Share
Despre solidaritatea strangerii curelei...

Punctul pe Y / joi 27 mai 2010 Nr: 3042

Despre solidaritatea strangerii curelei...

Din toate cate i s-au pus in carca presedintelui Traian Basescu in cei aproape sase ani de mandat, una nu va putea fi gasita: lasitatea. Ba, din contra, s-ar putea spune ca nu de putine ori si-a asumat mai mult decat ar fi trebuit sa duca. Este cazul acordului impovarator cu FMI - urmare directa a sirului de guvernari incompetente de pana acum - si de anuntul public al masurilor care urmeaza a fi luate pentru redresarea unei situatii aproape fara iesire.

Am lipsit vreo zece zile din tara, iar la intoarcere am fost curios - profesional cel putin - sa aflu cum au evoluat lucrurile pe acest varf de criza. Am constatat ca am mers inainte, pe traseul previzibil al ciocnirilor tot mai violente (deocamdata de idei) intre responsabilii guvernanti si partea cu adevarat adversa a opozitiei politice si civile. Nu numai ca nu s-a dat nici o sansa dialogului - de catre nici una dintre parti - dar pozitiile chiar s-au acutizat pana la a face necesara o noua iesire la rampa a sefului statului.

Pitit dupa fustele acestuia, premierul tace. Ultra-vorbaretul Boc nu mai are glas. Vorbesc pentru el toti - ministrii, aliati politici, colegi de partid. Boc insa nu mai scoate un cuvant si acest lucru il pune intr-o postura de victima sigura a evenimentelor. Boc devine Motoc si cum un cap trebuie sa cada, cu siguranta ca va fi al sau. Nu vreau sa spun ca vinovatia pentru situatia la care s-a ajuns ii apartine in totalitate. Ba, chiar, intr-o foarte mica masura. Pentru ca, la o analiza atenta, Boc nu exista. El exprima idei, opinii - care cel mai adesea se lovesc cap in cap - care nu sunt ale lui. Sunt ale celor care il manipuleaza ca pe o perfecta marioneta. Daca Boc are cu adevarat o vina, este aceea de a se fi pretat cu naturalete si cu maxima disponibilitate acestui joc. Cu flerul sau de veritabil „animal politic”, presedintele a simtit ca atunci cand povara responsabilitatii devine prea mare pentru umerii plapanzi ai premierului, trebuie sa intervina el. Cu avantajul ca, punandu-se in postura de aparator al Executivului, nu face altceva decat sa-si asume o responsabilitate la nivel national. In aceste momente nu mai este presedintele celor care l-au ales, ci al tuturor celor care suporta consecintele guvernarii. O nota noua pe care a conferit-o discursului sau de marti seara a fost aceea a atacului dur la adresa coruptiei aparatului public, intr-o tentativa iscusita de a mai spala nitel imaginea de tot compromisa a corifeilor guvernamentali ale caror nume au devenit, practic, sinonime cu fenomenul acuzat.

Presedintele Basescu ne-a spus, marti, ceea ce stiam deja: ca n-avem alternativa. Ca respingerea populara a acestei masuri dure ne poate ingropa definitiv ca natie independenta. Ca trebuie sa acceptam aceste sacrificii pentru a putea spera. Ce n-a spus insa presedintele, este de ce trebuie sa platim cu totii acelasi pret pentru greselile si incompetentele doar ale unora. De ce austeritatea ocoleste cu iscusinta sectorul „pretorienilor” (servicii secrete) sau privilegiile parlamentare si guvernamentale? De ce de un an de zile nu s-a reusit curatarea aparatului public de povara agentiilor fara rost, veritabile adaposturi ale clientelei politice? De ce trebuie sa stranga cureaua cu acelasi numar de gauri si cel slab si cel gras? Acestea sunt intrebarile la care „romanii” asteptau raspunsurile presedintelui.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3232.phtml