fericiţi de a face parte" (cf. Memorii, p. 75).

Din cele, spuse înţelegem că Dumnezeu nu poate fi nicidecum origine a răului, a suferinţei şi a morţii, nici direct şi nici indirect. Răul există în lume datorită celor trei rădăcini primare amintite: fiinţele angelice care s-au opus binelui, păcatul primilor oameni şi păcatele oamenilor. Persoana umană a fost creată liberă, dar şi responsabilă de actele sale. Alegerea liberă poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Făcând alegeri la lumina Voinţei divine putem contribui la creşterea binelui pe pământ.

Cum reacţionez în faţa răului?
Care sunt criteriile pe baza cărora fac alegerile în viaţa mea?
Care sunt alegerile la care cred că aş mai avea de lucrat pe plan spiritual?

2. DE CE PERMITE DUMNEZEU SUFERINŢA CELUI NEVINOVAT?
"Părintele meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, facă-se voia Ta!" (Mt 26,42).

Am văzut că Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Ne întrebăm atunci: de ce există situaţii în care Dumnezeul cel bun, milostiv şi drept, permite suferinţa celui nevinovat şi chiar a celui care Îl slujeşte cu fidelitate şi încredere?

Citind cartea lui Iov aflăm despre un om neprihănit şi drept, temător de Dumnezeu şi care se ferea de orice rău (cf. Iov 1,1). Dumnezeu permite ca Iov, într-o singură zi, să primească vestea pierderii bunurilor sale şi a morţii fiilor şi fiicelor sale. În faţa răului şi a morţii, Iov rămâne perseverent în credinţă şi spune: "Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" (cf. Iov 1,21). Atunci, Dumnezeu permite răului să se atingă de trupul dreptului Iov. El rămâne supus voinţei divine, răspunzând femeii sale care îl îndemna să se lepede de Dumnezeu: "Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?" (cf. Iov 2,10). Astfel, el afirmă disponibilitatea de a primi în viaţa lui ceea ce voinţa divină permite. Când prietenii săi încearcă să-i găsească vreo vină sau vreun păcat pentru a motiva pedeapsa lui Dumnezeu, Iov îşi reafirmă cu tărie nevinovăţia: "în mâinile mele nu este nicio silnicie şi rugăciunea mea este curată" (cf. Iov 16,17).

Dreptul îşi plânge suferinţa sa trupească greu de îndurat, rămâne perseverent în credinţă, dar se întreabă care este sensul suferinţei sale? Aceeaşi întrebare ar dori să I-o poată pune chiar şi lui Dumnezeu (cf. Iov 16,2). În ultimele capitole ale cărţii, Dumnezeu se arată lui Iov şi îl cheamă la judecată: "Poţi cu adevărat să găseşti cusur judecăţii Mele? Mă vei osândi tu pe Mine ca să îţi faci dreptate?" (cf. Iov 40,8).

Dumnezeu începe să-i pună întrebări asupra misterelor creaţiei pe care le descoperă ochilor sufletului său. În faţa misterelor divine revelate, Iov îşi recunoaşte nimicnicia şi înţelege că şi suferinţa este un mister de necuprins: "Cu adevărat am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam" (cf. Iov 42,3). În continuare, Dumnezeu primeşte căinţa lui Iov şi îl răsplăteşte cu binecuvântarea Sa, astfel încât va trăi încă 140 de ani, iar la sfârşitul vieţii sale, el va fi mai bogat decât a fost mai înainte şi va avea o familie numeroasă.

Iov devine, astfel, prototipul dreptului care în suferinţele sale rămâne perseverent în credinţă şi nu păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, chiar dacă nu poate da un sens suferinţei sale. El va accepta cu credinţă că suferinţa rămâne un mister al voinţei divine.

Un alt exemplu al suferinţelor celui nevinovat îl găsim în profeţiile lui Isaia. Dumnezeu vorbeşte despre slujitorul Său care " nu săvârşise nicio nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura lui" (cf. Is 53,9), dar, care este înfăţişat în continuare ca un om desfigurat, fără frumuseţe, dispreţuit şi umilit, "un om al durerilor şi cunoscător al suferinţei" (cf. Is 53,2-3).

