Publicat: 20 Decembrie, 2013 - 13:00
Share

Este aproape straniu avem, iată, o generaţie ajunsă la maturitate care nu a cunoscut comunismul şi pentru care noţiunea de “Revoluţie” poată pară exotică, nereuşind o fixeze în sistemul său de valori. Au trecut 24 de ani de la momentul în care poporul român a înlăturat dictatura prin propriile sale puteri şi a deschis perspectiva unei noi societăţi bazate pe libertate şi pe valorile fundamentale ale existenţei umane.

Totuşi, după acest aproape un sfert de veac continuăm să ne punem întrebări, dintre care la multe nu am găsit răspunsul potrivit.

Primul adevăr – cel esenţial – este că da, în 22 decembrie 1989 s-a înfăptuit o revoluţie. Nu o lovitură de stat, nu o conspiraţie internaţională, nu un aranjament între marile şi micile puteri. Atunci românii şi-au luat soarta în mâini şi cu o determinare manifestată rar în istoria lor au hotărât care le va fi drumul în noul mileniu. Nici cea mai sofisticată conspiraţie n-ar fi reuşit să scoată în stradă mulţimile care au avut îndrăzneala să înfrunte cu piepturile goale maşinăria represiunii.

Un alt adevăr este acela că ne-am asumat, prin acest gest, libertăţile fundamentale: de la aceea a cuvântului – a cărei primă formă a fost “Jos Ceauşescu!”, până la aceea de a decide calea pe care o aveam de urmat: cea spre o societate democratică.

Că acest drum va fi lung şi anevoios, nu am realizat atunci când ne-am exprimat bucuria de a fi, în sfârşit, liberi. Şi chiar dacă, încă şi acum, unii dintre noi îşi mai pun întrebări în legătură cu corectitudinea opţiunii, este limpede că nimeni nu ar mai dori să se întoarcă la ceea ce a semnificat totalitarismul comunist.

Ceea ce a rezultat din acea formidabilă exorcizare a unei politici făcute în numele omului, dar împotriva sa, poate să pară descurajator. Cu siguranţă nu trăim – încă - într-o lume mai bună, din nu puţine puncte de vedere – dar nimic nu ne va putea împiedica să lucrăm pentru a face mai bună. Revoluţia continuă, în conştiinţele noastre şi ea are ca exigenţă fundamentală depăşirea tuturor acestor modele nocive de confiscare a aspiraţiilor legitime ale unei întregi naţiuni. Cu timpul, însă, sunt convins vom avea şi conducători mai buni, şi politicieni mai responsabili, şi administratori mai cinstiţi decât cei pe care-i avem acum. Cu această determinare vom putea să plătim preţul de sânge prin care cei care s-au sacrificat în decembrie 1989 l-au dat în acel moment unic al istoriei noastre.

Topic: 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Golurile din buzunare!

Punctul pe Y / miercuri 14 iulie 2010 Nr: 3079

Golurile din buzunare!

In urma cu 16 ani, la Cupa Mondiala din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionari colective ale meciurilor Romaniei. Am adunat seara de seara, la Teiul studentesc, mii de suporteri care simteau nevoia sa se bucure (sau sa sufere) impreuna, sa retraiasca atmosfera de pe stadioanele indepartate ale Lumii Noi. A fost o veritabila premiera care astazi, iata, practic s-a globalizat. Cateva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial in pietele publice sau pe stadioane, in conditiile tehnice pe care le ofera era digitala. In 1994 reusisem cu mare dificultate sa gasim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionarii nu vreau sa mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de romani care asteptau atunci de la fotbal revansa pe care se parea ca nici Revolutia nu le-o poate oferi.

Anul 1994 a fost si ultimul din cartea recordurilor fotbalului romanesc, a carui explozie majora s-a consumat in 1988, odata cu castigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua. A fost inceputul sfarsitului, o generatie de sportivi de exceptie stingandu-se treptat. Le-au luat locul nu alti fotbalisti dotati, ci negustorii fotbalului - „finantatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern intr-o parodie cu castigatorii desemnati pe sub masa si cu aranjamente de culise fara perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit si rezerva de fotbalisti de vanzare si iata ca am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea in fotbal, sa nu mai joace decat Chivu. Acelasi Chivu, care alaturi de Lobont joaca intr-o sceneta comerciala penibila, in care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...

Cat este de important fotbalul pentru moralul unei natiuni s-a vazut limpede cu aceasta ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numarul mare de spectatori, angrenarea emotionala a tuturor segmentelor societatii au facut ca pentru o luna macar, cei care si-au pus sperante de diferite calibre in capricioasa minge „Jabulani”, sa mai uite de criza si de efectele sale. A fost un soi de armistitiu, in timpul caruia previziunile sumbre au lasat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu stiu cat de puternic a fost impactul asupra noastra, in conditiile in care n-am mai avut de ce sa ne implicam sufleteste, dar cred ca cei vreo trei milioane de romani care au urmarit finala au incercat ca macar pentru cele 120 de minute dramatice sa nu se mai gandeasca la taierea lefurilor, la cresterea TVA, la efectele inundatiilor si la incoerentele strigatoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc sa joace nici in divizia „Onoare” (chiar cu atat mai putin) a politicii.

Campionatul mondial a trecut, finala a ramas in amintiri si noi ne intoarcem la miutele noastre de fiecare zi si la incapacitatea cronica a „jucatorilor” nostri de a marca altceva decat goluri in buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3269.phtml