Publicat: 27 August, 2014 - 13:28

Nu ştiu la acest moment cum va decurge prestaţia Simonei Halep în continuare, la US Open. Ştiu doar că s-a chinuit cu o debutantă americană, care i-a şi luat primul set – poate cel mai mare succes din cariera sa care nu o include (încă) în nici un clasament. Simona a părut încurcată de jocul viguros al junioarei şi doar finalul ultimului set ne-a arătat-o mai degajată şi mai potrivită cu locul pe care-l ocupă în clasamentul WTA...

Lucian Bute a transmis fanilor săi, tocmai din Montreal, că şi-a schimbat antrenorul şi se pregăteşte să revină în ring. De la ultimul său succes – cu totul neconvingător – au trecut luni bune şi următoarea sa evoluţie nu va avea loc înainte de sfârşitul anului.

Marea speranţă a sporturilor de contact, Daniel Ghiţă, este prezent pe ecranele televizoarelor în emisiuni ale canalelor de sport, cu meciuri faimoase de-ale sale de pe la finele competiţiei când a ajuns chiar şi într-o finală japoneză. Marile speranţe puse atunci în el nu s-au confrimat şi înfrângerile categorice suferite în faţa turcului Ghokan Saki sau a olandezului Rico Verhoeven ni-l arată tot mai departe de vârful ierarhiilor. La fel ca şi Bute, a cărui carieră de campion pare să fi apus în ringul de la Nottingham, în faţa lui Froch.

De ce am ales aceste trei nume? Pentu că ele sunt sugestive pentru păgubosul tip de presiune pe care puseele noastre naţionaliste şi patriotarde le proiectează asupra carierelor unor sportivi. Am toată stima pentru Simona Halep, dar mass media şi politicienii au transformat spectaculoasele sale înfrângeri din finalele unor turnee majore în adevărate victorii. A fost copleşită de onoruri, Ponta a pupat-o pe amândoi obrajii, iar primarul din Buşteni i-a şi dăruit un loc de casă (este localitatea cu cea mai mare densitate de VIP-uri în schiţele de cadastru). Avertismentele câtorva sportivi reputaţi, că mai are încă de învăţat şi de exersat, au pălit în faţa urcuşului său grăbit în clasamentele din care jucătoarele de top au suferit diverse indisponibilităţi. Riscăm, pe acest fond, ca orice eşec – posibil – al Simonei, să genereze frustrări şi decepţii. Deşi ea n-are nici o vină: tenisul e un joc.

Ca şi boxul! Este vina lui Bute că nişte manageri isteţi i-au pavat cariera cu adversari de mâna a doua şi a treia, făcând din el un campion artificial care a clacat la prima confruntare cu un boxer adevărat, în faţa căruia a tremurat pur şi simplu? Sigur că nu! Deşi ar fi trebuit să înţeleagă că ceva nu funcţionează. Şi că onorurile cu care a fost copleşit vizau, dealtfel, propriile interese ale politicienilor care încercau să-şi pună pe ei ceva din luciul său. Cu Daniel Ghiţă s-a întâmplat cam acelaşi lucru. Împins în faţă, în meciuri cu campioni experimentaţi, a fost expus unor înfrângeri traumatizante, care i-au răpit pur şi simplu posibilitatea de a evolua normal. Şi asta doar ca să se plimbe în ring înfăşurat în drapelul ţării.

Aceste cazuri ridică problema gravă a sprijinului pe care statul e dator să-l acorde sportului. În loc să acţioneze la nivelul la care schimbările se pot produce cu adevărat – cel al sportului de masă – diriguitorii acestuia au ales varianta comodă şi interesată a utilizării celor care au reuşit să facă performanţă, ca pe nişte podoabe electorale. Sacrificate cu cinism pe altarul intereselor proprii.    

Topic: 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Birul pe avere

Punctul pe Y / miercuri 20 ianuarie 2010 Nr: 2956

Birul pe avere

Propunerea deputatului Mugurel Surupaceanu, de instituire a unui impozit anual de 0,5% asupra averii nete a persoanelor fizice, ce depaseste pragul de 500 000 de euro, este o aiureala.

E genul de petarda care se arunca in public atunci cand acesta se apropie periculos de temele grave ale actualitatii. Cea mai grava tema a actualitatii este criza si consecinta sa directa - somajul in crestere si saracirea celor mai saraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populista de acest gen constituie un gest de lipsa de responsibilitate si de onestitate. De ce?

Pentru ca ideea are o gramada de vicii, care o fac din capul locului inaplicabila. In primul rand, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se intampla daca cursul euro scade sau creste brusc? Cum se trateaza averile care trec dintr-o parte in alta a granitei? Apoi: ce inseamna aceasta limita de 500 000? Cum se defineste bogatia in Romania? In functie de ce repere? Pe baza caror statistici? Apoi, ce inseamna „familia”? De la a cata pana la a cata spita? Intra in ea si verii sau rudele prin alianta? Cum se trateaza problema in caz de divort? Si cum se diferentiaza familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce inseamna „averea”? Cum se calculeaza ea? In functie de ce? Ca sa nu mai punem la socoteala tertipurile de fentare a unei asemenea reglementari care vor inflori, in spiritul locului.

Este limpede, deci, ca propunerea dlui Mugurel este doar o tema de dezbatere, sa ne mai invioram nitel si sa mai schimbam diapazonul „flacarii violet”.

In fond, chestiunea poate fi rezolvata intr-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscala a bunurilor, indiferent daca apartin unor persoane, unor familii sau unor societati. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casa care depaseste nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o masina de mare litraj sau „ de fite”. Sau colectiile de arta. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidenta clara pe baza de criterii verificate si verificabile.

Impozitarea averilor este o chestiune de etica sociala. Pana acum, statul s-a jenat sa intre in detalii, pornindu-se de la principiul ca toti am plecat de jos, de la subzistenta de tip comunist - colectivist. Unii au ajuns mai departe, altii au ramas pe loc - nu din motive intotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut sansa, care au fost inzestrati cu mai mult spirit de initiativa, au datoria sa demonstreze solidaritate cu cei defavorizati. Iar solidaritatea asta o asigura statul - prin institutiile sale specializate.

Desigur, discutia s-ar putea prelungi in sensul corectitudinii care a stat la baza acumularilor multor oameni bogati. A modului in care le pot justifica. Dar asta este o discutie chiar mai complexa. Chiar daca un instrument de masura a existat si - cu doar cateva corecturi - s-ar putea dovedi functional si astazi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceausescu si-ar putea gasi un rost.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3145.phtml