După logica umană, ceilalţi îl consideră pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele şi nelegiuirile sale, pentru răul făcut. De fapt, nu este aşa. Isaia descoperă planul lui Dumnezeu cu acest slujitor al Său. "El a luat asupra sa durerile şi suferinţe noastre. El este pedepsit pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre", spune Isaia (cf. Is 53,5).

Ca urmare, înţelegem că este un om nevinovat, care s-a pus în slujba Domnului şi a acceptat ca el să primească pedeapsa ce se cuvenea celor vinovaţi. Cum se poate ca un om să fie pedepsit pentru păcatele altora? Nu este aceasta o nedreptate?

În continuare, Isaia revelează misterul suferinţei celui nevinovat: "acela a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile lui noi toţi ne-am vindecat" (cf. Is 53,5). Acesta era, de fapt, planul providenţei divine: "a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferinţă" (cf. Is 53,10).

Dar oare poate Dumnezeu să dorească răul slujitorului Său? Cu siguranţă, nu. Căci Dumnezeu nu este izvorul răului. Dumnezeu, însă, poate permite un rău mare cu scopul împlinirii viitoare a unui bine şi mai mare. Altfel spus, Dumnezeu va învinge răul cu un bine definitiv. De aceea Isaia continuă spunând: "acela va vedea rodul ostenelilor sale şi de mulţumire se va sătura" (cf. Is 53,11).

Citind în această lumină profeţiile lui Isaia, descoperim un sens nebănuit al suferinţei celui nevinovat, şi anume, suferinţa oferită pentru ispăşirea păcatelor celorlalţi, numită suferinţa răscumpărătoare.

Cum poate cineva să accepte, cu voinţă deplină, pedeapsa pentru păcatele altora?

"Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, că pe Fiul Său, Cel Unul născut, L-a trimis Dumnezeu în lume ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre", scrie Sfântul apostol Ioan oferind argumentul iubirii (cf. 1Io 4,9-10). Această iubire a Tatălui este şi iubirea Fiului, conştient de misiunea Sa, pentru că, aşa cum spunea El însuşi apostolilor: "Fiul Omului a venit să slujească şi să îşi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (cf. Mc 10,45).

Isus merge conştient spre patima şi moartea Sa, prevestind chiar şi apostolilor ceea ce urma să se întâmple. Ca om, însă, Isus trăieşte o profundă luptă spirituală în ceasul acceptării suferinţei nedrepte. În grădina Ghetsimani, se dezvăluie lupta interioară dintre voinţa omului înfricoşat în faţa morţii şi voinţa divină, care îi rânduise deja suferinţa şi moartea răscumpărătoare. Isus cunoaşte voinţa Tatălui, dar se roagă, dacă este cu putinţă, să treacă de la El "paharul" pătimirii şi al morţii. Iar suferinţa Lui este atât de intensă, încât sudoarea I se transformă în picuri de sânge (cf. Lc 22,44). Isus repetă rugăciunea Sa, înţelege şi acceptă că aceasta este voinţa Tatălui: "Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu îl beau, facă-se voia Ta!" (cf. Mt 26,42).

Astfel, asumându-Şi voinţa Tatălui, Isus conferă suferinţei Sale un sens şi apoi, Se abandonează în "mâinile" Tatălui. Din acest moment, El urmează planul divin şi primeşte fără împotrivire toate suferinţele la care este supus, iar pe aceia prin care se înfăptuieşte pătimirea şi răstignirea Sa, îi priveşte ca "instrumente" ale acestui plan, vrednici de iertare, pentru că "nu ştiu ce fac". 
Batjocorit şi biciuit, cu trupul zdrobit de suferinţe şi chinuri, Isus Îşi păstrează pacea în suflet şi, de la înălţimea Crucii, El oferă iertare celor care Îl torturau şi Îl batjocoreau, promite Raiul tâlharului convertit şi i-o încredinţează apostolului iubit pe mama Sa, Maria.

Suferinţa Lui, în timpul pătimirilor, nu este doar la nivel fizic. El percepe răul păcatelor lumii, în toate formele sale, asupra Sa, chiar dacă are conştiinţa deplină a nevinovăţiei Sale. Suferinţa Sa pe Cruce ajunge la o intensitate maximă, atunci când Isus se simte părăsit chiar şi de Tatăl Său. Răul cel mai mare pe care păcatul îl produce asupra fiinţei umane este separarea de Dumnezeu: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?" (cf. Mt 27,46).

Ultimele cuvinte de pe Cruce, sunt un act de abandon total, o încredinţare a Spiritului Său în mâinile Tatălui, ca semn al ascultării împlinite până la moarte.

Oare totul se încheie cu triumful răului, cu moartea slujitorului drept şi nevinovat? Nicidecum. Isaia descoperă în continuare misterul planului divin cu privire la suferinţa nedreaptă şi fără sens a celui nevinovat, spunând: "pentru că şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, îşi va prelungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna lui se va desăvârşi" (cf. Is 53,10).

Dumnezeu promite slujitorului Său că va primi partea sa de răsplătire, pentru că a purtat "fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa" (cf. Is 53,12).

Prin suferinţa şi moartea Sa răscumpărătoare, Hristos coboară la rădăcinile răului, păcatului şi morţii, învingându-le prin puterea iubirii şi oferind tuturor binele, bucuria, şi viaţa. Astfel, prin asumarea voinţei Tatălui, Isus vindecă neascultarea dintru începuturi a fiinţelor care s-au separat de Dumnezeu, tocmai pentru că nu au dorit să Îi slujească Lui.

Primind suferinţele biciuirii, batjocurii şi răstignirii, Isus ispăşeşte răul şi suferinţa provenite din păcatele oamenilor. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos învinge puterea morţii şi deschide oamenilor poarta vieţii.

Sfântul apostol Petru invită la perseverenţă în încercări pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu, oferind modelul suferinţei lui Hristos: "pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu" (cf. 1Pt, 3,18).

În caietele memoriilor sale, episcopul Iuliu Hossu descrie cum, aflându-se în detenţie la Sighet, în timpul unei percheziţii , a fost lovit de două ori cu putere peste faţă, dar a îndurat această suferinţă liniştit, alăturând-o patimilor Domnului: "Mărturisesc că n-am avut nici-o supărare, spun mai mult, m-am bucurat (...), m-am cugetat la tot ce ai pătimit Tu pentru noi păcătoşii, m-am cugetat la palma primită. Mărire îndelung răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!" (cf. Memorii, p. 336-337).

Adeseori, este greu să înţelegem şi să acceptăm voinţa Domnului, care, pe moment, ni se pare crudă şi nedreaptă. Dumnezeu însă, în planul Său, are întreaga perspectivă asupra mântuirii sufletelor, El fiind Cârmuitorul istoriei, care poate învinge răul printr-un bine necunoscut de om. Dacă răul a învins în aparenţă binele, prin păcatul mândriei şi al invidiei strămoşilor Adam şi Eva, Dumnezeu învinge răul prin iubirea Sa infinită, manifestată prin ascultarea, smerenia şi supunerea, Fiului Său. În timp ce răul se impune prin violenţă stăpânitoare, binele învinge prin puterea iubirii suferitoare, slujitoare.

Ca urmare, se poate accepta suferinţa nedreaptă numai primind misterul Voinţei divine şi al suferinţei răscumpărătoare a lui Hristos şi, astfel, dăm un sens suferinţei noastre.

Cum reacţionez în faţa nedreptăţilor care mi se fac?
Accept să fiu pedepsit pentru greşelile altora?
Atunci când îmi este greu să accept Voinţa lui Dumnezeu, ce fac?

3. SUFERINŢA ŞI MOARTEA POT DEVENI IZVOR DE VIAŢĂ?
"Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele, (...), nu fi necredincios, ci credincios" (Io 20,27).

Am văzut că Dumnezeu permite suferinţa şi moartea celui nevinovat pentru că El, prin puterea iubirii, învinge răul suferinţei şi al morţii prin binele bucuriei şi al vieţii.

Ne întrebăm: cum poate deveni răul suferinţei şi al morţii un izvor de bucurie şi viaţă?

În Evanghelia de la Ioan citim cum ucenicii, după moartea pe Cruce şi aşezarea în mormânt a lui Isus, se aflau împreună în casă, cu uşile zăvorâte, înfricoşaţi de ideea morţii, rămasă puternic imprimată în memoria sufletelor lor. Erau întristaţi cu gândul la Acela pe care îl socotiseră "Unsul lui Dumnezeu", "Eliberatorul", "Cel drept şi nevinovat", dar pe care Îl văzuseră apoi legat, biciuit, batjocorit, răstignit şi omorât pe nedrept.

Acum, Isus zăcea de două zile în mormânt, iar ei, uniţi în întristare şi înfricoşaţi, pierduseră sensul vieţii şi al misiunii lor. Spre seară, Isus apare în mijlocul lor spunându-le "Pace vouă!". Domnul Îşi doreşte ca ei să-L recunoască şi, de aceea, le arată mâinile şi coasta Sa, ca semne ale suferinţei şi morţii prin răstignire, care, acum, nu mai au nicio putere asupra Lui. Rănile Sale aducătoare de moarte devin acum semnele biruinţei asupra morţii, semnele răului oamenilor se preschimbă în dovezi ale iubirii Sale faţă de oameni. Văzându-L, ucenicii rămân uimiţi. Este într-adevăr Isus Cel răstignit, Cel mort pe Cruce şi înmormântat, care, acum, stă în faţa lor şi le vorbeşte.

Paradoxal, semnele morţii au devenit acum, pentru ei, semne ale Învierii. Bucuria umple sufletele lor şi învinge frica şi întristarea. Nu mai este Isus Cel răstignit, ci Hristos cel Înviat care prezent în mijlocul lor.

În continuare, aşa cum Dumnezeu îl chemase la viaţă pe Adam suflând asupra lui "suflare de viaţă" (cf. Gn 2,7), la fel, acum, Hristos suflă asupra ucenicilor dăruindu-le Spiritul dătător de viaţă, care le conferă puterea de a dezlega suferinţa şi moartea păcatelor.

Uniţi în bucurie şi în pace sufletească, apostolii doresc să-i împărtăşească şi lui Toma vestea bună a Învierii Domnului. Toma, însă, le răspunde ferm: "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede." (cf. Io 20,25). Apostolul, cutremurat încă de imaginea morţii lui Isus, dorea să se asigure că nu este altcineva, că nu este o vedenie, că în trupul Său, ce cu trei zile mai înainte fusese răstignit, au rămas rănile piroanelor şi suliţei sutaşului, ca semne sigure ale morţii Sale. El cere să vadă semnele morţii pentru a putea crede în Învierea lui Hristos.

Isus se arată din nou apostolilor după opt zile, adresându-se lui Toma şi chemându-l să atingă sigiliul rănilor Sale devenite, acum, din cauză a morţii, izvor de viaţă. Toma, înmărmurit, va putea atinge rănile încă deschise, ca porţi misterioase din care, acum, izvorăşte credinţa. Atingându-se înfricoşat de sigiliul suferinţei, devenit semn al Învierii, credinţa reînvie în sufletul lui. "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (cf. Io 20,28), exclamă el, proclamând, astfel, regalitatea Celui mort şi Înviat, dar şi divinitatea Stăpânului vieţii şi al morţii. Îl numeşte "Domnul meu" pentru că acceptă să rămână supus Lui şi "Dumnezeul meu" pentru că în El Îl regăseşte pe Creatorul, Izvorul vieţii şi al credinţei.

Isus îi va răspunde lui Toma îndemnându-l să rămână perseverent în credinţă, chiar dacă nu va avea întotdeauna confirmarea simţurilor sale.

Aşadar, glorioasa Înviere a lui Hristos distruge cele trei rădăcini ale răului: răul spiritual, suferinţa şi moartea păcatului originar, precum şi păcatele oamenilor. În locul răului neascultării, ea sădeşte în suflete pacea şi supunerea la voinţa lui Dumnezeu; în locul suferinţei păcatelor, bucuria iertării; în locul violenţei morţii, iubirea dătătoare de viaţă. Acestea sunt şi semnele vieţii de credinţă, în ascultare faţă de Voinţa divină, în bucuria iertării primite şi a iubirii lui Dumnezeu ca Izvor de Viaţă.

Credinţa este cea care motivează voinţa, iar voinţa orientează libertatea noastră spre alegerea binelui. Apare astfel limpede legătura între credinţă şi viaţă. Acesta era crezul de viaţă pe care îl afirma în repetate rânduri eminentul arhiereu, mărturisitor al credinţei, Iuliu Hossu: "credinţa noastră este viaţa noastră pentru toţi, cu ajutorul Domnului, în toată viaţa noastră, între orice împrejurări şi cu orice jertfă" (cf. Memorii, p. 135).

Bucuria speranţei, izvorâtă din credinţă, a însoţit mereu pe calea crucii pe episcopii martiri şi mărturisitori ai credinţei: "Iubirea Domnului să o vedem în încercare, în suferinţă; să-i sărutăm dreapta Părintelui Preabun şi vom vedea mărirea lui Dumnezeu (...) întru înălţarea sfintei noastre Biserici. Ea va învia din mormântul care i s-a pregătit cu grijă şi piatra, lespedea grea, va fi răsturnată şi învierea va străluci; nelegiuirea nu va rămâne biruitoare, minciuna se va destrăma, iar adevărul va străluci biruitor." (cf. Memorii, p. 38-39).

Recitind evangheliile Învierii Domnului, înţelegem cum suferinţa şi moartea Celui nevinovat se dovedesc a fi spre iertarea păcatelor şi spre viaţă. Din marele rău al morţii Fiului Său iubit, Dumnezeu face să izvorască iertarea răscumpărătoare şi dătătoare de viaţă pentru toţi oamenii.

A vorbi despre suferinţa dătătoare de viaţă poate părea lipsit de sens. Dar atunci când, prin credinţă, voinţa umană o acceptă cu deplină libertate şi o alătură prin rugăciune suferinţei răscumpărătoare a lui Hristos, aceasta poate deveni izvor de bine, de iertare şi de viaţă.

Epistola către Evrei ne invită ca în suferinţe să îndreptăm ochii spre Isus care "pentru bucuria pusă înainte-I a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (cf. Evr 12,2). Ca urmare, să nu dispreţuim certarea Domnului şi nici să nu ne descurajăm în încercări, căci "pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (cf. Evr 12,6). Chemarea noastră de a-L urma pe Hristos presupune lepădarea de păcate şi purtarea Crucii pe urmele Lui, căci "El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate să vieţuim dreptăţii" (cf. 1Pt 2,24).

Pentru noi, oamenii, acceptarea suferinţei nedrepte, cu încredere în Dumnezeu şi alăturarea ei Crucii lui Hristos, va trezi în sufletele noastre bucuria credinţei şi a speranţei de a fi părtaşi Învierii Lui, după cum afirmă Sfântul Pavel: "Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Isus (...), să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, (...) ca, doar, să pot ajunge la Învierea cea din morţi" (cf. Fil 3,8-11).

Cum a învins Dumnezeu răul păcatului şi al morţii din lume?
Cum pot eu să înving în lupta spirituală cu răul şi cu păcatul?
Este credinţa mea un far călăuzitor pentru viaţa mea?
De ce nu se poate elimina răul şi suferinţa din lume?

Iubiţi credincioşi,
În faţa răului, a suferinţei, a nedreptăţii şi a morţii, care lovesc pe cei nevinovaţi, adeseori credinţa noastră este pusă la încercare şi ne întrebăm: unde este Dumnezeul iubirii, al binelui şi al milostivirii? Cu toate acestea, în astfel de situaţii, experienţa apostolului Toma ne invită să descoperim adevăratul chip al Dumnezeului nostru, un Dumnezeu care a ales să mântuiască lumea prin suferinţă. Credinţa lui Toma, pusă la încercare de patima şi moartea lui Isus, renaşte mai puternică prin contactul cu rănile lui Hristos. Acele răni pe care Hristos nu le-a ascuns, ci le-a arătat şi continuă să le arate prin necazurile, suferinţele şi rănile cu care se confruntă oamenii din lumea de astăzi. "Căci prin rănile Lui aţi fost vindecaţi" (cf. 1Pt 2,24), scria Sfântul Petru primilor creştini, arătând cum acele răni, care pentru Toma fuseseră un obstacol în calea credinţei, au devenit, prin întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale victoriei iubirii asupra morţii. Acest Dumnezeu, care ne-a iubit atât de mult, până la a lua asupra Sa rănile noastre şi suferinţele noastre, este cu adevărat vrednic de credinţa noastră (cf. Papa Benedict al XVI-lea).

Prin Învierea Sa din morţi, Domnul nu a înlăturat răul suferinţei şi al morţii din lume, dar le-a învins puterea din rădăcină, prin harul Său. Violenţei răului i-a opus atotputernicia iubirii Sale, lăsându-ne nouă, cei porniţi la drum pe urmele Sale, moştenirea unei iubiri care nu se mai teme de moarte: "Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (cf. Io 3,16).

Să-I mulţumim cu bucurie Dumnezeului iubirii care a nimicit rădăcinile răului, prin suferinţa şi moartea Sa răscumpărătoare, făcând ca de acum înainte suferinţa să rămână ca izvor de viaţă.

Iubiţi credincioşi,
Ne-am îndreptat privirea spre Crucea pe care Hristos Domnul a suferit şi a murit, pentru a putea lăuda cu bucurie Sfânta Lui Înviere: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi-o preamărim!"

Rănile suferinţelor lui Hristos rămân ca sigilii vii, din care acum izvorăşte mântuirea noastră, victoria definitivă a binelui şi a vieţii asupra răului şi morţii păcatului.

Acesta trebuie să fie şi motivul bucuriei, care să umple sufletele noastre şi să ne dea puterea de a învia din mormântul necredinţei la o viaţă nouă, hrănită de suferinţa răscumpărătoare şi iubirea Lui nemărginită.

Iubiţi credincioşi,
Ne aflăm în anul comemorativ al Centenarului Unirii Transilvaniei cu România, precum şi în Anul omagial dedicat memoriei arhipăstorului nostru de vrednică pomenire, Iuliu Hossu.

Amintindu-şi de bucuria Unirii, Arhiereul nostru afirma că Biserica noastră a purtat lupta dreaptă de veacuri alături de Biserica soră, pentru unitatea neamului, a Ardealului cu Ţara Mamă, şi că "această unire binecuvântată de Domnul, pentru suferinţa de veacuri a părinţilor noştri şi a neamului întreg, a fericit sufletele tuturor şi am rostit cu toţii: Amin." (cf. Memorii, p. 132-133)

Ne propunem în acest an omagial să continuăm seria simpozioanelor şi apariţiilor editoriale dedicate Cardinalului nostru Iuliu Hossu, precum şi să binecuvântăm o statuie a Eminenţei Sale în apropierea Catedralei "Schimbarea la faţă", dar, cu voia Domnului, şi în alte localităţi ale Eparhiei noastre. De asemenea, dorim ca, în luna noiembrie, să organizăm un moment comemorativ care să împreuneze aniversarea a 165 de ani de la întemeierea Eparhiei de Gherla cu evocarea unor momente din viaţa ultimului episcop de Gherla, Cardinalul mărturisitor Iuliu Hossu.

În acest an în care Biserica catolică va celebra Sinodul dedicat tinerilor, Pontiful Roman ne invită să ne reamintim că prin Învierea lui Hristos, forţa iubirii divine transformă suferinţa în victoria Mântuitorului şi a noastră, cu speranţa că într-o zi vom contempla împreună, pentru totdeauna, veşnicul Izvor al vieţii şi al iubirii, din Preasfânta Treime (cf. Papa Francisc).

Vă dorim tuturor Sărbători luminate şi binecuvântate, în bucuria lui Hristos Înviat în sufletele noastre!

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, de la reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Anul Domnului 2018, la 317 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 164 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al şaselea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al 22-lea an al episcopatului nostru şi al 16-lea în tronul acestei eparhii.

Tag-uri Nume: